Motto: “Pe micii hoți îi spânzură și pe cei mai mari îi punem în funcții publice” Esop
Călin MARINESCU ■
Deunăzi, Nicușor Dan, Primarul reales al Bucureștiului, constata ca nici unul dintre cei care doresc să devină Președinte nu a încercat să creioneze un program de limitare a corupției, flagelul ce macină oasele societății românești.
Eu cred că suntem lămuriți, cu toată sinceritatea că după revoluție am plecat de la o stare de fapte care ne caracteriza din vremuri imemoriale.
Orice intâlnire cu un funcționar public, fie profesor, fie doctor, fie conțopist sau milițian trebuia marcată cu un mic peșcheș precum: universalul pachet de țigări Kent, un săpun de lux, un pachețel de cafea, un mic-nimic care acumulat în timp, împreună cu altele asemenea, îi asigurau respectivului funcționar un nivel de viață mai ridicat față de media generală. Și în afară de asta îi certifica și respectul acordat.
Nu putem să nu recunoaștem că pe atunci, dacă funcționarul nostru sărea peste cal, cum zice românul, partidul unic lua măsuri, adică era avută în vedere o limită rezonabilă a micilor „atenții”.
Odată cu trecerea la capitalism, primit de noi cu mare bucurie, a apărut concurența între firmele private nou create, dornice să obțină contracte cu companiile de stat, sau chiar cu statul, pe plan local sau național, și astfel în economie a apărut regula nescrisă pará-ndărăt, cancerul societății contemporane și al afacerilor, împrumutată de la barbut. La jocul cu zaruri pará-ndărăt definește o regulă câștigătoare, cu care se recuperează banii pierduți mai devreme adică reglementează restituirea banilor câștigați la jocul anterior.
Doar că, în economia de cumetrie românească pará-ndărăt stabilea regula mafiotă prin care proaspătul capitalist, interesat de biznis, obținea contractele dorite plătind un procent din prețul stabilit, persoanei care avea controlul asupra încredințării acestor contracte, fie direct, fie prin licitații aranjate, de multe ori folosind “iepurași” (adică alte două, trei societăți care participau la licitație numai pentru a-l ajuta pe cel ce trebuia declarat caștigător).
Astfel s-au derulat licitații de miliarde de lei, care au îmbogațit foarte mulți funcționari care la timpul lor ocupau poziții ce permiteau manipularea licitațiilor.
Nu este nimic nou sub soare, sistemul se practică din vechime în lume și există state mult mai corupte decât România, dar ăsta nu e un motiv ca acestă malversațiune să fie îngăduită pentru ca periodic politicienii noștri să își asigure viitorul din „întoarcerea” banilor publici, atâta timp cât au pâinea și cuțitul în mână.
Cândva, un Președinte, unul adevarat, de 24 de karate – cum se zice, a definit corupția din România drept un fenomen care punea în pericol siguranța națională, comparând-o cu situația endemică din Ucraina, pe atunci, și a cerut Consiliului Superior de Apărare al Țării să ia măsuri cât mai dure pentru corectarea și limitarea fenomenului.
La vremea aceea au fost obținute unele rezultate ce au facilitat aderarea Românei la Comunitatea Europeană, dar politicienii, speriați de posibilitatea de a intra pe mâna DNA ori să-i ajungă blestemul omului de pe stradă și să trăiască din salariu, au lansat ofensiva teribilă pentru reluarea vechilor practici reușind parțial, până la urmă, să pună sub control Inchiziția Anticorupție.
Urmatorul Președinte a considerat exagerată definirea corupției românești ca pericol pentru siguranța națională și a umblat la acordul fin având grijă ca noii procurori generali numiți în funcție să fie mai puțin eficienți. Rezultatul, nu doar vizibil cu ochiul liber ci și cuntificabil din rapoartele instituțiilor în cauză – reluării vechilor metehne.
Singurele “nuci tari” au rămas proiectele europene, controlate de Parchetul European, niște nemiloși conduși de procurorul Codruța Koveși, aceași care cu DNA-ul ei băgase spaima în clasa politică românească.
Dealtfel, de teama Parchetului European (EPO) multe autorități nu au accesat fonduri europene, chiar dacă erau granturi, adică sume nerambursabile, căci nu generau pará-ndărăt.
Exemple edificatoare sunt Primăria și Consiliul Județean Constanța, care nu au depus proiecte pentru finanțări europene pe linii de finanțare semnificative pe vremea Republicii Mazăre.
Poate ne întrebăm de ce ar fi atât de dăunătoare corupția? Pe vremuri te duceai la ghișeu, dădeai o ciocolată și erai servit prompt, deci corupția te ajuta la rezolvarea problemelor uzuale. Poate că se mai întâmplă și acum, zisa mică ciupeală, din când în când DNA aranjează câte un flagrant, ceea ce este bine, fiindcă se zice că limitează fenomenul.
Alta este însă situația în cazul marii corupții.
Dacă, la o licitație aranjată, părțile agreează în prealabil o sumă, de obicei spre valoarea maximă ce poate fi acceptată de instituția respectivă, dispare ceea ce se numește concurența, principiu de bază în reglarea mecanismelor funcționale de eficiență al economiei de piață, singurul sistem menit să ducă la stabilirea prețului real și corect al prestației respective.
Astfel, sunt dezavantajate companiile mai eficiente, firme care și-au modernizat procesele tehnologice, de producție și care ar duce la bun sfârșit contractele respective, cu aplicarea cerințelor tehnice și de proiectre, dar care doresc să procedeze legal.
Dimpotrivă, o societate care și-a obținut contractul prin aranjamente plătind suma convenită către cei care au facilitat aranjamentul, are posibilitatea de a nu respecta cerințele tehnice ale caietului de sarcini și ale proiectului, în vederea recuperării sumelor plătite ca mită. La rândul lor, cei mituiți sunt obligați să închidă ochii la abateri.
Și astfel ajungem să ne mirăm că investițiile realizate în România sunt mai scumpe decât în alte țări, mai lente și de calitate mai slabă, chiar în condițiile în care forța de muncă este mai ieftină.
Din păcate, puținii politicieni români de bună credință evită să se angreneze într-o luptă directă cu corupția având exemplul elocvent al celor care au încercat și au avut multe necazuri atunci când au atacat frontal flagelul. Și asta îi face să stea deoparte.
Un exemplu este cel al ministrului USR al Sănătății, Vlad Voiculescu, care atunci când a intenționat înlăturarea fraudelor din sistem prin centralizarea procedurilor de achiziții pentru aparatura și echipamentele medicale a fost spulberat, devenind instantaneu inamicul numărul unu al națiunii.
Evident că dacă o instituție centrală ar incheia contracte directe cu producătorii de aparatură medicală, s-ar obtine prețuri mai rezonabile, discounturi, oferte, ca și cum ai face cumpărături angro și dacă îndepărtezi intermediarii s-ar evita metoda “para-ndărăt”.
Spre bună regulă, trebuie să agreez că nu chiar toți politicienii sunt corupți, dar toți se complac în menținerea sistemului; nu fac ceea ce promit constant alegătorilor, angajamente uitate odată cu obținerea mandatelor de parlamentari.
Corupția nu poate fi limitată prin acțiuni coercitive de tipul DNA ci prin măsuri legislative, legi clare, cu prevederi neinterpretabile sau incomplete, care să reducă posibitatea fraudelor, altfel, după cum se vede și se simte, ne bălăcim permanent în aceași mocirlă a marii corupții.
Desigur, promovarea unor politicieni tineri, care nu au prins gustul mitei, ar putea fi o soluție, din păcate greu de realizat sub presiunea permanentă a mafiilor, pe care o simțim, dar împotriva căreia nu avem cum să acționăm individual.
Singura speranță ne mai vine dinspre vest și trebuie să recunoaștem aportul Comunitații Europene în lupta cu corupția, fară de care rămâneam „țară bananieră”.
