Călin MARINESCU ■
Ce-am avut și ce-am pierdut?
România a devenit membră a Comunității Europene la 1 ianuarie 2007 după o lungă perioadă a negocierilor de preaderare, menite să aducă organizarea instituțional-statală, infrastrucura și economia tării la un nivel acceptabil pentru primirea în marea familie a principalelor state europene, dorită de majoritatea populației scumpei noastre patrii.
Ca să ne dăm seama de importanța aderării la Comunitatea Europeană va trebui mai întăi să ne amintim de unde am plecat.
Clasa politică cu care ne blagoslovise Ceaușescu după 1990, în încăpățânarea sa de a nu se retrage în liniște, a adus țara în scurt timp în haos. Au fost cheltuite aiurea, ca să fiu elegant, cele circa 2 miliarde de dolari aflați în visteria statului la Revoluție, și se pornise la trecerea pe persoană fizică a principalelor resurse și obiective economice ale țării, adică celebrul program de privatizare, care a pus pe numele unor necunoscuți și nepricepuți unele dintre cele mai valoroase piese dintre bunurile statului, contra unor sume modice față de valoarea reală de piață. Totul, sub atenta supraveghere a mai marilor țării: Președintele Republicii – Ion Iliescu, Președintele Senatului – Ovidiu Gherman și Prim-Ministrul, Nicolae Văcăraoiu.
Viitorii capitaliști ai României democrate, în mică măsură au ajuns patroni prin forțe proprii, majoritatea privatizărilor fiind făcute cu persoane paravan pentru politicieni sau foști și prezenți agenți ai serviciilor secrete.
Nu pot să nu mă gândesc la celebrul Ovidiu Tender care a obținut controlul unor activități economice foarte diverse de la turism, aviație, servicii în domeniul petrolier și nuclear, importante fabrici din cadrul complexului industrial “23 August” din București printre care uzina de fabricare a echipamentelor nucleare, poate, la acea vreme regina economiei românești dar foarte puțin cunoscută din motive de securitate. Tot așa, a primit pe tavă și alte fabrici și uzine, pe care fără deosebire le-a dus la faliment, rezultatul fiind distrugerea unor industrii și folosirea terenurilor pentru investitii imobiliare.
După ce și-a terminat treaba la noi Ovidiu Tender și-a mutat afacerile în Africa, respectiv în Gabon și Senegal, evident cu fonduri provenite din falimentul societăților privatizate în România. Tot așa un anume Alexandru Bittner, cunoscut în perioada 2001-2004 drept extrem de apropiat de premierul României, Adrian Năstase, primise monopol pe resursa piscicolă din Delta Dunării astfel încât băștinașii lipoveni trebuiau să obțină permisiunea de la el ca să pescuiască iar capturile erau obligați să i le vândă tot lui, la prețul stabilit de acesta. Tot despre Bittner se menționa în celebrul “Dosar Microsoft”, că în anul 2004 controla în numele şi pentru Adrian Năstase orice contract de tehnică de calcul şi software cu Guvernul României şi ministerele sale, el solicitând un procent din respectivele contracte prin firme off-shore, drept comision pentru obţinerea semnăturilor de la Cabinetul prim-ministrului, Adrian Năstase.
Alt celebru prăduitor al avuției statului român, cu ajutorul PDSR și, ulterior, sub bagheta magică a prim-ministrului Adrian Năstase a fost Corneliu Iacubov, un controversat om de afaceri din Bacău, racolat și susținut de combinatorul Hrebenciuc. Acuzat de devalizarea Fondului Proprietății Private (FPP) II în perioada guvernării Văcăroiu și pentru tunuri consistente date Bancorexului, în 1996, Iacubov fuge câteva luni în SUA și mai apoi în Austria până când revin ai lui la putere. În 2000, după recâștigarea alegerilor de către PDSR, Iacubov înființează o firmă căpușă la Viena copiind marca Combinatului Petrochimic RAFO Onești, sub numele “Rafo GMBH”, la care Guvernul României își dă acordul ca Rafo Onești SA să intre acționar cu 49 %. De aici și până la falimentarea perlei petrochimiei românești n-a mai fost decât o chestiune de timp; scurt, ce-i drept.
Și nu este singurul. Au fost foarte mulți alții ajutați copios de conducerile acelor întreprinderi care se vedeau pe cai mari, directori pe viață, până când au intrat în faliment și s-au trezit pe drumuri; ei dar și un număr mare de salariați, dintre care mulți dintre cei în vârstă au rămas șomeri până la pensie, iar cei mai pricepuți au emigrat către vest.
Odată „rezolvată” industria, au trecut la pauperizarea populației prin celebrele scheme ale falimentărilor bancare.
Totul a început cu falimentul BANCOREX, perla sistemului bancar al statului român, care a acordat credite în afară oricăror reguli de siguranță, la comandă politică, care în mare majoritate nu au fost niciodată returnate.
A urmat o sarabandă de falimente a mai multor bănci românești de stat dar și străine cu aport privat, care au lăsat în urmă pierderi de miliarde de dolari acoperite în final din bugetul de stat, adică din bani strânși de la populație prin taxe și impozite.
Schema a funcționat până când toate băncile au trecut sub capital străin, majoritatea având ca acționari bănci euopene de primă mână aflate în afara influenței clasei politice românești sau a serviciilor secrete.
Poate așa se explică astăzi și furia unor așa ziși “suveraniști” (deși termenul, impropriu pentru lexicul românesc, este o calchiere din franceză nedefinit nici în ediția din 2021 a Dicționarului Ortografic Ortoepic și Morfologic al Limbii Române), care susțin cu tărie ca statul să fie condus de români, să nu mai existe așa zise interferențe externe.
În ceea ce privește împărțirea dreptății – sistemul rămas în paradigma mentalității relaționale a epocii dreptului penal și civil comunist, pe când partidul unic al muncitorilor și țăranilor cooperatori decidea soarta proceselor prin control direct sau prin decizii de îndrumare ale Curții Supreme, Justiția postdecembristă a fost strict controlată de Frontul Democrat al Salvării Naționale (metamorfozat ulterior în Partidul Democarției Sociale din România), printr-o filieră pusă la punct și condusă de cunoscutul “șobolan rozaliu” Viorel Hrebenciuc.
Culmea este că după ce Președintele Traian Băsescu a reușit să scoată justiția de sub controlul politic, Viorel Hrebenciuc a fost trimis în judecată și condamnat tocmai pentu interferență în actul de justiție; probabil procurorii și judecătorii se săturaseră de presiunile acestuia.
Astfel, înțelegând că singura șansă pentru ca țara noastră să revină la normal este să ne acordăm și să ne racordăm la sistemul valorilor fundamentale continentale, de comun acord politicienii români au acceptat aderarea la Comunitatea Europeană și în 1993 au semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană ca prim pas pentru începerea negocierilor de preaderare.
UE ne dă nouă, bani și muncă adică: lapte, miere, carne, ouă…
În 1995 Acordul de aderare a României la Comunitatea Europeana a fost aprobat de Consiliul Europei, cel mai înalt for al Uniunii, și s-au început anevoioase negocieri de preaderare, Romania fiind departe de standardele necesare. Întregul proces s-a încheiat în 2005 când, în tandem, România și Bulgaria au semnat Tratul de Aderare la Uniunea Europeana (UE), document aprobat de Comisia Europeană la sfârșitul anului 2006, astfel că începând cu 1 ianuarie 2007 țara noastră a devenit pe deplin membră a Comunității Europene dar cu obligația de a rezolva unele neconformități, constate cu ocazia negocierilor.
În acea perioadă, Comunitatea Europeana a asigurat României bugete de investiții importante ca fonduri nerambursabile de preaderare sub forma Programului PHARE. Este vorba despre1,5 miliarde de euro în perioada 1993 – 2000 și 1,6 miliarde de euro în perioada 2000-2006, fonduri destinate așa cum am arătat, dezvoltării și normalizării situației generale din țară pentru a deveni aderabilă, să zicem așa, adică să ne apropiem de standardele minime de viață din Uniunea Europeană.
S-a avut în vedere consolidarea luptei împotriva corupției. Reorganizarea Justiției a stârnit mare supărare pentru majoritatea politicienilor și nu numai, la fel a Curții de Conturi, a Administrației Centrale și Locale. Apoi a fost vorba despre dezvoltarea infrastructurii IT pentru eficientizarea activității funcționarilor dar și pentru un mai bun acces al cetățenilor la Justiție și Administrație; reorganizarea și susținerea activității de protecție a mediului, modernizarea și subvenționarea agriculturii, ridicarea calității educației publice dar și a asistenței medicale, reorganizarea și creșterea performanței instituților specializate în lupta împotriva crimei organizate și a spălării banilor, susținerea activității economice a societaților comerciale mici și mijlocii.
Trebuie să recunoaștem meritul guvernanților, de diferite culori politice, care sub presiunea Comisiei Europene a redus pas cu pas decalajul dintre România și Uniunea Europenă.
Nu putem trece cu vederea faptul că odată cu Tratatul de Aderare s-a agreat si un Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV), de fapt un control extern al instituțiilor comunitare asupra activității Justiției pentru a se preveni ingerințele politicului și a serviciilor secrete.
MCV a fost închis de Comisia Europeană la 15 septembrie 2023.
În lipsa acestui instrument de verificare și control multe ilegalități s-ar fi întâmplat, mai ales în perioada când Liviu Dragnea conducea destinele țării.
Presiunea permanentă a Comisiei Europene și a principalelor state membre ale UE au forțat autoritățile române să ducă țara pe un drum corect pentru a ne apropia de valorile civice, morale, poiltice și sociale ale statelor europene.
Evident, pentru alegătorul român chemat la urne, cel mai important aspect este acela al situației materiale a țării, dar în primul rând a fiecăruia, în gospodăria și pentru familia lui.
Despre cei care nu recunosc că în ultimii 17 ani, de când România este membră a comunității europene, au avut loc schimbări majore în viața noastră, pot spune că sunt răuvoitori. Schimbarea condițiilor de viață nu înseamnă numai creșterea veniturilor personale ci și a calității vieții; adică a infrastructurii pe care o folosim, străzile și șoselele, mijloacele de transport și comunicații, asistența medicală, performanțele învățământului, cultura și arta, accesul la informații din surse media diverse care fac dificilă diseminarea propagandei mincinoase politicianiste și chiar și a securității colective asigurată de solidaritatea blocului comunitar.
De când a aderat la Uniunea Europeană, România a devenit un beneficiar net al fondurilor europene absorbind 90,84 miliarde de euro. În același timp, contribuția țării noastre la bugetul UE a fost de 29,21 miliarde de euro. Astfel, o balanță sintetică indică, un plus de 61,6 miliarde euro în beneficiul României, absorbție netă de fonduri nerambursabile reușită de țara noastră în 17 ani de apartenență la UE.
Într-un articol viitor îmi propun să analizez ce s-a relizat ce cele 61,6 miliarde de euro, sume nerambursabile nete, primite din partea Comunitatii Europene, asa cum reiese din portalul Ministerului de Finanțe.
Până atunci să nu uităm, Comunitatea Euopeana a adus țara la stadiul la care se găsește în prezent, probabil nu atât de de dezvoltată cât ar fi trebuit să fie, cu multe ținte neatinse, evident din cauza conducătorilor noștrii fideli principiului “Merge și așa”!
Parlamentul Europei pe care mulți dintre noi nu prea îl consideră important, este de fapt forul care stabilește normele legale în toate domeniile activității umane, norme care ulterior sunt transpuse în legislația fiecărei țări membre, conform obligațiilor asumate prin Tratatul de Aderare.
De aceea este foarte important ca politicienii pe care îi trimitem Parlamantului Europei să fie capabili să reprezinte și să susțină interesele României, și foarte important – să fie reprezentativi, adică o prezentă cât mai mare la vot.
VA URMA
