Narcis GAIDARGIU ■
Beau cafeaua de dimineață baleind programele de actualități pe tv.
Se apropie întâiul de mai și-ncep să se umfle mușchii pe autoritățile care veghează activitatea, ordinea, sănătatea și integritatea zecilor de mii de tineri așteptați pe litoral sau nu.
Așa cum ne-au obișnuit, știrile ne bagă-n casă melisme şi manelisme ale lumii bune, să aibă tinerii exemple despre cum să reușească în viață sau – după caz – să-și renege părinții, care nu i-au născut milionari.
Acum e momentul să iasă la scenă maybachurile, ferrariurile, lambourile, rollsurile și elicopterele, pe banii din afacerile și funcțiile părinților aflați la butoanele țării, așa că cine ar avea proasta inspirație să vină la mare cu porsche, chiar e de porc, s-ar face maxim de râs.
La ProTV apare pe sticlă junele Raffaelo, al lui Tucan ot Năvodari care ne spune că el, când e aglomeraţie rutieră nu răzbeşte de la Ovidiu până-n Mamaia, decât dacă traversează lacul Siutghiol cu hidroavionul. Flăcăul e maxim, peste Victoraş Micula cu elicopterul lui de mers la şcoală.
Am lăsat știrile în urmă și-n surdină, am mai luat câțiva biscuiți printre sorbiturile lichidului dătător de viață nouă și, odată cu aburii șvarțului, mă învăluiră niscai amintiri.
Se făcea că prin finele lui august 2008, alături de bunul meu prieten și asociat – F.M.I., inauguram Constantza Art Gallery.
Situată în centrul Constanței, în apropiere de Casa Modei, pe trei niveluri inclusiv subsol, clădirea cu aspect mediteranean și ferestre adaptate stilului eclectic al zonei, o edificasem în fix un an și opt luni, pe un teren de cincizeci de metri pătrați, cu atenție și aplecare pentru cele mai mici detalii dictate de arhitect. O investiție, cu terenul aferent, de ceva mai puțin de două sute de mii de euro. Avea avantajul, cum se spune, de a fi pe colțul scurt, cu acces în interior pe două laturi, vizavi de un alt colț pe care urma să se deschidă, într-o casă veche, renovată recent, un magazin Hugo Boss.
Cu trei zile înainte de vernisaj, se prezentase ca să viziteze imobilul o doamnă vameș, cu soțul comandant de cursă lungă. M-au rugat să vizioneze interiorul. Doamna, mai miloasă din fire, nedorind să calce încălțată gresia și parchetul impecabile, a parcurs în ciorapi de mătase toate cele trei niveluri.
„Domnule, avem o casă de cinci sute de metri pătrați, copiii sunt la facultăți, soțul e mai tot timpul plecat în voiaj, m-am săturat să fac curat într-o casă imensă, în care stau aproape singură. Vreau să cumpăr casa dumneavoastră, îmi place foarte mult și vreau să mă mut aici. Vă ofer cinci sute de mii de euro.” Dacă aș fi spus „nu pot cu cinci, șase sute, vă rog”, n-ar fi fost cu supărare.
Și-am deschis „Constantza Art Gallery” cu evenimentul intitulat „25 pentru Constantza”.
Vernisajul expoziției inaugurale a adus în neîncăpătoarea galerie o pleiadă de artiști constănțeni, nume consacrate, profesori, critici de artă, universitari, cât și tineri premiați la gale internaționale de artă plastică, alături de un public numeros, pasionați și colecționari de artă. Presa vremii nota: „Forfotă mare, vineri seară, la intersecţia străzilor General Manu şi Cuza Vodă! Artiştii plastici, dar şi iubitorii de artă au ieşit în stradă, nu pentru a protesta, ci pentru a celebra aşa cum se cuvine deschiderea unei galerii de arte în spaţiul tomitan, intitulată sugestiv Constantza Art Gallery”.
„Fiecare lucrare, fiecare operă de artă, ca și fiecare artist în parte au o poveste a lor. Această poveste trebuie să ajungă la urechile celor interesați de artă pentru că, odată cu lucrarea de artă, cumpără și povestea care stă în spatele respectivei lucrări. Aceste întâmplări alcătuiesc bunuri necorporale și intangibile, pe care cumpărătorul le primește odată cu lucrarea”.
Criza mondială 2008-2010 penetra prin toate ușile blindate ale economiei Statelor Unite, trecea oceanul, culca economii prin vestul Europei. În tirade aproape zilnice, președintele țării, primul ministru român, cât și capul-la BNR susțineau sus și tare că tsunamiul nu ne va clinti.
Într-o zi de octombrie s-a dat deschiderea cu mare fast a magazinului Hugo Boss. M-am trezit în galerie cu Cătălin Botezatu. Venise cu toată trupa de manechine, iar constructorii nu finalizaseră amenajarea vestiarelor și a toaletelor. Le-am pus imediat la dispoziție etajul, parterul și cele două toalete. Urma ca fiecare să prezinte mai multe rânduri de haine și accesorii, așa că parada modei începea la noi în galerie. Coborau în pași de catwalk pe scara de la etaj, continuau la parter și își făceau ieșirea către magazinul alăturat. A fost o plăcere să vedem atâtea siluete perfecte adunate la un loc, într-un spațiu insuficient de încăpător, salvator deopotrivă.
Expoziția inaugurală am menținut-o intactă pe simeze vreme de două luni. În răstimp, luam notă de preferințele, pasiunile și doleanțele publicului care ne călca pragul.
Am adus în galerie și lucrări ale altor artiști plastici, lucrări de artă veche, piese venite direct de la deținători, colecționari ori misiți. Fără excepție, intrau pe ușa galeriei și poveștile de viață ale autorilor sau ale familiilor în care vremelnic zăboviseră. Așa, am petrecut în câteva ocazii, în fața unui vas cu flori pictat de Stavru Tarasov, discutând cu eminentul meu profesor și savant Garabet Kumbetlian, bun prieten și fost elev la cursurile de pictură și vioară ale maestrului.
Într-una din zile, prin iarna lui 2009, mă trezesc deschizându-mi nefiresc de încet ușa, pictorul Mircea Vărzaru. Prin crăpătura iscată între canaturi apăru doar juma’ de cap. „Poftiți înăuntru, maestre!” „Nu, nu!”, a venit hotărât răspunsul. A făcut, totuși, un pas în interior și-a rămas în ușă. A scanat lucrările de pictură de pe pereți și s-a oprit la un peisaj al cărui dramatism bacovian te băga-n depresie, privindu-l. Înfățișa o iarnă cruntă pe faleza de lângă banca națională. „Pe ăsta să-l țineți în galerie, e singurul care merită, restul, dați-le pe toate afară!” și s-a făcut nevăzut.
Ionel Mătăsăreanu trecea prin fața galeriei, se uita aparent cu interes prin ochiurile de geam, dar nu intra niciodată. La fel și Doina Păuleanu. Florica Cruceru, în schimb, a intrat în două ocazii, privind mai intens unele dintre lucrări.
Pe pictorul F. F. de vreo două ori, aproape cu forța, l-a băgat consoarta în galerie: „hai, dragă, că nu se întâmplă nimic, dacă intri puțin! Mai puteți primi lucrări? Uite, că se poate, de ce nu vrei?” „Nu, nu!”, venea răspunsul autorului de frumos, în timp ce-și rotea privirea prin galerie, să vadă ce autori și ce prețuri, să știe cum să-și prețuiască mai eficient creația. N-a expus niciodată la noi, dar de fiecare dată îl interesa cum să se raporteze colegial la concurență.
Pictura lui T. P, comercială, puternic împăstată, lucrată parțial în cuțit, avea mare succes de public și datorită prețului accesibil. La un moment, umpluse casele și galeriile din Constanța cu Veneții și peisaje din deltă, fapt care începuse să atragă și stagnarea vânzărilor. „Puteți să pictați pe aceleași teme care vă sunt la îndemână, dar în alb și negru?” „Cum adică, numai în alb și negru?” „Nu, domnule, folosiți-vă imaginația, aveți voie și tonuri de gri!” A urmat un reviriment al vânzărilor. În vara următoare T.P. expunea în Mamaia. Trei sferturi din picturile etalate erau în alb-negru și, desigur, griuri.
Erau arhicunoscute animozitățile dintre Vărzaru și Mătăsăreanu, ambii aproape de-o seamă, elevi și admiratori ai lui Alexandru Ciucurencu. Când Vărzaru își așeza șevaletul pe faleza cazinoului, Mătăsăreanu, care locuia în apropiere, începea a-și exersa distonant vioara, până într-o zi, când Mircea l-a luat la alergat pe Ionel, care, refugiat în scara blocului, în mare grabă n-a mai nimerit ușa apartamentului. Urcat la ultimul etaj, deși locuia la parter, împungea amenințător aerul cu arcușul, printre balustradele scării. S-au alertat vecinii, pe moment potolind protagoniștii.
Aveam expusă o natură statică, ulei pe pânză, pictată în cuțit. Autorul, un tânăr absolvent al facultății de arte, o prețuise la cinci sute de lei. Am trimis-o la o expoziție, etalată într-un colț îndepărtat al galeriei, alături de lucrările mai multor autori cunoscuți. După ce ne-a entuziasmat recitând în deschidere, Ionel Mătăsăreanu s-a dus direct la micul tablou, aparent ignorându-le pe celelalte. „Asta e cea mai bună lucrare din expoziție!” Lucrarea nu s-a vândut cu cinci sute. Când a revenit în galerie, am pus-o la două mii cinci sute de lei. De ce? Aveam o informație care reprezenta o referință importantă, aprecierea maestrului Mătăsăreanu. S-a vândut a doua zi.
Publicul, în mare majoritate feminin, admira și achiziționa flori, naturi statice ori naturi statice surprinse într-un cadru peisagistic. Domnii preferau peisaje citadine din Constanța veche. Aveam o listă cu datele de naștere sau onomastice ale unor persoane sus-puse prin urbe, așa știam când să existe în galerie artă veche, picturi cu cai, unicorni, pendule de șemineu sau de perete, statuete din broz bicolor, cazinoul, geamia, stradela Vântului, faleza, promontoriul grec, farul genovez, portul și Piața Ovidiu în multiple ipostaze și flori, multe flori, după preferințele destinatarilor sărbătoriți.
Mai era un grup aparte, devenit hilar, care revenea periodic, de babete îmblănite și aurite, cu țâfnă de boieroaice, politruci și businessmeni de succes, fără dare de mână, toți colecționari declarați, care dacă le plăcea vreo lucrare, solicitau telefonul și adresa atelierului autorului. După o vreme, mi-am dat seama că era plină Constanța de susținători ai artelor, pasionați de artă pe degeaba.
Pentru categoria asta aveam pregătit un text. „Dacă dumneavoastră vindeți telemea în piață, v-ar place să gust și după aceea să vă cer telefonul ciobanului?” Unii plecau bolborosind, „ce dom’le, cum să-ți dau banii ăștia, mă duc la atelier și cu o sticlă de cocârț iau două de-astea!”
În vestibulul generos al bibliotecii județene, expoziția de grafică și fotografie a unei domnișoare talentate, C. G, elevă în clasa a XI-a a Colegiului Național de Arte Regina Maria, proaspătă câștigătoare a unei burse de studiu în Croația, strânsese un public numeros. Am remarcat două lucrări, pe care le-am rezervat și achiziționat. Prefectul Dănuț Culețu a apărut și el, dădea bine la electorat și a rezervat fără număr. A lăsat cartea de vizită, să îi fie aduse la finalul expoziției. Când mama fetei s-a prezentat cu lucrările, n-a mai fost primită, nu încăpea pe agenda prea ocupată a prefectului.
Am plecat la București, apoi la Alexandria, pe urmele unui tablou. Pe drum, proprietarul, recomandat de un prieten, ambii de bună credință și bine intenționați, îmi spune că nu cunoaște autorul, dar îl are în familie de la străbunicul său, fost fotograf la curtea regală. Aveam rezerve firești, privind o așa poveste, neverificabilă.
Lucrarea, în ulei pe pânză, 130×80 cm, reprezenta o scenă de familie, într-un salon somptuos, de secol XIX. Mi-au atras atenția crachelurile absolut naturale, cât și harta aflată în planul îndepărtat, pe care abia se distingea scris caligrafic „Bucharest”, executat din vârful pensulei și datarea „96”în dreapta jos, lângă semnătură. Rama ușor degradată pe alocuri, putea fi refăcută fără mare cheltuială. Omul dorea cinci sute de euro. Nu am negociat.
Pânza, ca și pictura, întunecate de vreme, aveau câteva imperfecțiuni, cauzate de uzura în timp și două mici accidente soldate cu străpungerea materialului. Am trimis-o la restaurator, care a îndepărtat stratul protector de vernis, a refăcut punctual rama, pânza și pictura și a re-vernisat-o. O mândrețe de pictură. Am trecut la identificarea autorului, alcătuind mai multe variante, formate din inițiala probabilă a prenumelui, un C. sau G. Apoi, variante de nume, Mantrona, Mantrone, Montrana, Montrona, până când varianta finală a reieșit G. Montrone, datat 1896.
Giuseppe Montrone, născut la Bari în 1871, fiul lui Michele Montrone, într-o familie de artiști napoletani, astăzi aflată la a șaptea generație de plasticieni, pictase celebra scenă a cursei olimpicilor de pe cupola Teatrului Petruzzelli din Bari. Construit între 1897-1903, al patrulea teatru din Italia după San Carlo din Napoli, Massimo din Palermo și Scala din Milano și devenit celebru prin filmul Praf de stele (1973) cu Alberto Sordi și Monica Vitti. Cupola teatrului, pictată în tempera, era întinsă pe 563 metri pătrați, împărțită în sectoare prin patru palmieri, care începând de la bază se desfăceau în evantai. Din păcate, în 1991 teatrul arsese complet, fiind reconstruit ulterior în cele mai mici detalii, cu cinci miliarde de euro din fonduri europene. S-a vorbit în urbe că fusese incendiat pentru suma colosală pentru care era asigurat.
Am luat legătura cu Giovanni Montrone, pictor suprarealist, stră-strănepotul lui Giuseppe, cetățean american, locat în Chicago, care m-a rugat să-i trimit fotografii de ansamblu și detalii ale lucrării, pentru a o supune atenției a doi experți, critici și autori, specializați în arta napoletană din perioada otto-novecento (n.n. opt-nouă sute), pe numele lor Nicola Cortone și Nino Lavermicocca.
„Dragă Narcis,
Am examinat cu interes fotografiile pe care le-ai trimis și, deși stilul și subiectul ar putea duce la lucrările de artă ale străbunicului meu, semnătura și data lasă mult de dorit în ceea ce privește potrivirea stilului acelei perioade. Numărul 96 de după semnătură este o abreviere a anului 1896, iar „G” înseamnă Giuseppe. După cât știu eu, niciuna dintre lucrările de artă atribuite lui Giuseppe Montrone sau tatălui său Michele nu poartă o semnătură abreviată. De asemenea, mărimea tabloului ar fi utilă, deoarece, înainte de 1896, Giuseppe pentru o scurtă perioadă de timp și-a aplicat talentul la pictarea de portrete și ilustrații, inclusiv figurine feminine din anii 800… într-o dimensiune mai mică decât frescele și altarele. Spune-mi mai multe despre dimensiunea, locul original de proveniență sau orice altceva care m-ar putea ajuta să-l compar cu referința pe care o am. Nu exclud total posibilitatea ca să ai într-adevăr una dintre picturile lui Giuseppe. Cu stimă,”
_______________________________________________
„Dragă Narcis,
Este o plăcere pentru mine să confirm că tabloul tău este o lucrare originală a lui Giuseppe Montrone. Conform documentelor cercetate de profesorii Nicola Cortone și Nino La Vermicocca din Bari, Italia, Giuseppe Montrone, între 1903 și 1904, a fost în București, România, vizitând un prieten artist pe nume Ștefan Luchian. Pentru a-și plăti cheltuielile, Giuseppe a vândut mai multe dintre picturile sale în România, iar lucrarea pe care o deții tu ar putea fi una dintre ele. Tabloul din posesia ta este unul dintre cele mai bune exemplare care reprezintă stilul de pictură neapolitan din anii 1800-1900. Aș putea să te întreb dacă tabloul va fi păstrat în familia ta sau va fi vândut? Te rog să mă anunți! Cu stimă,”
______________________________________________
„Dragă Narcis,
Aș aprecia foarte mult permisiunea ta de a include fotografia tabloului realizat de Giuseppe în 1896, pe site-ul Montrone. Desigur, creditul va fi inclus astfel: „Coleție privată – România”. Cu sinceritate,”
„Dragă Narcis,
Sunt foarte fericit să te informez că site-ul Montrone include acum fotografia pe care am primit-o de la tine. În ceea ce privește oferta ta de a achiziționa originalul, trebuie să recunosc că, deși valoarea sentimentală este neprețuită, nu sunt în măsură să stabilesc o valoare de piață adecvată, deoarece majoritatea picturilor Montrone sunt proprietatea multor biserici regionale și a Arhidiecezei din Puglia, Italia. De fapt, tu ești a treia persoană cunoscută care deține una dintre picturile sale în mod privat. Cu sinceritate,”
__________________________________________
„Dragă Narcis,
Voi călători la Bari, Italia, pe data de 8 a lunii martie, pentru a participa la prezentarea unei cărți și a unei expoziții de fotografii referitoare la operele de artă ale lui Michele Montrone, tatăl lui Giuseppe. Va fi o plăcere pentru mine să îți transmit cererea ta către domnii Cortone și Lavermicocca și să obțin astfel o opinie obiectivă cu privire la prețul de piață al tabloului tău. Îți voi oferi un răspuns imediat ce mă întorc în Statele Unite pe data de 15 martie. Cu căldură,”
În următoarele zile de martie, anunțat, cu recomandare, apăru la galerie un domn cu soția. Observasem că-și parcase ostentativ mașina de teren, pe diagonala trotuarului, încât toată lumea n-avea încotro decât să-l ocolească. S-a învârtit agitat pe la parter, a urcat la etaj. În două minute, gata, văzuse tot.
„Păi, asta-i galerie?”
Ce să-i răspund la așa întrebare? „Mă scuzați că v-ați deranjat!?”
„Păi, să vezi galerie la Roma! Astea-s tablouri? Păi, să vezi la Roma, una lângă alta, galerii și tablouri … unu’ peste altul, tablouri vechi, nu ca astea!”
Nu eram sigur dacă nimerise în talcioc la Roma, că așa prezenta situația. În orice caz, am hotărât rapid, cu toată recomandarea de mare boss de administrație națională a nu știu ce era, că nu vreau să fie clientul meu.
„Tablou’ ăla de sus, care e prețul lui? Cine e autorul? Când e pictat?”
„Giuseppe Montrone, școală napoletană din perioada ottocento, datat 1896. Este una dintre cele doar trei lucrări ale autorului, cunoscute ca aparținând unei colecții private. Are o tematică laică, reprezentând o scenă de familie napoletană din înalta societate bucureșteană a epocii. Marea majoritate a lucrărilor artistului sunt compoziții religioase, aflate în proprietatea arhidiecezei din Bari. Autorul a fost prieten și a lucrat în atelierul lui Ștefan Luchian, la începutul anilor 1900. Prețul este optsprezece mii de euro.”
„Ce? Cum să dau atâta? La Roma sunt și mai vechi, și la juma’ de preț!”
Nevasta l-a tras de mână, să se potolească. Îi plăcea tabloul, probabil destinat a fi cadou de opt martie.
„Nu dau mai mult de doișpe mii. Cine e proprietarul?”
„Doriți să-l sun, să-l întreb dacă lasă din preț?”
”Da, doișpe mii, atât îi dau, ce-i nebun?!”
„Numai puțin, vă rog. Alo! Bună ziua, avem un client la galerie, care oferă douăsprezece mii. Da, e maxim. Dar, cât ați dori să lăsați din preț? Am înțeles. Da, nu am niciun dubiu, că cereți un preț corect. Vă mulțumesc.”
„Ați auzit. Proprietarul nu dorește să lase din preț.”
A plecat pufnind, nu știu dacă direct spre Roma, dar sigur i se trăgea de la avionul și elicopterul pe care le pilota, că de-asta mi-a atras atenția știrea de pe tv.
Știam că în artă, golul și plinul dialoghează reciproc. Peste nu mult timp, prietenul F.M.I., iscusit în gusturi fine, aniversa semicentenarul. Observasem un spațiu gol pe simezele sale.
