Dan MIHĂESCU ■
Cică un necunoscut care a fost acolo anul ăsta a zis către alţi credincioși că a văzut lacrimi de sânge în ochii icoanei făcătoare de minuni de la Mânăstirea Nicula, după ce a terminat de înconjurat biserica în genunchi şi pe coate de şapte ori, prin pietrişul zgrunţuros. “Când pupam icoana, Maica Domnului avea stropi de sânge, precum coatele şi genunchii mei, plângea pentru păcatele mele, Doamne feri’!”, s-ar fi mărturisit idolatrul…
Eu unul îl cred; pe el şi pe miile de participanţi la procesiunea de Praznicul Adormirii Maicii Domnului de la Nicula, de anul ăsta şi-n ultimii 32 de ani. Cred că este foarte posibil după ce te-ai supus unui astfel de supliciu prin pietrişul colţuros şi ai îmbrăţişat şi sărutat odorul bisericesc cu sângele şiroind din rănile scrijelite în timpul straniului rituall buşilit de autoflagelare, poţi să vezi nu doar lacrimi de sânge în ochii unei picturi ci şi heruvimi care te poartă pe aripi sau 1000 de virgine ce te cheamă să te aline. Orice este posibil după o astfel de cursă de anduranţă.
Tot astfel, mai cred că acest ritual de purificare printr-o blajină estropiere a coatelor şi genunchilor exersând mersul patruped prin grohotiş, denumit tradiţie, nu poate fi specific creştinismului ortodox şi că a fost împrumutat de la greco-catolici, odată cu lăcaşul de cult.
Ce-i poate face pe contemporanii noştri să se simtă mai înălţaţi spiritual, mai îndumnezeiţi, prin revenirea la mersul patruped de care homo erectus s-a lepădat în Pleistocen, acum 2 milioane de ani, poate să fie socotită cea de-a doua enigma de la Nicula, după aia a icoanei făcătoare de minuni.
Cert este că necunoscutul care-şi sporovăia experienţa sa mai dădea de înţeles că şi-a perfecţionat mersul de-a buşilea într-aşa un hal că nişte cimpanzei de pe margine se băteau cu pumnii în cap de invidie. Ei bine, aşa ceva pot să cred… Şi mai pot să cred că părintele Nicolae Steinhardt, de la Rohia, evreul pentru care taina Botezului, revelată pe ascuns în închisoare, a însemnat descoperirea identității sale umane şi care susţinea că “la religie ajungi prin credință și practică”, avea mare dreptate când zicea că Hristos nu ne-a cerut niciodată şi nicăieri şi să fim prosti.
Şi mai zicea Nicolae Steinhardt, încă dinainte de a fi apărut moda ortodocşilor patrupezi de la Mânăstirea Nicula: “Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. O bondieuserie (bigotism n.r.), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate (orbire) şi paraplegie.
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz în toate…”, Ţiţ. 1, 8: “să fie treaz la minte” şi mai îndeosebi: “Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”). Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric “să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, stă scris că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urmă prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemâna să fim prosti.
Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. “Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]”.
Idolatrie și fariseism. Cred că acești practicanți aspiră la titlul „Cel mai credincios dintre pământeni”. În același timp, nu am văzut preot sau călugăr târându-se pe coate. Ar fi de-ajuns un cuvânt din partea unuia dintre ei, iar oamenii ar înțelege că e un exces, dar tăcerea clerului e semn că încurajează aceasta formă de adorație și exorcizare.