Mihai COSTACHE ■
Rușii au visat de mult timp să se întindă cât mai mult spre vest și spre sud. Nordul și estul erau securizate de urșii polari, țânțarii siberieni și de paranoia izolaționistă a chinezilor. Mongolii se leneviseră, așa că de la Petru, rușii au început să dea din coate. Pe rând, suedezii și polonezii au tras linii roșii spre vest iar turcii și tătarii spre sud.
Sute de mii de morți mai târziu, rușii s-au întins spre Crimeea și Dunăre.
Înainte de războiul Crimeei, rușii lui Alexandru bâzâiau că uite, turcii s-au muiat dar tot fac blestemății nu doar în Balcani ci și în Țara Sfântă.
Englezii și francezii adulmecau perimetrul – Napoleon tocmai ce făcuse citibreak-ul egiptean, flotele engleză și franceză făceau cam ce voiau în Mediterana de est.
Rușii erau turiști ad-literam – după 1820, cârduri de ruși începuseră să viziteze Ierusalimul. Civili, nu trimiși imperiali. Boierii miluiau bisericile ortodoxe cu foarte mult aur. Rușii de acasă visau să treacă dacă nu toată Palestina atunci măcar Ierusalimul sub ocrotirea imperială. La urma urmei, occidentul le era dator – ei și numai ei îi rupseseră fâșul lui Napoleon.
În plus, era și problema creștinilor din Balcani. Ekaterina avusese un vis erotic cu o coroană balcanică pentru marele duce Konstantin dar n-a reușit, Alexandru I n-a avut chef și a rămas așa.
Cert e că expansiunea – cu temei religios – a rușilor spre Balcani și Ierusalim au pus Franța și mai ales Anglia în gardă. Rușii au mai făcut ceva balet dar ei o țineau cu baletul iar occidentalii luau direct de la turci, contra bani și arme, insule grecești și firmane de comerț în ceea ce azi sunt Siria, Liban și Israel.
Pentru mai multe detalii, întrebați-l pe Emil Constantinescu, că Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului – Centru de excelență al Academiei Mondiale de Artă și Știință e sinecura lui, nu a mea.
După ce și-au luat nănău cât cuprinde în Crimeea ( 1856 ), rușii au stat cuminți. Toată lumea a stat cuminte, de fapt, pentru că a) englezii și francezii se împingeau unii pe alții în Africa, Asia și Pacific b) toată Europa făcea galerie ba nemților ba austriecilor ba danezilor, care s-au luptat până când prusacii au luat nu doar cupa ci și campionatul Sfântului Imperiu Roman. Așa pățești când te sponsorizează Krupp.
În est, rușii se chinuiau să-i facă pe polonezi să le mulțumească că îi protejează de nemți. Cine nu era de acord, ori era căsăpit ori fugea în Australia. La Dunăre, rușii mai băgau bățul prin gard dar englezii, francezii, nemții și austriecii păzeau Principatele și puneau proptele imperiului Otoman, nu cumva să cadă șandramaua.
Rușii și-au văzut de ale lor în Asia Centrală și și-au consolidat, și cu lupte și cu șperțuri, puterea asupra triburilor de tadjici și ce alte lifte mai erau prin Kokand, Hiva, Buhara, în fine, între Caspica și Pamir.
Au mai avut o răbufnire, când le-au făcut dorobanții noștri pârtie printre redutele turcești, că doar așa au reușit cazacii să ajungă la Yesikoy, zis și San Stefano, unde cu un ochi se uitau la Constantinopole și cu celălalt la flota engleză, care venise în Marmara să încerce tunurile navale de 10 inch făcute de Armstrong pentru cuirasatele Royal Navy.
Atunci, rușii s-au mulțumit cu puțin. Câștigaseră de la turci câte ceva în Caucaz, îi scosesera din Bulgaria, în fine, ar mai fi vrut dar nu mai aveau vlagă.
După aia au venit vremurile grele – bătaia luată de la japonezi ( 1905 ), prima revoluție ( 1905 ), războiul, bolșevismul .. n-a mai avut nimeni chef de extindere spre sud.
Dar din timpul celui de-al doilea război mondial, Stalin a început să miorlăie că vrea chestii dincolo de Bosfor. La sfârșit, a făcut un pas în lateral, a crezut că îl păcălește pe Churchill. A crezut prost – englezii îl speriaseră pe Tito suficient de tare încât rușii să nu aibă acces, prin Iugoslavia, la Adriatica. Turcia și Grecia erau big-no-no … rușii rămăseseră pe dinafara Mediteranei.
Stalin a mai încercat să capete Libia dar Truman i-a dat peste gheruțe, la Potsdam.
În deșteptăciunea lui, Hrușciov a făcut o dudă: l-a trimis pe Jukov în vizită în Albania și Iugoslavia. Tito nu putea să discute decât cu un mareșal. Dar înțelegerea lui Jukov cu Tito și cu nea Enver a picat, urât, pentru că la întoarcerea la Moscova, Jukov a fost dat afară și din minister și din Comitetul Central.
Misiunea lui Jukov era simplă: un punct de sprijin în Adriatica, ca să domine Mediterana de Est. Un port, o bază, un loc în care rușii să facă o bază, fie și de la zero, cu cale ferată directă spre URSS, ca să își târâie arme și gaz și unde să își țină măcar o jumătate de flotă. Niște crucișătoare, niște submarine, în fine, acele dude care băgau NATO în ședință.
Ca să spun așa, misiunea lui Jukov a fost ratată de Hrușciov, dar dacă n-o rata, Jukov le lua gâtul la toți.
Rușii au reușit să-și facă un fel de punct de sprijin un pic mai târziu, când au pus în același sac Siria și Egiptul ( 1958 ) și au făcut Republica Arabă Unită, cu scopul de a distruge Israelul, de a bloca definitiv canalul Suez și de a pune Occidentul pe chituci. Plan eșuat.
Adică, rușii aveau porturi cât cuprinde în Egipt și Siria dar n-aveau legătură directă terestră, cu cale ferată și tot dischisul. Una e să scoți T55-ul din cala navei, dacă nu ți-o scufundă aliații cu tot cu tanc și altceva să-l dai jos, frumos, elegant, cât de cât, de pe un vagon-platformă.
În fine, istoria expansiunii rusești în Mediterana e cuprinsă în vorba românească ”când fu Tică, nu fu Tache” – când egiptenii le erau prieteni, n-aveau rachetele pentru submarine. Când aveau rachetele pentru submarine, ei singuri au stricat treaba în Liban, pentru că Israelul a storcit armatele arabe pregătite și înarmate pe cheltuiala URSS. Libanul s-a umplut de palestinieni și numai de flote n-au mai avut chef.
În plus, tehnologia rachetelor a evoluat și n-au mai avut chiar atât de mare nevoie de bază în Mediterana.
Israelului îi dăduseră de treabă, cu arafații și intifadele, Occidentului îi dăduseră de treabă cu Libanul, iar americanii trebuiau să stea mereu să stingă focul.
Cu războiul prin proxy, cu mișcările de decolonizare, războaiele civile și toate regimurile de tip Ghadaffi, Saddam și Khomeini, rușii erau pe statui de cai mari. Statui, pentru că situația era înțepenită.
Asta până când Putin a mutat în Siria. A profitat că Bashar a vrut să rămână în viață, a livrat arme, a dus oameni, avioane și a mutat multe nave din flotele rusești în Latakia. Practic, în Latakia are mai multe nave de război decât la Sevastopol. În baza de la Hmeimim, la vreo zece kilometri, mult timp rușii au staționat chiar și un Beriev A50.
În paranteză fie spus, senzația mea e că intervenția rușilor în Siria a fost cam ca a lui Stalin în Spania – cu scopul bine precizat de a-i împiedica pe occidentali să lichideze ISIS și, astfel, să bage Irakul în haos ca să-i forțeze pe occidentali să fugă de acolo. Punct ochit, punct lovit. Calea Iran – Siria – Liban era liberă.
Dar oricît de fioroși au fost rușii în Siria cu civilii sirieni bombardați și uciși cu frenezie de măcelarii lui Putin, când a fost vorba de competiția externă, și-au luat-o peste bot.
Americanii au stâlcit vagnerii care au uitat să împuște teroriștii ISIS și se apropiau prea mult de un avanpost american din estul Siriei. Turcii au dat jos un Suhoi imprudent care s-a apropiat prea mult de frontiera turcă.
Israelul a lovit de mai multe ori aeroportul din Damasc și alte baze ale Hezbollah, unde veneau arme din Iran.
Iar astă noapte, Israelul a trosnit baza aero de la Hmeimim, unde, cu câteva ore înainte, venise din Iran un avion ( sau mai multe ) cu rachete pentru Hezbollah.
Câți ruși au murit în lovitura de asta noapte? Încă nu știm. Azi la Rossia 24, de la 9 până la 5 după amiază, rușii nu au zis nimic. Putin a citit la tv versuri de-ale lui Vîsoțki iar propaganda s-a lăudat că un Iliușin a ajuns în Liban, cu ajutoare medicale, să-i panseze pe hezbollahi.
Cum va răspunde Putin?
Păi … mai întâi așteaptă un raport de la generalul Serghei Kissel, comandantul forțelor ruse din Siria.
În temeiul acestui raport va ști câtă alifie îi trebuie.
În foto, casapul Jukov în vizită la Lubliana, cu Tito și Iovanka, soția lui Tito, în octombrie 1957. A fost un moment astral – Jukov ajunsese la o înțelegere cu Tito – iugoslavii urmau să permită tranzitul feroviar din URSS, prin România – Bulgaria – Serbia până la Durres, în Albania, locația aleasă pentru viitoare flotă din Mediterana a URSS. România ar fi devenit chiar importantă pentru armata URSS și am fi rămas cu rușii în țară până la sfârșit.
Iar dacă Hrușciov nu îl dădea afară din minister ( Jukov era ministru de război ) și din Comitetul Central, Jukov punea mâna pe putere și-ar fi aruncat URSS în război nuclear cu NATO.
