George MIHĂESCU ■
Mi-am ales trei protectori, trei maeștri sacri
Și am scris pe poartă cuvintele lor:
“Primul și cel mai mare dintre prinți a fost
Grădinarul, țăranul” – a zis Shakespeare;
“Dacă ai o grădină și o bibliotecă, ai tot ce ai nevoie.” – a cugetat Cicero,
“Să ne vedem fiecare de grădinile noastre!” – insista înțelept Voltaire.
Sub protecția Sfintei mele Treimi, care începe cu Domnul Shakespeare,
Bravând în fața conțopiștilor cu mâini subțiri
Și dându-le cu tifla snobilor
M-am apucat mai întâi să adun de pe loc pietrele,
Și să sparg bolovanii.
Pietrele erau însă enorme și grele
La fel ca Negrilă, boul nostru cel chior
Care m-a călcat cu copita pe piciorul gol
Pe când aveam doar șase ani.
La fel de enorme și grele
cum era carul încărcat cu grâu
proptit de mine cu furca
să nu se răstoarne,
pe când aveam 16 ani și tata era la război.
Pietrele erau enorme și grele
ca toate marile greutăți
prin care trecusem până atunci.
Apoi am început să sparg bolovanii.
Dar într-un mod inexplicabil
Fiecare bolovan era o figură,
cunoscută.
Unul era capul învățătorului din școala primară,
Care m-a ținut tot timpul în ultima bancă.
Altul semăna perfect cu un idiot de cadrist comunist
care cercetându-mi dosarul, în tinerețe,
îl găsise, nu știu de ce, cu pete
pe conștiința lui de plugar sărac pe bunicul.
Altul era întruchiparea perfectă
A unui cretin activist care mima putere de satrap
Țipând în gura mare, fără a fi ascultat
de nimeni.
I-am spart pe toți, i-am făcut țărână,
pământul căpătându-și forma primară,
și am semănat dovlecei, ridichi, pepeni galbeni și verzi,
roșii și varză.
Drept mulțumire că-l scăpasem
de asemenea poveri și asemenea monștri,
Trăind o a doua geneză,
Pământul m-a răsplătit cu cele
mai mari, mai frumoase și
mai pricopsite bucate:
Dovlecei ca nurii de codană,
Ridichi ca granatele rubinii
Pepeni galbeni – dulci buze cărnoase și lipicioase
ca de gheișe,
Pepeni verzi trosnind de prea copți –
negrese focoase drapate în satin verde.
Roșiile – sunt sâni de fecioare,
Iar verzele, precum pântecoasele mămici.
(Postumă /1988)
Frumoasă împletire între autobiografic, elogiul țăranului și celebrarea naturii, cu tot ce ne oferă ea! Oare câți o să mai vrea să lucreze în viitor pământul, în condițiile în care natura devine tot mai impredictibilă? Din perspectivă istorică și a fenomenelor naturale de azi, sensurile poeziei se adâncesc.
Ce bine ar fi daca fiecare muritor ar avea o Sfanta Treime a sa!