Marina CUȘA ■
De câtăva vreme sunt fericita posesoare a celui mai nou roman al lui Liviu Lungu, „Fabulă de dor și jale”, apărut la editura craioveana Asdreni, în anul în curs. Fără dubiu, lucrarea este o altă reușită artistică a scriitorului constănțean, prin gravitatea problematicii, construcție, personajele principale, frazarea de o amprentă inimitabila.
Scriitor profund și prolific, aflat la cel de al douăzeci…și câtelea roman, Liviu Lungu creează prin tipul de roman istoric o literatură ancorata în prezent, contemplând formele și deformările lumii contemporane, interogându-i cu neliniște posibilul viitor.
Scrisul său vădește o viziune proprie bine închegată și coerentă, ceea ce este apanajul scriitorilor importanți.
Prima întâlnire cu textele lui Liviu Lungu creează o impresie puternică de insolit. Afirmația este valabilă și pentru Fabula de dor și jale, în care acțiunile aparțin personajelor, desigur, dar la fel de mult, animalelor: viezure, căpriori, râși, cerbi, urși, enoți, șacali și multe altele. Asta pentru că întâmplările se petrec într-un “ecoland”, una din acele ultime găselnițe în materie de urbanism, care ambiționează să șteargă granița dintre civilizație și natură, să facă din orașe “guri de rai”. De aceea parcul arheologic din centru e și sălașul sălbăticiunilor mai mici sau mai mari, iar pe străzi panouri gigantice derulează scene cu viețuitoarele gândite drept companioni indispensabili ai oamenilor.
Tot la impresia de insolit a cărții contribuie numărul mare de specii citate în text, o dată cu obiceiurile proprii de viață, Liviu Lungu uimind prin informația vastă din domeniul biologiei și al vânătorii. O campanie de stârpire a animalelor invadatoare în ecoland, o căutare a braconierilor diabolici care își continuă operațiunile ilegale chiar în timpul unei ploi-potop, o încercare de a zădărnici uciderea unui urs gigantic din partea unui vânător de trofee cu porniri criminale, urnesc ițe între garda de mediu, fundația și asociația Sfântul Vlasie.
Cu excepția a doi veterani ai asociației amintite, profesorul universitar și scriitorul Casian Jarnea și inginerul Lin Alerguș, toți ceilalți “apărători” ai naturii sunt de fapt distrugătorii ei, pe care o sacrifică cu cinism absolut în goana după câștig, pe fundalul societății românești postdecembriste, dominat de barbarie și haos.
Pentru cei doi, ecolandul este de fapt forma de imperialism inspirată de un proiect al comuniștilor prin care distrugerea unor specii locale și aclimatizarea altora exotice servea ca argument biologic în favoarea marii mutații sociale în desfășurare. “Ne schimbă natura pentru că vor să ne schimbe pe noi, să uităm cine suntem”, opinează prietenii.
Portretele acestor personaje sunt bine reliefate, întruchipând oameni cu inteligență și suflet, sensibili, morali, instruiți, marcați de sentimentul ca au devenit inutili pentru timpul lor. Unul se retrage la pensie din proprie inițiativă, celălalt e “ajutat” să se retragă din peisajul vieții de către un braconier, cu ajutorul unei capcane arhaice.
Lecturând cartea, m-am întrebat dacă nu poate fi considerată o distopie. Dar câte o știre cum a fost cea de acum câțiva ani, cu ursul Arthur, mândria Carpaților, ucis “din greșeală” de un milionar străin vânător de trofee, înclină balanța spre realismul frust al acestei proze. În ciuda vizibilității asociațiilor care luptă pentru mediu, a mitingurilor cu mii de persoane, a reluării întrebărilor despre conștiința de care sunt capabile animalele, există această subterană a crimei împotriva lor, ca formă a nebuniei omului de azi, pe care Liviu Lungu o scoate la lumină acuzator și pilduitor, poate de aici titlul “Fabulă de dor și jale”.
Ca și în alte cărți ale prozatorului, de pildă “Peisaj din șoapte multicolore sau Țăndări dintr-o cosmogonie miniaturală”, lectura nu poate decât să te umple de dor pentru ce a fost lumea noastră pământeana și de jale pentru nebunia prin care omul de acum o distruge.
Așteptăm cu nerăbdare partea a doua a romanului, pentru descifrarea unor enigme pe care, ca de obicei, autorului i-a plăcut sa le lase în suspensie.
