Acasă APĂRARE Revoluția Română și…ce a urmat

Revoluția Română și…ce a urmat

4015
0

Leonard MOCANU

2. 22-25 Decembrie 1989, lupta între noi și cu morile de vânt

În 1989, ziua de 22 Decembrie a început sub semnul celor petrecute în ajun, în Piața Palatului. Nu exclud ca unii dintre camarazii noștri să fi știut mai mult decât mine despre ce se petrecuse în noaptea ce tocmai trecuse în centrul Capitalei.

Nu am apucat să ne dezmeticim și am fost din nou zgâlțâiți de comunicatul prezentat sec la radio și la televiziune, începând cu ora 11.51, prin care eram anunțați că ”generalul Milea a fost un trădător și s-a sinucis”. Dintr-o dată, unul dintre cei mai apropiați oameni ai lui Ceaușescu (preferatul Elenei, se spune) a fost transformat în trădător. Pentru cei care auziseră legendele despre generalul Milea, pentru cei care avuseseră ocazia să-l cunoască îndeaproape, gestul lui părea neverosimil, dar, ca opinie personală, văzând felul în care fuseseră reprimate demonstrațiile din București, știind ce se întâmplase la Timișoara și, mai presus de orice, cunoscând foarte bine implicarea armatei în aceste acțiuni, a ales să recurgă la acest gest, decât să fie arestat și pus sub acuzare pentru ordinele pe care le dăduse și pentru faptele pe care le girase în calitate de ministru. Cert este că sinuciderea generalului Milea și modul în care a fost redactat comunicatul nu au făcut decât să aibă efectul invers celui scontat, așa cum se întâmplase și cu marea adunare populară din ziua precedentă, transformată în rebeliune în toată regula.

La ora 11.00, unitățile militare au primit ordin să scoată de pe aviziere și din galeriile foto toate imaginile cu ”trădătorul Milea”. La ora 13.00, Televiziunea Română și-a reluat emisia, într-un mod care semăna mai mult cu o piesă de teatru, decât cu o transmisie în direct. Poetul Mircea Dinescu, mai puțin cunoscut oamenilor de rând care nu ascultau Europa Liberă, și actorul Ion Caramitru, figură marcantă a scenei și ecranului, în mijlocul unui grup de cetățeni, au anunțat că ”dictatorul a fugit”. După o oră și câteva minute de mari incertitudini, de la anunțul morții generalului Milea, ceea ce se transmitea la televizor părea o șaradă. Numai că imediat anunțuri similare s-au auzit și pe postul național de radio, iar entuziasmul dus până la delir al celor din studiouri se transmitea și personalului unității, deși oamenilor nu le venea să se bucure pe deplin.

Și așa cum la televizor au început să se perinde personalități mai mult sau mai puțin cunoscute, printre care tot felul de militari luați pe sus de valul entuziasmului colectiv, care salutau victoria poporului și își exprimau adeziunea, pe canalele militare au început să se perinde ordine contradictorii: generalul Ilie Ceaușescu semna o notă telefonică, la 13.25, prin care se ordona ca toate unitățile militare să se considere în stare de luptă și să acționeze conform condițiilor stării de necesitate; la 14.15, o altă notă telefonică, semnată de generalul Victor-Atanasie Stănculescu ordona ca militarii tuturor unităților militare să se retragă în cazărmi, în ordine, cu calm, fără să se lase provocate, dezarmate sau dispersate. Pe cine să crezi tu, militar, care mai ai habar de ierarhie? Pe secretarul Consiliului Politic Superior al Armatei, sau pe șeful Departamentului pentru Înzestrarea Armatei? Nu venise niciun ordin care să precizeze cine îl înlocuise pe generalul Milea, iar despre locțiitorul de drept, șeful Marelui Stat Major, generalul Ștefan Gușă, nu se știa nimic. Caragiale, cu al său ”Eu pe cine votez?” era la mare modă.

O primă măsură ”revoluționară” în unități a fost scoaterea tuturor tablourilor cu Nicolae Ceaușescu din încăperi, precum și a panourilor cu lozincile comuniste. De regulă, în cluburi și pe holurile unităților militare erau prinse lozinci și citate din Nicolae Ceaușescu, confecționate pe pânză roșie, întinsă pe cadre de lemn. Ca titlu de amuzament (acum, atunci nu a fost așa), o scurtă poveste: Într-o după-amiază, a anului 1989, secretarul Consiliului Politic al Marinei Militare, ajuns întâmplător la Bateria I Artilerie de Coastă, situată pe malul mării, dincolo de Combinatul Petrochimic Midia, în vecinătatea terminalului Petromar, a vrut să vadă cum urmăreau soldații Telejurnalul, reper obligatoriu în program. Intrând în club, a văzut cum ștecherul televizorului era introdus în priză (aflată sub panoul cu lozinca de rigoare) direct prin pânză. Nu pot spune decât ce am auzit, anume că respectivul ofițer a luat efectiv foc, dar cert este că a doua zi comandantul și secretarul de partid au făcut anticameră la el mai bine de patru ore, până să catadicsească să-i primească și să urle la ei, amenințându-i cu destituirea, preț de două-trei minute.

Sursa: Muzeul Național al MArinei Române

Odată cu înserarea, a început calvarul informațiilor vehiculate prin televiziune și prin radio. Tot felul de indivizi se perindau prin fața microfoanelor și a camerelor și lansau informații dintre cele mai ciudate, de multe ori contradictorii și în permanență alarmante. Se vorbea despre teroriștii loiali familiei Ceaușescu, care se pregăteau să intervină pentru salvarea lor, se vorbea despre coloane de blindate ale armatei în marș către București, pentru a răsturna revoluția, se vorbea despre surse de apă otrăvite, se vorbea despre elicoptere și nave cu teroriști libieni sau de alte nații, care veneau dinspre mare, în încercarea de a desanta. A fost una dintre cele mai puternice diversiuni psihologice, o demonstrație a modului cum se poate duce un război hibrid, cum se pot face unități militare să se încaiere între ele. Multe dintre cele întâmplate au fost rodul lipsei de discernământ a comandanților, a lipsei de experiență în exercitarea actului comenzii în condiții de război, a lipsei de informare și cooperare. Multe dintre situații au condus la consecințe catastrofale, cu zeci și zeci de morți. Unitatea noastră s-a confruntat cu câteva astfel de situații și, dacă astăzi putem spune că nu s-a înregistrat nicio victimă și nici pagube materiale majore, asta se datorează în primul rând șansei, dar și discernământului câtorva oameni, dintre care la loc de cinste îl plasez pe comandantul unității, căpitanul de rangul I Niculae Ștefan.

La ora 19.40, o altă notă telefonică semnată de generalul Stănculescu ordona că se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naționale (fără să se precizeze cine era acesta), iar militarii vor staționa în cazărmi și nu vor face uz de armă decât dacă unitățile sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. La ora 22.30, în baza unui ordin al Comandamentului Marinei Militare (CMM), un detașament de patru ofițeri, printre care și subsemnatul, și 24 de militari în termen a plecat cu un camion în stațiunea Mamaia, pentru a patrula, în vederea descurajării unor eventuale intenții sau acțiuni de devalizare a hotelurilor, cele mai multe dintre ele aflate în stare de ”hibernare”, închise și fără personal. Ni s-a ordonat să ne prezentăm la postul de miliție din stațiune, la…reprezentantul poporului. Imaginea postului de miliție era greu de caracterizat într-un cuvânt. În hol, un soldat de miliție păzea un drapel tricolor (nu pot preciza dacă era drapel de luptă). În clădire, intra cam cine voia. În biroul comandantului, erau două televizoare color românești, puse unul peste altul. Cei circa 10-15 civili, aflați în jurul unei mese de consiliu dreptunghiulare, urmăreau ceea ce se va numi ulterior ”Revoluția Română în Direct”. Aflat în capul mesei, comandantul postului stătea cuminte pe scaun, la fel ca și ceilalți civili. Unul dintre ei s-a prezentat ca fiind reprezentantul poporului și ne-a spus unde și cum să patrulăm.

Au fost formate trei grupe, dintre care una urma să protejeze vila Marina a Gospodăriei PCR, situată pe malul Lacului Siutghiol (pentru cine nu știe, vila în care a locuit/locuiește Radu Mazăre). Celelalte două grupe urmau să patruleze în stațiune cu schimbul, ”reședința” fiind la postul de miliție. Eu am rămas cu șoferul camionului, responsabil cu transportul patrulelor. Dintre toate cele ce s-au întâmplat în acea noapte la postul de miliție, m-au impresionat două aspecte: nonșalanța cu care ”reprezentantul poporului” comanda peste militari și milițieni. La un moment dat, acesta a pornit în patrulare prin stațiune, la volanul mașinii Miliției; calmul șefului postului de miliție. Acesta nu s-a ridicat de pe scaun și doar din când în când se întorcea, deschidea fișetul aflat în spatele lui și mai arunca pe masă câte unul-două cartușe de țigări. Am văzut și ceva ”americane”, dar marea majoritate erau țigări cu filtru bulgărești sau albaneze. Aproape instantaneu acestea erau făcute nevăzute de cei aflați în jurul mesei.

Îmi amintesc că, după ce am debarcat una dintre patrule, auzind un zgomot, am bătut la o ușă metalică. Înăuntru erau doi bărbați, angajați ai stațiunii, care urmăreau și ei programul la un televizor Sport. Am făcut și noi același lucru preț de o jumătate de oră.

Între timp, în cazarmă se primise ordinul de pregătire a mitralierelor antiaeriene pentru tragere. Precizez că la data respectivă doar Bateria a II-a era în operativitate, cu șapte tunuri cal. 130 mm și cu plutonul de mitraliere antiaeriene. Plutonul radiotehnic, în măsură să asigure urmărirea țintelor și conducerea centralizată a focului, era neoperativ de câțiva ani. Din acest motiv, precum și din cauza dispunerii pieselor în linie, bateria nu putea executa misiuni antiaeriene, în condiții de eficacitate. La Bateria I, toate cele opt piese erau în reparație capitală la Crângul lui Bot, singurele operative fiind mitralierele antiaeriene, instalații cal. 14,5 mm, cu patru țevi.

În paralel, se petreceau acțiuni similare la divizionul 160, din localitatea 2 Mai, unde Bateria I era pe poziție, iar Bateria a II-a era pregătită de marș, la ordin, către poziția de la Tuzla. De la baterii, atât la Midia, cât și la 2 Mai, se primeau rapoarte de ținte aeriene care zburau la joasă înălțime, iar de la CMM s-a primit ordin de deschidere a focului asupra acestor ținte.

Către dimineață, spectacolul a devenit total: executând ordinele primite, bateriile de artilerie AA de la Capul Midia, Mihail Kogălniceanu și din Tomis-Nord au executat foc asupra țintelor observate cu radarul și vizual. Deși s-au tras cantități mari de muniții, iar cerul era înroșit de trasoarele proiectilelor, nicio țintă nu a fost doborâtă. Și plutoanele de mitraliere ale divizionului nostru au executat foc asupra țintelor descoperite, fără niciun rezultat. Navele militare au executat și ele foc de pe mare.

După o noapte cu numeroase ”focuri de artificii”, în jurul orei 06.30, pe data de 23 decembrie, am pornit cu patrulele din stațiunea Mamaia către unitate. Aici, forfotă: un pluton de militari se pregătea să meargă în Popasul Hanul Piraților, pentru a-l ”scotoci”, în vederea verificării elicopterului aterizat forțat în acel loc. Contrar asigurărilor noastre că la sol nu era niciun elicopter, plutonul a plecat și s-a întors după două ore, raportând că a fost verificat tot sectorul de plajă, de la Hanul Piraților, până la Tabăra de Copii Năvodari, fără a se identifica urme privind aterizarea vreunui elicopter.

Dacă în zona de nord, cu toată hărmălaia ”uite ținta, nu e ținta” nu au existat victime ci doar suspiciuni și, uneori panică, nu la fel au stat lucrurile la sud. Acolo un ofițer valoros și-a pierdut viața din cauza unor ordine contradictorii neverificate. Redau mai jos pe scurt cele prezentate de colonelul (RTG.) Remus Macovei în cartea sa Erori umane. Victime colaterale.

Existând, ca peste tot, informații false că turnul de televiziune de la Tuzla urma să fie atacat de elemente teroriste, CMM dispune trimiterea unei subunități, care să asigure apărarea acestui obiectiv. Și cine putea fi cel mai la îndemână să facă acest lucru, dacă nu Divizionul 160 AC de la 2 Mai, a cărui baterie se disloca la război în acel raion? Deci, unitatea primește ordin să trimită un pluton de intervenție, iar aceasta se conformează. Sunt trimiși doi ofițeri cu plutonul respectiv, îmbarcat pe un camion și având drept șef de mașină pe însuși șeful de stat major al divizionului. Este o primă decizie exagerată să trimiți doi locotenenți să comande un pluton și pe șeful de stat major pe post de șef de camion. Dar eroarea majoră este că nimeni nu a catadicsit să solicite sau să transmită o confirmare telefonică a misiunii și să ceară detalii privind cooperarea cu alte forțe care se aflau în raion. În paralel, unitatea 01727 Agigea este solicitată de garnizoana Constanța (greu de definit acest termen, întrucât garnizoana avea un comandant, comandantul Marinei, iar termenul este foarte ambiguu) să trimită un pluton pentru paza aceluiași obiectiv. Primii ajung cei de la Agigea, în jurul orei 04.00, care se instalează în dispozitiv. Aceștia erau comandați de un căpitan.

După nici o oră, ajung și marinarii. Văzând camionul care se îndrepta către ei, militarii care se aflau în dispozitiv, în frunte cu comandantul lor, s-au baricadat în clădire, cu excepția unui militar, care a ajuns după ce ușa a fost blocată din interior. Acesta a luat poziție de luptă în fața intrării și a somat camionul care se apropia să se oprească. Neprimind răspuns, a deschis focul, moment în care artileriștii au sărit din vehicul și s-au culcat la pământ. Șeful lor de stat major a insistat să atace obiectivul, ba, mai mult, a pornit către acesta în picioare, moment în care a fost împușcat. Rănit fiind, este părăsit de subordonații care au fugit, dar nici cei din obiectiv nu au intervenit în vreun fel.  Lipsit de primul ajutor, ofițerul moare, subordonații lui întorcându-se prea târziu pentru a mai face ceva. Același gen de provocări avea să se repete în zilele și nopțile următoare, numai că, de această dată, s-au găsit oameni lucizi, care să evite alte dezastre.

Ziua de 23 decembrie nu a mai adus nimic notabil. Doar mai multe ținte aeriene, în special după lăsarea întunericului, asupra cărora s-a executat foc, fără niciun rezultat, dar și mai multe alarme cu tot felul de teroriști infiltrați prin Combinatul Petrochimic sau autoturisme suspecte, toate dovedindu-se false.

Ajunul Crăciunului a făcut un transfer al atenției, dinspre cer, spre mare. Mai multe informări primite de la unitățile specializate ne aduceau la cunoștință că ambarcațiuni RIB ”bombard”, dar și nave suspecte intenționau să pătrundă în portul Midia, sau să debarce teroriști pe diferite sectoare de plajă. Din acest motiv, am fost trimis în poziția de tragerea a Bateriei a II-a, pentru a acorda asistență tehnică la pregătirea tunurilor pentru trageri antinavă. Merită menționat că, la momentul respectiv, efectivul de militari în termen al unității era de două treimi, ciclul al 3-lea fiind detașat integral la Canalul București-Dunăre, de unde au și trecut în rezervă. Militarii prezenți fuseseră încorporați în lunile septembrie 1988 și mai 1989, deci, se putea presupune că aveau experiență. Lucrurile nu stăteau chiar așa, pentru că, în realitate, cei mai mulți abia se întorseseră de la munci agricole sau de la împăduriri. Deși executaseră trageri de artilerie, instrucția la material picase pe plan secund, astfel că aveau nevoie de asistență tehnică specializată, mai ales pentru operațiile necesare verificării tunurilor înainte de tragere.

Cu militarii la tunuri și comandantul bateriei pe o platformă de unde putea supraveghea toate activitățile, aflat în punctul de comandă al bateriei, am răspuns la un apel telefonic, venit pe linia interioară a unității, pentru care se foloseau telefoane militare tip F1600. La celălalt capăt al firului era comandantul unității, care mi-a transmis, extrem de agitat să executăm foc de artilerie asupra unei nave care se vedea cu ochiul liber în gura portului Midia. Am retransmis comenzile primite de la comandantul unității către comandantul bateriei care, la rândul lui, le transmitea la tunuri printr-o portavoce. Înainte de comanda ”un proiectil, încărcați”, comandantul divizionului mi-a strigat să anulăm, să aducem tunurile în repaus și să raportăm de urgență când am executat ordinul. Pot să afirm cu toată responsabilitatea că, la dimensiunile navei-țintă, la distanța de tragere și la precizia tunurilor, aceasta ar fi fost la fund din prima salvă.

Întorcându-ne în unitate, am ”descifrat” misterul: militarul observator plasat pe clădirea divizionului identificase această navă, cu siluetă de dragor maritim, care ieșea din portul Midia. Raportând imediat la punctul de comandă, de aici s-a cerut confirmare de la CMM privind identitatea navei. Solicitarea a fost făcută în radio, în rețeaua de conducere a Marinei. Nu numai că răspunsul a fost negativ, dar o stație radio din rețea ne-a solicitat să deschidem focul: ”Trageți pe nava inamică! Trageți imediat pe nava inamică!” Șeful de stat major al unității a solicitat telefonic informații de la unitatea de nave dragoare maritime aflată în portul Midia și a aflat că, de fapt, nava respectivă era DM24, care urma să intre în serviciul de supraveghere a platformelor de foraj marin. Concomitent s-au sesizat și militarii de pe dragorul maritim 24, care ascultau în rețeaua radio condamnarea lor la moarte. Iată cum, printr-o verificare suplimentară, a fost evitată o tragedie care s-ar fi înscris, cu certitudine, pe primul loc al erorilor, provocate sau nu, ale revoluției. Și când mă gândesc că, involuntar, eram plasat pe lanțul acesteia…

Peripețiile ”navale” și ”terestre” ale zilei au continuat, în centrul atenției fiind, de această dată, Bateria I AC, de la Midia. De aici, înainte de ora înserării s-a raportat că mai multe autoturisme au trecut pe lângă gardul unității și au coborât la punctele de lucru ale terminalului Petromar, de unde, după o vreme, unul dintre ele s-a întors și a pornit către nord, pe un drum agricol. Autoturismul s-a oprit în zona Capului Ivan Dumitru, la circa doi kilometri nord de baterie și la aproximativ aceeași distanță de poligonul pentru trageri antiaeriene al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT). Din acel loc, ocupanții mașinii au început să lanseze cartușe de semnalizare în aer. Comandantul bateriei a solicitat aprobare să trimită o patrulă, însă comandantul divizionului s-a opus, ordonându-i să-și apere cazarma. Aproape simultan în punctul de comandă al divizionului a sunat comandantul Poligonului CAAT, care a întrebat dacă militarii noștri văzuseră focurile de semnalizare. La răspunsul  afirmativ, s-a oferit să trimită o patrulă. Comandantul nostru i-a recomandat să nu o facă și să-și apere cazarma. A fost un prim moment critic, depășit cu bine de doi comandanți responsabili, care s-au consultat și au evitat să-și trimită oamenii la o confruntare inutilă pe teritoriul nimănui.

Dar aventura urma să continue. Au apărut informații că teroriștii transportau arme și muniții pe canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari, care trece chiar prin spatele unității. Au fost trimise două patrule, pe ambele maluri, care ar fi rămas până astăzi acolo, așteptând respectivele ambarcațiuni, dacă ofițerii care le conduceau nu dădeau dovadă de discernământ.

Așa cum a raportat comandantul bateriei Midia, cazarma respectivă a fost ținta unui atac cu armament de infanterie, în jurul orei 22.35. Nu au fost victime, deși militarii bateriei au ripostat cu foc. După miezul nopții, s-au primit numeroase informații că teroriștii intenționau să atace ambele cazărmi, atât cea de la Midia, cât și cea de la Mamaia-Sat. Îmi amintesc consternarea comandantului ”Ștefane, pe tine te-au ales!”, dar, din fericire, acesta și-a păstrat luciditatea.

În jurul orei 01.30, bateria Midia a fost atacată dinspre plajă și dinspre terminalul Petromar. A urmat un schimb de focuri, care a durat circa șase minute, fără victime din partea militarilor unității. În jurul orei 03.00, dinspre mare s-a auzit zgomot de motoare, în creștere de intensitate. Comandantul bateriei a raportat că militarii au o stare morală precară. Li s-a ordonat să nu părăsească incinta unității și să apere unitatea. Totodată, comandantul divizionului a solicitat la CMM sprijin din partea navelor aflate pe mare, dar și sprijin în subunități de luptători, care să protejeze cazarma. Au fost trimise două plutoane de elevi ai Institutului de Marină, pentru suplimentarea forțelor, dar cu expresa rugăminte ca aceștia să nu fie angajați în luptă, decât dacă era imperios necesar. Autobuzele cu elevi au ajuns la Midia în jurul orei 04.00, odată cu șeful de stat major al divizionului, trimis pentru coordonarea acțiunilor de apărare și pentru întărirea moralului militarilor.  Între timp, intensitatea zgomotelor venite dinspre mare s-a diminuat, până la anulare. Pe lumină diurnă, un pluton de militari din baterie a verificat plajele din fața unității și a scotocit toate cazematele de pe zona de litoral, fără să identifice vreo urmă de pas, de navă sau vreun element de muniție. Concluzia trasă a fost că totul a fost un atac simulat cu mijloace optice și acustice, care imitau focul armamentului și zgomotul navelor. În baza acestui rezultat, cele două plutoane de elevi s-au înapoiat la Constanța.

La sud, la ora 08.20 a fost trasă o lovitură de artilerie calibrul 130 mm, în onoarea căpitanului de rangul III Ion Șercăianu.

În cursul zilei de 25 decembrie, unitatea de la Mamaia-Sat a primit obiectivele care îi fuseseră repartizate pentru pază și apărare: partea de nord a municipiului Constanța; stațiunea Mamaia și orașul Năvodari; Canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari, între Ovidiu și ecluza/podul Năvodari; Combinatul Petrochimic Midia. În orele și zilele următoare, au fost desemnate grupe și echipe de ofițeri și militari, care au luat în primire obiectivele desemnate.

Cu toată agitația, ne-am amintit că era 25 Decembrie, Crăciunul. Am avut parte de masă festivă, alături de tot personalul unității, ne-am bucurat de programul mai special de la televizor. Nici veștile alarmante nu ne-au mai chinuit pe timpul zilei și nici pe timpul nopții.

Ziua s-a încheiat cu anunțul TVR că soții Ceaușescu fuseseră judecați, condamnați și executați. Se încheia o eră, începea alta. Despre ce a urmat, în ultimul episod.

Este de interes și:

Episodul 1) Cum am trăit Revoluția Română și…ce a urmat, la Constanța

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.