Narcis GAIDARGIU ■
Motto: „Noi urmărim…ca să nu fim urmăriți!” (B.D. la munte și la mare)
Tocmai ce-mi pusesem slipul de plajă.
Bum, bum, bum în ușă! Miliția, deschideți!
Înainte să ajung la ușă, îmi arunc privirea afară, prin fereastra închisă a bucătăriei. Prin perdea, văd în Piața Ovidiu o dubă Aro de miliție așezată strategic, totodată bizar, pe colțul trotuarului, cu botul spre blocul meu, dar pe diagonala benzii de rulare, nicidecum paralel cu bordura trotuarului. Am înțeles, miliția parchează unde și cum vrea. Văd și doi tablagii, umflați și cu cefe groase, care se chiombeau prin parbriz, probabil să vadă dacă se mișca perdeaua sau vreun alt semn de prezență în apartament.
Pășesc ușor prin hol, spre ușa de la intrare, mă uit prin vizor, văd alt “cefălat” asudat în uniformă, cu broboane de transpirație curgându-i de sub șapcă, vorbind din nou cu ușa.
Iar bubuie cu pumnii în ușă. Deschideți, miliția!, se răstește agresiv către ușă.
Iese o vecină de palier.
Nu l-ați văzut pe vecinu’? Nu, astăzi nu l-am văzut, cred că e la serviciu.
La serviciu nu e, că l-am căutat noi.
Aoleu! Ăștia m-au căutat și la navă! Ce dracu’ am făcut? Nu-mi aminteam de ceva notabil de nasol.
Mă gândesc o clipă, că poate au greșit apartamentul. Sub mine locuia confratele de ape adânci, Traian. Și la el mai fuseseră. Era riscant să cred asta și să ies, apoi să mă trezesc înhățat în duba miliției.
Și eu, chiar aveam treabă, să plec la plajă, adică.
Trec iar în bucătărie, la contrafilaj. Cel de bătea în ușă coborâse, mergea spre dubă. Au vorbit toți trei, s-au sfătuit, au fumat o țigară… Ăsta gras și transpirat, după vreun sfert de oră și-a făcut vânt din nou către blocul meu.
Ce dracu’, la mine miliția vine numai vara, exact când trebuie să plec la plajă, mă trecu un gând?
Venise momentul să acționez.
În șort, teniși și tricou, cu prosopul de plajă pe umăr, Ray-Ban pe nas și pălărie de paie cu borurile franjurate, eram turistul perfect.
În Piața Ovidiu, ca de obicei vara, erau vreo douăsprezece autocare și câteva sute de turiști.
Am încuiat ușa apartamentului în urma mea, am urcat la ultimul etaj. Colonelul Vasilică, mereu la post, era păstrătorul cheii de la ușa scării ce urca pe acoperișul blocului, stăpânul inelelor, cum ar veni.
Bună ziua, diseară e meci pe canalul tv de la bulgari și trebuie să întorc antena, deschideți-mi vă rog. S-a conformat, deși jumătatea de milițian din el mă iscodea, cum adică, învârt antena cu prosopul pe umăr.
I-am simțit nedumerirea … Tocmai plecam la plajă și taică-miu s-a trezit exact acum să reglăm antena. Plauzibil: se liniștise.
Deja auzeam pași de milițian gâfâind în ascensiune pe scară.
Să știți că durează, domnu’ Vasilică. Vă sun la ușă când terminăm.
Am urcat pe acoperiș și de aici m-am prelins până la parter pe scara de incendiu din spatele blocului. Am luat-o pe strada Nicolae Titulescu, pe lângă Casa cu lei, apoi pe stradela Ovidius, din spate, fosta Thalassa în perioada interbelică, care dădea pe deasupra ruinelor Edificiului Roman cu Mozaic. De aici, pe lângă căminul de bătrâni și termele romane, am coborât în alergare valea spre Poarta 1 a Portului Constanța, direct în stația de troleibuz. Chiar când am urcat în “troleul” de Mamaia, s-au închis ușile în urma mea și-am pornit.
La Hotel Internațional, aglomerație mare; n-aveam unde așeza prosopul. Nici prietenii nu-mi veniseră, așa că m-am așezat pe terasa braseriei de pe buza plajei, să admir colecția de bikini topless, sorbind cu dichis printr-un pai din caffe frappe-ul on the rocks, cu gust de libertate.
Am mai stat o vreme să mă bucur de priveliște și de ziua atât de liniștită.
Am plecat ușor de-a lungul malului, cu picioarele prin apă, spre complexul Jupiter-Junona, unde cunoscusem două englezoaice ușor minore, una dintre ele de o frumusețe răpitoare, cap tăiat Olivia Newton John. De câteva zile, fredonam liniștit „ You’re the one that I want ”. Pe cealaltă, foarte puțin gravidă, i-o prezentasem lui Dragoș. Le-am găsit înconjurate de italieni. M-am inserat printre ei, nu de alta, dar broscarii trebuiau să afle cine a pus primul piciorul în Dacia.
Ne-am bălăcit, am râs, ne-am bălăcit iar. A apărut și Dragoș, mijloc tras prin inel, spate de campion național de înot la procedeul fluture.
Italienii se plictisiseră să aștepte la rând și-au plecat târșâindu-se spre restaurant, că venise prânzul și li se răcea ciorba.
Se înserase deja, iar briza se făcea simțită dinspre larg.
Aș mai fi stat, dar simțeam că lăsasem lucrurile neterminate acasă, așa că mi-am luat la revedere, cu promisiunea că revin a doua zi.
Urcând pe scară, dinainte să ajung pe palier, aud voci. Disting vocea baritonală a tatălui meu, dar și o alta necunoscută, mai tânără. Văd ușa de la intrare priponită în lanț. Nu vedeam persoanajele prin crăpătura dintre canat și toc, dar auzeam discuția. Habar n-aveam cine era celălalt bărbat pe care-l auzeam.
Intru, cu prosopul pe umăr. Bună seara! Mă uit cu un aer amical, când la tata, când la străin, dau mâna cu ei. Păreau doi amici, care nu se mai văzuseră de multă vreme.
Știi cine e domnul, mă întreabă tata?
Nu, un prieten? Mă bucur, Narcis Gaidargiu!
Nu, zice tata, domnul e locotenentul Dan de la Miliția Poarta 2 Port Constanța. Suntem aici de vreo trei ore, am mai vorbit, am băut o cafea, te-a așteptat, dar îți spune dumnealui despre ce e vorba.
Așa am aflat și motivul vizitei.
Se anunțase Ceaușescu în vizită la Șantierul Naval Constanța (SNC) și îi scoseseră pe toți milițienii și securiștii ca să inspecteze fiecare colțișor și tufiș din zona obiectivului.
Nava pe care eram îmbarcat făcea pe linia Istanbul-Constanța, două voiaje pe săptămână. După ultimul voiaj de Istanbul acostasem în dublă prin dana 30, în zona SNC.
Ca de obicei, pe la vapor se învârteau tot felul de atârnători, în căutare de chilipiruri, printre care unul Costin, un blond spălăcit, umflat, cu fund de vădană. S-a tot rugat cu câțiva dolărei în mână, de unul și de altul, să-i aducă de la Stanbul, chipurile pentru nevastă-sa, două fuste și-o bluză. A trecut și pe la mine, lansându-mi rugăminți. L-am refuzat.
I-am întrebat pe colegi care e treaba cu el. Ai mei, nasuri fine de vulpoi și lupi hămesiți, târșiți în ani de gherilă cu autoritățile comuniste, pentru-n blug și-o carpetă, îl mirosiseră și-i dăduseră verdictul. Toți mi-au spus că e de meserie stropitor-ciripitor, de-aia nu vroiau să-l servească. De unde știți, a pățit-o careva din cauza lui? Nu știau, doar se dusese vorba. Nu părea de încredere și gata.
Umflatul spălăcit reveni cu miloaga. Nu mi-am ascultat instinctul și mi se făcu milă de el. Peste trei zile, i-am adus cadoul nevesti-si. Când cobora scara vaporului, l-au agățat milițienii ieșiți să are tarlaua după infractori. Din start li se păruse suspect pachetul din brațele dobitocului.
Așa au ajuns la mine acasă.
Dimineață m-am înființat la Miliția Port Constanța. Era și cotârla blondă. Declarații, amendă. A plătit-o el, altfel pe drum înapoi îl învinețeam.
Locotenentul Dan ne-a invitat după program, pe banii blegului, evident, la restaurant Pescarul.
N-a durat mult după deschiderea cu șpriț, că locotenentul Dan, ca și cum eu nu eram acolo, zice: Costine, de-acum tu ești omul meu și mă informezi cu tot ce se întâmplă prin șantier și pe danele din zonă.
Grasul dădu aprobator din cap.
Bă, ne-am înțeles? Că dacă aflu din altă parte și nu de la tine, mi-aduc aminte că azi te-am iertat, s-a-nțeles? Da, s-a înțeles, să trăiți.
Așteptam. Nimic.
Locotenentul Dan zice, tu dacă nu mai ai treabă nu te mai reținem la masă, eu mai rămân cu Costin, că mai avem câte ceva de discutat.
Și uite-așa, cotârlăul începu să-și verse cota.
