Manuel VLĂDUȚ ■
Chiar dacă nu se discută de un război iminent între Organizația Atlanticului de Nord (NATO) și Rusia, incertitudinea evoluției conflictului în desfășurare Rusia – Ucraina, dar și situația internațională îngrijorătoare cu privire la războiul din Israel sau incidentele militare dintre Iran și Pakistan ori cele provocate de rebelii Houthi în Marea Roșie, pun în prim plan oportunitatea înființării unei armate comune a Uniunii Europene.
Scenariile în care armatele Rusiei pot ataca în viitor unul sau mai multe state europene, membre ale Uniunii sau ale NATO, sunt tot mai aproape de realitate în analizele experților militari și în jocurile de război gândite de strategii militari ai alianței.
Organizarea celui mai amplu exercițiu militar al Alianței Nord-Atlantice de la sfârșitul Războiului Rece – Steadfast Defender 2024, la care vor participa 90.000 de militari ai statelor aliate, este adaptată contextului internațional actual – un potențial atac al Rusiei asupra graniței estice a Europei și implicit a NATO, în care țintele ar putea fi fie statele Baltice, fie Polonia sau România, sau toate la un loc.
Inclusiv posibilitatea revenirii la președinția SUA a imprevizibilului Donald Trump, la care se adaugă și stoparea ajutorului militar acordat Ucrainei de către Congresul American dar și de către Uniunea Europeană – prin veto ul dat de Ungaria, pericolul înfrângerii forțelor ucrainene de către armata rusă din cauza sprijinului militar insuficient al aliaților săi, readuce în discuție tema înfiițării în viitorul cât mai apropiat a unei forțe capabile să apere integritatea teritorială a Uniunii Europene.
Declarațiile amiralului belgian Robert Bauer – șeful comitetului militar al NATO, avertizează dealtfel asupra unui război total cu Rusia, în următorii ani: “Trebuie să realizăm că nu este un dat să avem pace. Și de aceea ne pregătim pentru un conflict cu Rusia. (…) Trebuie să realizăm că nu totul este planificabil și că nu totul va fi neapărat ideal în următorii 20 de ani.”
Tema înființării unei Armate a Uniunii Europene nu este un subiect nou. Uniunea Europeană nu poate exista doar ca o uniune economică; viitorul ei ar fi nesigur fără o direcție comună a coeziunii planurilor și strategiilor de securitate și apărare.
Încă de la preluarea de către Donald Trump al primului său mandat de președinte și odată cu BREXIT ul Marii Britanii, liderii UE au decis să implementeze pe agenda Parlamentului European, un plan al Politicii de Securitate și Apărare Comună a UE, votat atunci cu 369 de voturi pentru, 255 împotrivă și 70 de abțineri.
În sfîrșit, la începutul lunii ianuarie 2024, ministrul Italian de externe Antonio Tajani a venit cu propunerea de înființare a unei ,,armate combinate care juca un rol în menținerea păcii și prevenirea conflictelor,, – potrivit Reuters. El a mai declarat: „Într-o lume cu actori puternici precum Statele Unite, China, India, Rusia – cu crize din Orientul Mijlociu până în Indo-Pacific – cetățenii italieni, germani, francezi sau sloveni nu pot fi protejați decât de ceva care există deja, și anume Uniunea Europeană”.
Cooperarea europeană în domeniul securității și apărării a devenit mult mai activă de la începutul războiului din Ucraina, dar ea s-a concentrat până acum în special pe problema extinderii NATO. În fața pericolului iminent reprezentat de Rusia agresoare, care în cazul înfrîngerii și anexării Ucrainei, nu se va opri la gurile Dunării și va emite și alte pretenții teritoriale, poate că a venit momentul ca Uniunea Europeană să devină cu adevărat o forță, nu doar economică ci și militară, prin înființarea unei armate comune capabile să se impună în fața oricărei agresiuni din afara granițelor sale.
Cu o populație de 448,4 milioane de locuitori și un produs intern brut de 14,5 mii de miliarde de euro, cu un potențial economico-industrial și militar colosal, cu mult peste posibilitățile Federației Ruse (146,45 milioane locuitori și 1,78 triliarde dolari), Uniunea Europeană ar deveni un partener dar și un adversar de temut pentru oricine…
“Noul Imperiu Romano-German” stă să se nască; rămâne de văzut cum va arăta și noua sa armată, gata să se opună pericolului rusesc ce stă să se reverse asupra bătrânei Europe, leagăn al Civilizației Occidentale.
Este foarte greu să se ajungă acolo. Prevederile tratatului UE lasă la dispoziția Consiliului UE (implicit a statelor membre) punerea în aplicare a Politicii de securitate și apărare comună. Orice opoziție a unuia dintre statele membre implică renunțarea la respectiva inițiativă. Deși s-au făcut unii pași prin constituirea grupurilor de luptă ale UE și plasarea a câte două astfel de grupuri în stand-by în fiecare semestru, pe baza unei planificări voluntare, realitatea a arătat că au existat semestre cu un singur grup de lucru în stand-by. Mai mult, aceste grupuri de luptă sunt diferite între ele, existând prea puține standarde care să prevadă constituirea și funcționarea lor. Marile probleme au fost legate de faptul că, deși funcționează de 15 ani, niciun grup de luptă nu a fost dislocat pentru nicio criză, totul pornind chiar de la ipocrizia statelor membre (aveau GL în stand-by, dar s-au opus la dislocare, pe diverse motive). Ca să se ajungă la o armată comună, lucrurile stau cu atât mai rău, din cauza decalajelor tehnologice și de standarde militare dintre state. Există riscul să se ajungă la situații amuzante gen ”actorii lor și caii noștri”, adică unele state să dea mijloacele tehnice, altele carnea de tun. Deși cele mai multe state sunt și membre NATO, între ele existând un nivel cert de interoperabilitate, acest aspect nu se remarcă și la nivelul UE, unde se lucrează pe afinități politice și militare, mai degrabă decât pe interese comune. Și nu în ultimul rând, prevederile tratatului UE referitoare la finanțare (din fonduri comune pentru operații civile, din fonduri ale statelor membre pentru operații militare) pun o altă frână în calea acestui deziderat. Tratatul are o prevedere (Art. 42 (7)), care introduce o Clauză de asistență mutuală, în cazul unei agresiuni exterioare asupra unui stat membru, în condițiile prevăzute de Carta ONU, fără a afecta caracterul specific al politicii de securitate a oricărui stat membru. De asemenea, obligațiile și angajamentele fiecărui stat vor trebui să fie în concordanță și cu calitatea de membru/nemembru al NATO.
Depinde de voința politică… Dar atât timp cât există dreptul de veto, atât de păgubos, sunt slabe șanse…
Avem voie să sperăm, însă! Ce era UE, acum zeci de ani, la începuturi? Doar o idee…