Polițist contra-naturii

Dan MIHĂESCU ■

În mai 1989, la două luni după revenirea dintr-un circuit turistic de 12 zile organizat de ONT în câteva mari orașe ale URSS, tata a primit ordin de concentrare 45 de zile pentru înaintarea în grad, ca ofițer rezervist. I-au schimbat și arma și încadrarea fiind mobilizat la Brigada de Grăniceri din KM 5, unde avea de conceput și realizat ziarul de campanie. Arma Grăniceri tocmai ce fusese trecută în subordinea Ministerului de Interne de la Apărare și uite așa s-au trezit în curte cu un ziarist puriu, cu uniformă de campanie „ștoc” cu coif și plete grizonate peste urechi încât cei care-l salutau regulamentar cu mâna la chipiu nu știau dacă se toarnă vreun film în unitate sau dacă îi mută acolo pe vreunii de la Unitatea Diribau. Intrat dimineață pe poarta cazarmei cu Lada 1200S, bej, cu renumitul număr de înmatriculare 1-CT-179, a primit învoire la sfârșitul programului să doarmă în patul de acasă pentru că nu mai fuseseră convocați și alții din leatul său astfel că am putut să-l zăresc și eu, întâmplător, pe zurliu circulând prin oraș la volan echipat ca de război, cu pletele în vânt fluturând sub coifură și trăgând adânc din țigară. Ce mai priveliște…

A fost decembrie 1989 și tata n-a mai avut ocazia niciodată să îmbrace uniforma de campanie cu steluțe de căpitan în rezervă, dar în luna mai, fără să-și pună cu adevărat” tocul în cui”, prin Decretul-lege 60/1990 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) privind pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariaţi, la 56 de ani, a trecut “în rezervă”. Noua democrație a lui Ion Iliescu și Petre Roman dusese lucrurile într-acolo. După nici cinci luni de la revoluție devenise indezirabil între colegii de la fostul ziar Dobrogea Nouă al PCR, travestit pe șestache în noul ziar independent susținător al puterii – Cuget Liber, ce-l hărțuiau permanent pentru subiectele tratate despre fostul prim-secretar al județului, Mihai Marina și alții asemenea.

Îmi amintesc că la cât îl vedeam de cătrănit, în timpul prânzului, la un moment dat chiar eu i-am sugerat să abandoneze lupta. Pur și simplu nu merită, i-am zis. Dacă revoluția asta ne-a adus ceva care se numește libertate atunci asta este libertatea de a face fix ceea ce poți și dorești pentru a-ți găsi fericirea neconstrâns ideologic, politic, moral. Dă-i dracului și trăiește-ți restul vieții numai după capul tău. Ți-ai câștigat acest drept și uite, acum, statul îți dă și pensie lunară pentru asta. Atâta cât e, dar o iei nu o dai, și în rest scrie ce vrei și publică unde poți. Și așa a făcut.

N-a stat potolit. Doctrinar, a repudiat în mod radical tot ce a însemnat PCR, dar ideologic a considerat că încă mai poate contribui la reconstrucția socială și morală a țării militând în spirit social-democrat. Astfel s-a înrolat în Partidul Social Democrat Român (PSDR) al lui Sergiu Cunescu, continuator al partidului istoric condus de Constantin Titel Petrescu. Aflat într-o astfel de campanie de evanghelizare social-democrată în comuna Corbu din județul Constanța, în care eu îl însoțeam permanent, s-a produs cea mai stranie întâlnire a unor oameni cu un organ, la care am fost martor și protagonist, în egală măsură.

Așa cum ziceam, în căutare de prozeliți pentru a opune o contrapondere viabilă tăvălugului fesenist, alături de celelalte partide istorice, PNȚCD și PNL, noi, misionari social-democrați, într-o dimineață de iunie  am coborât panta abruptă a pescăriei Gospodăriei PCR  de la Corbu, sperând că vom îmbina utilul cu plăcutul.

Șeful fermei piscicole, cumătrul Ilie Butoi, ne aștepta în biroul său cu câte o cană marinărească cu cafea dezmorțită cu Rom Havana de 7 ani, ascuns după vălătuci de fum de țigară, de ziceai că nimerisem în afumătoarea de pește la taclalele de încălzire. Până să deschidem cutia adevărului pentru ca zarurile și pulurile alb-negre să stabilească cine are dreptate, în tocul ușii larg deschise se profilează un contur confuz:

– Să trăiți, sunt agentul Sorinel, actele la control! Cine-i conducătorul autoturismului 1-CT-179, vă rog?

Stupoare și bulversare totală, pentru noi, tata, mama și amicul Teo, cei patru evangheliști social-democrați!

– Agentu’ Sorinel să trăiești și tu, domn’ șef, da’ mai ca păstârnacu’ așa, ca să nu bată la ochi.

– Adică cum, domn inginer?

– Adică mai sub acoperire, ce nu știi cum crește păstârnacu’, mai mult sub pământ…

– Aaaa, așa….??????

– Da. Și dacă vrei să primești informații ia sacul ăsta, du-te la băieți și așteaptă-i când vin cu mahona de la talian. Umple-l cu niște stavride, niște barbun, hanuși dacă sunt, ceva lux, și când te întorci vezi de la cine iei cheile ca să-i gasești loc în portbagaj și îți răspunzi la întrebare. Hai, executarea!

– Înțeles!!!!

Noi, martori la straniul dialog am rămas muți de uimire neștiind ce să înțelegem și dacă ceea ce se întâmplă e real. Deodată Ilie Butoi, așezând pulurile pe casele de joc mormăie:

– Ce, ce mă….? Cine dă cu zaru’ ? Hai ce-ați rămas așa? Ce, Sorinel e ajutorul de șef de post la Poliția Corbu. Băiat bun săracu da are numai filme-n cap! Hai că pierdem timpu’.

După vreo oră agentul Sorinel revine cu misiunea îndeplinită și cere permisiunea ca să umble la portbagaj și tata pune cheile mașinii pe masă. Între timp dezbătusem politică, fumasem jumătate de pachet de țigări și mama câștigase cu marț pe final. Agentul Sorinel se învârtea preocupat pe lângă mașină aruncând priviri consternate pe sub cozorocul șepcii… Când să urcăm în mașină hop și el la geamul lui tata.

– Permiteți? Vă invit până la post pe toți! Faceți și mie loc.

Rămânem consternați. Doar ce ne spulberasem micile gânduri necurate că omul iar ațâță îngrijorările.

– Pentru? Întreabă tata…

– Pentru o vizită surpriză…

Și astea fiind spuse lăsarăm în urmă pescăria, într-un colb de praf.

Pe drum, agentul Sorinel a încercat o conversație amabilă, de complezență, dar stângace rău, că mai mult ne-a pus pe gânduri în legătură cu natura invitației la postul de poliție. Ne-a pilotat pe ulițe și nu știu de ce, dar aveam impresia că a ocolit mai mult de jumătate din sat parcă înadins, să-l vadă lumea cu noi în mașină.

La poarta postului de poliție a sărit aproape din mers. A țâșnit în față și a ocolit botul mașinii ca să-i deschidă ușa șoferului, adică lui tata, după care l-a ajutat să coboare. Straniul comportament ne-a pus și mai mult pe gânduri.

– Poftiți, poftiți, pe aici vă rog, pe intrarea principală… Știți mai avem o intrare unde este locuința de serviciu. Acolo stau eu, dacă poftiți eu…știți…deschid dacă vreți…

– Nu, nu, nu-i nevoie, am mormăit noi, cei patru oaspeți fără voie.

– Cum ziceți…

– Uitați, aici, luați loc. Domnu’ tovarășu’ vă rog aici, la birou. Eu sunt șef acum cât lipsește șefu’.

Și fără să stea mult pe gânduri, agentu’ Sorinel a început să-i prezinte postul de poliție tatălui meu de ziceai că vrea să-i dea în primire tot cazarmamentul, dosarele și cazurile… Uitați și aici echipamentul, rastelul vedeți seriile corespund. Curate, vă prezint…?

– Nu, nu-i cazu’, s-a grăbit tata să i-o reteze, dar fără mult succes, căci circul a continuat.

– Aici aveți Carnetul Șefului de Post… uitați! E la zi, eu l-am ținut și cât e șefu plecat…

– Foarte bine, intră și tata în joc…

– Și…a, stați puțin, mă scuzați vă rog…

Fără noimă, agentul Sorinel țâșnește pe ușă, afară, propulsat ca de o forță supranaturală și-l zărim două minute mai târziu cățărat pe stâlpul de iluminat, cătrănit, din fața porții, arborând tricolorul național de parcă ar fi fost catargul de pavilion din curtea unei unități militare…

 – Ce dracu-i tot circu’ ăsta, izbucnește tata, profitând de momentul în care am rămas singuri. Dacă aflu că Ilie Butoi a pus la cale vreo farsă, să vezi ce ți-l frec pe oltean, pe uscat, fără spumă de ras.

Revenit în încăpere agentu’ Sorinel o ia de la capăt cu amabilitățile de bună gazdă.

– Și, ce mai ziceți, ce mai faceți, dac-mi permiteți să zic, așa!!!!!

– Păi, toate bune, dar ne cam grăbim acum, o reteză tata scurt…

– A dar, așa repede…O cafeluță, un lichior la doamna….

– Nu, nu drăguță, nu te deranja, plusă și mama…

– Atunci, dacă permiteți, am și eu, pentru drum să…ceva, dacă faceți popas sau știu eu, niște brânză de oaie, niște carne de porc…știți cum se obișnuiește… Aveți și dumneavoastră obligații, n-aveți timp, eu cunosc. Îmi pare rău că nu sunt pregătit cum trebuie, dar eu înțeleg, ce muncă operativă mai este aia dacă… știți, mă scuzați.

Și fără drept de apel, agentu’ Sorinel a executat un pachet cu tot ce avea el prin frigider, la care a adăugat extra și un pachet de Cafea Wiener boabe auriu. Ne strângem mâinile, de îmbrățișăm, ca la o grea despărțire și ieșim pe ușă cu ploconul dus până la portbagaj de agentu’ Sorinel.

– Dacă-mi pemiteți mie să deschid cu cheile că știu cum am aranjat sacu’ cu pește, ceru el o ultimă stranie favoare.

Și în timp ce mergeam către mașină, Sorinel mă trase sfios puțin mai în spate și-mi mărturisi:

– E cel mai emoționant moment din viața mea. N-am fost așa de emoționat nici când l-am văzut pe tovarășu’ Iliescu pentru prima dată la televizor, la Revoluție. Vă rog să-mi trimiteți și mie o poză dacă se poate cu domnu’ Măgureanu când ajungeți acasă. Și cu doamna că-i teribilă la table, am văzut.

Mi-am luat pe loc angajamentul că rezolv și de abia după ce am ajuns acasă, a doua zi, vorbind la telefon cu cumătrul Ilie Butoi, am deslușit șarada. Agentul Andone Sorin, adjunctul Postului de Poliție din comuna Corbu, județul Constanța, băiat bun dar cu filme în cap, cum îl categorisise cumătru’ căzuse pradă bogatei sale imaginații, în parte datorită plăcuțelor de înmatriculare ale mașinii, cu „număr mic”, cum se zicea atunci, 1-CT-179, parte frânturilor de discuții politice la care trăsese cu urechea, dar și asemănării faciale pe care el i-o atribuise tatălui meu, George Mihăescu, cu Virgil Măgureanu, Directorul Serviciului Român de Informații (SRI), înființat pe 26 martie 1990…