Leonard MOCANU ■
Aflați în cel mai nordic punct al călătoriei (60° latitudine nordică), undeva în preajma solstițiului de vară, cred că am fi fost îndreptățiți să redenumim excursia noastră Tainicele Balticelor și SOARELE Nordului, pentru că, în următoarele câteva zile, a trebuit să beneficiem din plin de aportul draperiilor de la camere, dar ne-am și bucurat de fenomenul ”nopților albe”. La această latitudine și dată, soarele apune, dar întunericul nu este deplin, în adevăratul sens al cuvântului, ci un amurg târziu, cu nori roșietici.
Prima experiență de acest gen a fost în capitala Finlandei, Helsinki, unde am ajuns luni, 17 iunie, după călătoria cu ferry-ul de la Tallin. A doua zi, aveam să ne reunim cu colegii de excursie veniți din țară cu avionul, cu care am ”conviețuit” până la Copenhaga.
Primele vești nu au fost tocmai minunate: una dintre doamnele sosite pe calea aerului nu și-a regăsit bagajul la aeroport. Dincolo de vârsta venerabilă și de lipsa aproape totală a oricăror cunoștințe de limba engleză, o analiză la rece a arătat că grupul a trebuit să facă escală la Frankfurt, iar aterizarea la Helsinki a fost târziu în…noapte, când în aeroport era mai mult liniște. Din păcate, niciun reprezentant al agențiilor partenere Christian Tour, atât din Germania, cât și din Finlanda, nu a catadicsit să întâmpine grupul și să-l însoțească în aeroporturi, pentru a acorda asistența necesară.
Din cele relatate, a rezultat că la Helsinki șoferul autobuzului care trebuia să asigure transferul la hotel nu știa ce grup trebuia să aștepte, ci doar hotelul unde trebuia să ajungă. Stresul călătoriei și dorința de a ajunge mai repede la hotel i-a determinat pe cei din grup care cunoșteau limba engleză să o abandoneze aproape pe doamna fără bagaje, astfel că aceasta s-a lăsat păgubașă și a venit la locul de cazare doar cu poșeta. Cert este că, în loc să se bucure de frumusețile capitalei Finlandei, și-a petrecut dimineața la aeroport, din păcate fără rezultat. Valiza avea să se reîntâlnească cu proprietara sa abia la Stockholm.
Primele zile în ”efectiv complet” au reliefat o dispută de orgolii și caractere, dar, până în final, asperitățile s-au tocit și ne-am putut bucura de călătorie, chiar dacă la un volum al ”zgomotului de fond” mai ridicat, generat în special de o ”echipă” în mare parte feminină, care a încercat să pună presiune pe însoțitor și pe ceilalți pasageri.
Mai important era că următoarele 36 de ore urmau să ne scoată în cale experiențe unice. Prima – Helsinki. Oraș cu peste 600.000 locuitori, dar care, cu zona metropolitană are o populație dublă, Helsinki a fost ridicat, conform documentelor istorice, de regele Gustaf I al Suediei, prima atestare datând din 1520. Multe secole orașul nu a fost un centru important al Finlandei, însă, odată cu transformarea acesteia în Mare Principat Finlandez, sub stăpânire rusă, în 1809, orașul a început să se dezvolte, iar în 1827 a devenit capitală, ”detronând” Turku, mult prea legat de Suedia.
Până după cel de-al doilea război mondial, Helsinki, asemenea întregii Finlande, a suferit masiv din cauza pretențiilor Imperiului Țarist, apoi ale Uniunii Sovietice, dar și ale Germaniei Naziste. În final, stabilizată pe calea democrației și scoasă parțial de sub influența Uniunii Sovietice, Finlanda s-a orientat către democrațiile occidentale, devenind membru al Uniunii Europene în 1995, dar păstrând statutul de neutralitate până în 2023, când a devenit membru al NATO. Un mare eveniment care a adus Helsinki în centrul atenției mondiale a fost organizarea Jocurilor Olimpice de vară din 1952, a doua ediție postbelică.
Primii pași în Helsinki i-am făcut în Piața Catedralei, care avea să fie și locul de întâlnire la finalul periplului. De aici, am coborât spre portul turistic, de unde am urcat către Catedrala Ortodoxă Rusă Uspenski (Adormirea Maicii Domnului). Edificiul este plasat pe o înălțime în vecinătatea portului, dominând priveliștea. Interiorul este somptuos, asemenea bisericilor ortodoxe, cu o catapeteasmă aurită, în formă de triptic, turle înalte și candelabre imense.
Am continuat drumul prin portul turistic, apoi prin parcul numit Esplanadi, unde vara se organizează picnicuri și, după circa un kilometru, am ajuns la impunătoarea clădire a Parlamentului, în fața căreia se află statuile celui de-al treilea și al patrulea președinte al Republicii, Pehr Evind Svinhufvud, respectiv Kyosti Kallio. De pe treptele Parlamentului am admirat Biblioteca Națională, Teatrul Liric și Academia Sibelius, bine păziți de o turmă de gâște belgiene ce-și fac veacul pe esplanadă.
Următorul obiectiv major a fost Gara Centrală, clădire emblematică a orașului, nu doar prin aspectul exterior, marcat de coloane cu chip uman, ci și de interiorul elegant, care rivalizează cu al multor aeroporturi moderne de pe mapamond. Să nu mai vorbim de restaurantul gării, unde, odată intrat, te simți aristocrat cu acte în regulă, nu coșnițar, ca în multe gări din România, chiar și în orașe cu pretenții. Chiar și la toaleta de la subsol accesul se face contra-cost, cu cardul, și am simțit pentru o clipă că-mi lipsește duhoarea ”suratei” din Gara de Nord a Bucureștiului (glumesc amar, evident).
Am urmat îndemnul lui Alex, însoțitorul nostru, și am pornit-o către stația de metrou de la Universitate (în Helsinki, vreau să spun), pentru a parcurge, cu ochii pe ceas, drumul către subteran cu scările rulante. Pentru că nu ne-a venit să credem, am făcut același lucru și la urcare, iar ”acele cronometrului” s-au oprit la ceva puțin sub două minute. În drum, am admirat clădirile Teatrului Național și Muzeului de Artă, aflate chiar în Piața Gării.
Cu timp suficient la dispoziție, ne-am întors în portul turistic, unde am intrat mai întâi în hala pieței vechi, transformată în loc de potolire a foamei și setei, la nenumăratele mini-restaurante cu produse tradiționale, unde carnea de ren și peștele sunt la loc de cinste, inclusiv ca umplutură pentru plăcinte. Am trecut apoi prin piața în aer liber, de pe tarabele căreia ne făceau cu ochiul caserole cu fructe de toate felurile, dar prețurile, în Euro, nu făceau decât să ne amintim de mofturile pe care le facem prin piețele noastre și să ne dorim să nu mai fim așa strânși la pungă.
Ne-a atras atenția o construcție din lemn, cu balustrade din parâmă metalică, o suprafață căreia și un matematician experimentat i-ar fi fost greu să-i scrie ecuația în trei dimensiuni. Și mai interesant a fost să aflăm că la interior erau două ghișee, unul pentru bilete de vaporaș, celălalt – punct de informare turistică, precum și o mini-sală de așteptare, departe de soarele arzător.
La un semafor, am văzut trei militari, un șef și doi subordonați, înarmați și echipați ”de oraș”, care așteptau să traverseze strada. Mai apoi, întâlnind un cadru militar în uniformă l-am întrebat despre ce și cum și am aflat că fusesem în fața Corpului De Gardă al Palatului Prezidențial, iar militarii intrau în posturile de santinelă (era să scriu sentinelă). Mai târziu, ne-a făcut cu ochiul o clădire plasată într-un parc cochet. Pe frontispiciu, erau aranjate numeroase blazoane, iar în final am aflat că eram în fața Casei Nobilimii Finlandeze.
În fine, ajunși în Piața Catedralei, am intrat să vizităm edificiul religios de rit luteran, care domină, de pe colina pe care este amplasat, toate clădirile din jur. Cum înăuntru era răcoare, am preferat să admirăm ornamentele interioare șezând pe o bancă, dar am avut și surpriza plăcută să ascultăm fragmente din concerte de orgă, interpretate de un tânăr care repeta pentru un eveniment muzical ce avea să aibă loc ulterior.
Înainte de a urca în autocar, chiar în fața clădirii Guvernului Finlandei, am fost surprinși de insolența pescărușilor din zonă, în stare să-ți ia bucățica din mână, înainte de a clipi. La ”briefingul post-misiune”, am aflat că, din păcate, ratasem unul dintre obiectivele emblematice pentru Helsinki, biserica luterană Temppeliaukio. Inaugurată în 1969, proiectul a doi arhitecți, frații Suomalainen, biserica mai este cunoscută drept Biserica din Stâncă, sau Biserica Stâncii. Săpată în stâncă, biserica are un acoperiș de cupru, cu o gaură centrală, care permite soarelui să scalde în lumină interiorul. Datorită acusticii excelente, este folosită adesea ca sală de concerte.
Pentru aceasta, proiectanții au schimbat planul inițial, care nu prevedea pereții din stâncă, ci din zid, la sugestia unor specialiști, un dirijor și un acustician, care au comparat sunetul cu cel al celor mai importante săli de concert din lume. De menționat încă două aspecte: orga are 3001 tuburi și biserica nu are clopote, iar atunci când este cazul în timpul serviciului religios, se folosește o înregistrare a unei compoziții pentru clopote, care este redată la difuzoarele exterioare. Iată încă un motiv că o documentare temeinică înseamnă jumătate din vizită.
Am făcut ultimele aranjamente pentru următoarele 36 de ore, în care urma să înnoptăm pe feribot, în cabine de patru persoane, apoi, odată ajunși la Stockholm, să facem un traseu pietonal până la ora 19.30, când ne întâlneam din nou cu autocarul. Se pare că ar exista niște norme care impun ca șoferii autocarului (deși sunt doi și conduc pe rând), dar și autovehiculului, trebuie să facă pauze conform unui program foarte strict. Ce este de neînțeles, de ce, după o activitate de maxim o oră, de la hotel în centrul orașului, o pauză de patru ore, alte 15 minute până la terminal și alte 15 pentru îmbarcare, ca să nu mai vorbim de cele peste 16 ore ale traversadei, șoferii și autocarul trebuiau să înceapă programul zilei de 19 iunie cu…o pauză de alte opt ore.
În jurul orei 15.00, a început îmbarcarea pe nava Silja Serenade, cu bagaj sumar și ne-am identificat cabinele, aflate la Puntea 2. Întrucât ferry-ul urma să fie scena evenimentelor pentru următoarele 18 ore, ar fi bine să facem cunoștință cu ea. Silja Serenade este construită în 1990, la Șantierele Navale din Turku, Finlanda, fiind clasificată drept Cruiseferry (nu mai necesită traducere, nu?). Este proprietatea Tallink Group și este operată de Silja Line. Nava soră, Silja Simphony, este aproape identică, existând o singură diferență constructivă (coșul de fum la Serenade este din oțel, iar la Symphony din aluminiu), în timp ce la capitolul aspect, pe cele două numele companiei este scris în culori diferite.
La momentul intrării în serviciu, nava dispunea de o compartimentare interioară revoluționară, cu ”strada comercială” interioară, de pe Puntea 7, întinzându-se aproape pe toată lungimea ei. Serenade are 13 punți, un deplasament de 58.370 tone, o lungime de peste 200 metri și o lățime de aproape 32. Pescajul este 7,32 m. Cele patru motoare principale dezvoltă o putere de 32.500 cp, iar nava poate atinge o viteză maximă de 23 noduri. Poate lua la bord 2852 pasageri, 450 de autoturisme și 65 de camioane, autocare sau autospeciale. Nava dispune de 986 cabine, are mai multe restaurante și baruri, săli se spectacole, saloane de distracție, săli speciale pentru copii, magazine duty-free, săli de conferințe și facilități de fitness. Portul de reședință este Mariehamn, Finlanda. Cu un scurt intermezzo de doi ani, care s-a dovedit neproductiv, nava a făcut curse doar pe ruta Helsinki-Stockholm și a suferit mai multe reparații și recompartimentări.
Ne-am identificat cabina, o încăpere cu patru cușete (una fixă, pe post de canapea, și trei rabatabile) cu baie proprie și minimul de accesorii de mobilier pentru a petrece o noapte la bord. Fiind situată la Puntea 2, cabina este la interior, evident fără hublou. Pe de altă parte cine îți dă ghes la somn, când la bord se petrec lucruri interesante, magazinele, barurile, sălile de spectacole sunt deschise, la fel sălile de jocuri. Și la ce-ți trebuie hublou puțin peste linia de plutire, când poți scruta orizontul de pe punțile exterioare, sub bătaia soarelui și a vântului?
Și cum plecarea se apropia, am ieșit repede pe punte, să prindem loc la spectacolul manevrei. Am prins, în prova pe puntea 12, de unde am evaluat ”cu ochi de expert” calitățile, cunoștințele și deprinderile comandantului și echipajului. Ba chiar am avut cinstea să ne întâlnim cu comandantul și cu personalul din staff-ul navei, la puntea 7, unde, pe un coridor, este un panou cu fotografiile acestora.
Pentru că am tot vorbit despre punți, să spunem că legătura dintre acestea se face cu lifturi de mai mare sau mai mică capacitate. Astfel, lifturile care leagă punțile 2-7 sunt interioare, închise, pentru 12 persoane, iar cele dintre punțile 7-12, sunt tot interioare, din sticlă, cu vedere către ”strada comercială”. La puntea 13, în pupa, se urcă pe scări exterioare sau interioare. Cabinele noastre erau localizate în prova navei, astfel că puteai folosi orice lift între punțile 7-12, dar numai lifturile prova pentru a ajunge la puntea 2. Evident, există și scări, dar cele de sub puntea 7 te pot conduce în zone în care nu dorești.
Din cauza vântului puternic, după plecare, puntea 12 prova a fost închisă traficului public. De altfel, singurele locuri mai ferite de curent erau la puntea 7 și puntea 12, în pupa și, oarecum în bordul de sub vânt. Ne-am retras către pupa, la puntea 12 și am constatat, cu părere de rău, că bagajul nostru sumar nu conținea și costumele de baie, pentru a ne delecta în sălile și bazinele de jacuzzi, așa că am coborât la…mall.
Strada comercială ocupă cea mai mare parte a punților 6 și 7, iar în prova și puntea 8. Pe o estradă, un ”el” și o ”ea” cântau ”cover”-urile unor piese de succes. Pe stânga și pe dreapta, baruri și restaurante de tot felul, sau ghișee de relații cu publicul. Undeva în zona centrală era scara care cobora la puntea 6, la magazinele duty-free, unde consultanții de vânzări ne așteptau ca niște păsări de pradă. Aici, de toate pentru toți și cu marele avantaj că privitul nu costă, am inventariat zeci, poate sute de produse.
Tot la puntea 6 era restaurantul navei, unde se putea servi cina, și unde aveam să luăm micul dejun a doua zi. În așteptarea orelor serii, când urma să înceapă programul la sala de spectacole din prova, am tras o raită pe la puntea 13, unde se pregătea scena pentru un concurs de karaoke, dar nu puteai respira aerul decât dacă aveai ceva de la bar în față. Evident, contra cost.
În peregrinările noastre, întâlneam colegi, făceam schimb de impresii și de informații, apoi porneam spre zonele neexplorate. Pe casele scărilor, de la punțile 8 către 11, existau niște canapele chiar în dreptul hublourilor, locuri excelente de odihnă în bătaia domoală a soarelui, la adăpost de vânt.
Odată spectacolul început (tot ”cover”-uri, evident cu dans), am găsit câte un loc la mesele barului și ne-am alungat setea cu ceva lichid și rece, cu ochii pe geam, pentru a încerca să prindem apusul pe Marea Baltică. Din păcate, zeul Odin, atotputernicul vikingilor, a trimis o negură, suficientă să ascundă soarele după ”perdea”, de unde i se zărea cercul de foc, filtrat ca prin sticlă afumată.
Ne-am întors la bar, iar mai apoi am descoperit un compartiment în prova, perfect plasat pentru relaxare, în sunetul muzicii și sub vraja primei nopți albe (de fapt, cu raze de soare, jucându-se printre nori). Am încercat să vedem Stelele Nordului, promise de agenția Christian Tour, dar, fiind în imposibilitate, i-am fericit pe navigatori (inclusiv pe cei ai bordului) că se inventaseră radarele și GPS-ul, altfel cine știe pe unde am fi orbecăit și acum. Am făcut o ultimă poză a tentativei de noapte la ora 00.19 și am mers la culcare, cu gândul la kilometrii care ne stăteau înainte, a doua zi în Stockholm, dar am dormit iarăși pe apucate, după ce am încercat să fim cât mai discreți, pentru că ai noștri colegi de cabină dormeau deja. Sper că ne-a reușit, pentru că din partea lor nu a existat niciun reproș.
După doar câteva ore de somn, pe la 05.30 ne-am ridicat din cușete și fuguța pe punte, să luăm pulsul vremii. Telefonul se conectase deja pe stațiile Suediei, iar când am ieșit am constatat că soarele ne dădea binețe de undeva de sus de pe cer. Dacă ratasem apusul, atunci în compensație am ratat și răsăritul. Prin cele două borduri treceau, una după alta, insule suedeze, cu câteva căsuțe dispuse pe maluri, dând o imagine idilică. În pupa noastră, urmându-ne îndeaproape încă de la Helsinki, un alt ferry.
Ceasul fizic, dar și cel biologic ne-au trimis la restaurant, pentru micul dejun. Prevăzători și sceptici la adresa capacității restaurantului, am preferat să fim printre primii care i-au trecut pragul, dar ne-am convins că ne înșelasem: când am terminat masa de dimineață, încă nu se ocupaseră toate locurile.
Fuga la cabină, de unde ne-am luat bagajele și apoi iar pe punte. De fapt, în restaurantul din prova, pe care îl părăsisem după miezul nopții. Așezați confortabil pe două fotolii, urmăream slalomul printre insule, de unde a apărut o navă care avea pe bordaj sigla Silja Line, Baltic Princess, care ”face” ruta Stockholm-Mariehamn-Turku, iar mai apoi au început să se vadă în depărtare grupuri de clădiri ce ne dădeau de știre că ne apropiam de Stockholm.
Ultima milă am parcurs-o pe puntea 12, la fel și manevra de acostare. Nava a acostat la terminalul companiei, de data aceasta fiind amarată cu parâme, dar atât de lin, încât nu ar fi trezit din letargie nici măcar un seismograf. Când toate legăturile au fost asigurate, am început debarcarea, fiecare pe căile cunoscute. Ne-am dat binețe cu autocarul, doar de formă, și am pornit către stația de metrou, pentru vizitarea centrului orașului Stockholm.
