Luigi FRIGIOIU ■
În anii ‘70, elevii constănțeni erau angrenați în tot felul de întreceri fotbalistice între școli sau licee. Începând cu clasa a V-a, am jucat pe multe stadioane din oraș (Farul, Portul, Parcul Pionierilor) dar mai ales în curțile școlilor. Competițiile se numeau Cupa Pescăruș, Cupa cravatelor roșii etc, cea mai celebră fiind însă Daciada. Din aceea perioadă au rămas multe amintiri plăcute: ne-am format spiritul de echipă, am legat prietenii, am cunoscut orașul. În plus, părinții erau bucuroși că scapă de noi: băteam mingea prin alte părți și ei rămâneau cu geamurile întregi. Ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă încingeam miuțele în cartierul nostru.
„Le dăm de la 5 în sus la tocilari”
În primăvara lui 1980 eram clasa a XI-a la Liceul Mircea cel Bătrân. Era o perioadă mai lejeră: trecusem de treapta a II-a, mai aveam un an până la Bac și admiterea la facultate. Câștigasem de două ori campionatul de fotbal pe liceucu colegii de clasă și formam un fel de selecționată a actualului Colegiu Mircea cel Bătrân. Știrea că urmează să jucăm cu echipa Liceul nr 5 (actualul Decebal) ne-a pus pe gânduri. Băieții nu excelau la “carte” dar majoritatea erau juniori la Farul. Buni, cu antrenamente și meciuri în picioare. Când ne-au văzut și-au zis: “Le dăm de la 5 în sus la tocilari”. Aveau tot dreptul s-o creadă: ei jonglau cu mingea, noi (profil mate-fizică) făceam slalom printre logaritmi, integrale și derivate.
Aveam însă puțin mai mult creier și am aplicat tactica clasică. Toți în apărare iar în atac: “ai, n-ai mingea, tragi la poartă!”. Am bubuit în peretele teatrului care închide perimetrul terenului de fotbal până au ieșit sopranele pe terasă să ne facă galerie. Am luat 5 goluri, așa cum ne-au prezis adversarii, dar le-am și dat 6. Scor final: Liceul Mircea cel Bătrân – Liceul Decebal 6-5! Surpriză mare. Profii ne-au felicitat iar drept recompensă, pentru că eram cei mai buni la fotbal, ne-au promis ca la viitoarele ore de sport o să facem…matematică.
Printre adversari remarcasem atunci un puști firav, timid, cu un stâng nimicitor. Era în clasa a IX-a și se numea…Gică Hagi. În vară, s-a transferat de la Liceul nr. 5 (actual Decebal) la Liceul Electroaparataj București, continuându-și ascensiunea. Din 1978, loturile de juniori se pregăteau la Centrul Sportiv Luceafărul (o academie de fotbal a vremii). Pe lângă meciurile inter-țări (amicale, preliminarii CE, turnee finale), formațiile Luceafărului evoluau și în campiontul intern. Luceafărul 1 (cum ar fi, reprezentativa U19) juca în liga a 2-a (Divizia B), Luceafărul 2 (echivalentul lui U17) – în liga a 3-a (Divizia C). Rezultatele juniorilor nu contau în clasament, dar meciurile se disputau, etapă de etapă.
Gică juca sâmbăta la Luceafărul în Divizia C și duminica, îmbrăca tricoul alb-albastru al Farului, în prima divizie. Iar la jumătatea săptămânii, de multe ori, erau meciurile naționalei de juniori a României.
Echipa Litoralului se numea FC Constanța, dar toată lumea îi spunea, ca și acum – Farul. După 5 etape, situația era critică: locul 14 din 18 echipe. În meciul din etapa a 6-a, de la Bacău, antrenorul Emanoil Hașoti (nea Lache) l-a aruncat în luptă pe puștiul Gică Hagi la 17 ani, 7 luni și 6 zile. Echipa Farului a fost: Costaș – Purcărea, Matache, I. Constantinescu, Caramalău – Hagi, Gache, Vanea – Mănăilă, Peniu, Șt. Petcu. (au mai evoluat Buduru și Cr. Rusu). Băcăuanii s-au impus cu 3-0. Deși alcătuită, în majoritate, din localnici echipa noastră era eterogenă. Pe de o parte tinerii: Hagi și V Mănăilă (transferat ulterior la U Craiova). Pe de alta, veteranii, Costaș, Ion Moldovan (Comisarul), Peniu, Buduru, Ion Constantinescu (Noadă). Căpitanul consacrat, Dumitru Antonescu (supranumit ministrul apărării), avea 37 ani și se pregătea de retragere. Între ei, strălucea vedeta Fane Petcu, viitorul stelist, idolul copilăriei lui Hagi.
Trebuie precizat că Centrul de juniori al Farului producea valori dar Constanța nu putea să-și țină jucătorii care se transferau la “mai bine”. La un moment dat, la fiecare echipă de top din campionat evolua un fost farist: Fane Petcu la Steaua, “cangurul! Dorel Zamfir la Dinamo, Mănăilă la Craiova, Hagi la Sportul, Borali la Galați.
La meciul din deplasare cu Steaua, pe 6 noiembrie 1982, în min. 89, cu un “stâng” de la 30 m, Gică l-a învins pe celebrul portar V. Iordache. S-a terminat 2-2, iar execuția a devenit “marca Hagi” în fotbalul intern. În 18 meciuri, a marcat de 7 ori pentru Constanța. De multe ori, n-a ajuns la Farul, fiind oprit la naționala de juniori, calificată la Turneul Final UEFA. Când a venit, Hagi a jucat mereu foarte bine și s-a lipit de sufletul fanilor constănțeni. Din păcate, la finalul campionatului 1982-1983, echipa a retrogradat iar pentru Constanța au urmat 6 sezoane la matineul Diviziei B.
Hagi a terminat Liceul Electroaparataj, a intrat la facultate la Craiova, dar, în cele din urmă, a ajuns la Sportul Studențesc. Mircea Lucescu l-a debutat la echipa națională (10 august 1983, 0-0 cu Norvegia, la Oslo). A urmat primul turneu final Euro-1984 în Franța. A fost transferat la Steaua cu care, în primul său meci, a câștigat Supercupa Europei prin golul înscris lui Dinamo Kiev. Gică e unul din puținii jucători care a fost și “galactic” la Real și “extraterestru” la Barcelona.
Între cele două perioade spaniole, și-a vindecat rănile la “Brescia romena” sub îndrumarea lui nea Mircea. La 35 ani, s-a retras în glorie de la Galata cu 124 selecții și 35 goluri sub tricolorul României. A urmat construcția Academiei și proiectul Viitorul-Farul (câte un campionat câștigat cu fiecare). Povestea continuă… La mulți ani, cu sănătate, Gică Hagi!
