Dan MIHĂESCU ■
Chiar dacă mă identific ca agnostic hotărâsem să nu-mi fac păcate cu cel ce se prezintă sub numele de scenă Teodosie, că doar era Crăciunul pentru toți! Apoi teologul Ion Bănescu a furat startul, pe 26 decembrie, într-o emisiune la Digi24 reconfirmându-mi principiul că în gazetărie nu-i bine să faci concesii ori să amâni subiecte… Bine, în emisiunea “În Fața ta” de la Digi24, Bănescu îl perdăfuia pe “harpiepiscop” pe tema ocultării sale în politică și partizanatul manifest pentru anumite curente doctrinare ori pentru susținerea unui candidat la alegerile prezidențiale; motiv pentru care ar urma să fie iarăși chemat la “cancelaria cu părinți” (de Sfântul Sinod al BOR zic!).
“Această persoană problematică și generatoare de probleme care au tulburat adânc Biserica Ortodoxă Română este în plină recidivă, probabil nici nu există un filtru personal care să îl împiedice să se oprească la un moment dat! Să ne amintim că același personaj spunea la începutul războiului din Ucraina că Putin nu este atât de negru cum îl vede lumea ci că este cel mai mare ctitor de la Muntele Athos, alături de celălalt om care amenință România cu atacuri năprasnice, Medvedev. Așadar aceste personaje devenite sinistre în ultimii ani sunt percepute de un ierarh al Bisericii ortodoxe ca exemplare pentru creștinism, răspunsul este firesc. Eroarea este colosală, dar perseverarea este diabolică” – zicea Ion Bănescu. Și uite așa, parcă citindu-mi gândurile și frământările, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei Române i-a dat omului ce merita pe când eu încă mă codeam, după ce am luat act de nemulțumirea lui din pastorala: Nașterea cea după trup a fiului lui Dumnezeu expresia iubirii absolute. Într-un text ce pare scris la patru mâini și două creiere cât nuca, harpiepiscopul tomitan se tânguie că nu-i e bine cu ordinea de drept din republică: „Împăcarea dintre Dumnezeu și om își vădește importanța în zilele noastre când societatea secularizată amenință cu scoaterea omului din sacru și ancorarea lui în materialitatea lumii trecătoare. De aceea, pentru credincioși, nașterea Mântuitorului Hristos este așteptată cu multă trăire duhovnicească, cu o pregătire aparte care pune accentul pe valoarea sufletului și nicidecum pe cele materiale”.
Ce m-a incitat la Bănescu a fost gratificarea “harpiepiscopului” cu adjectivul recidivist, apelându-l totodată “persoană” nu arhiereu.
Cel care a forțat fără succes răscroirea Patriarhiei Române prin decuparea unui clin cu numele Mitropolia Dobrogei (dacă nu Scythia Minor), înțeleg că acum tinde și mai sus din moment ce vedea marea amenințare a jobului său tocmai în societatea secularizată, cea care-i dă de muncă, îi școlarizează personalul gratuit îi construiește lăcașe de cult și îi plătește salariul la nivel de subsecretar de stat. În lumea modernă opusul societății seculare este doar statul teocratic condus întotdeauna de un regim politic teocratic de tip totalitar.
În Țările Române procesul de separare a statului de biserică a început 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor prin legile de secularizarea averilor mănăstirești și de reformă agrară. Acestea au fost reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în proprietatea statului în vreme ce cheltuielile de întreținere a clerului și sistemului de organizare al BOR, inclusiv a lăcașelor de cult au trecut în grija statului. Un prim pas făcut de către creştinism pentru instaurarea unui regim hierocratic în lume datează din antichitatea târzie prin legătura creată de împăratul Constantin cel Mare cu Biserica, moment de la care religia creştină a fost folosită de către puterea politică în scop ideologic fapt ce a atentat la identitatea creştinişmului. Apoi în evul mediu timpuriu s-a fundamentat hierocrația sau papalismul ca un curent de gândire juridică și politică latină, care susținea că papa deținea autoritatea supremă nu doar asupra afacerilor spirituale, ci și temporale. În forma sa completă, medievală târzie, teoria hierocratică presupunea că din moment ce Hristos a fost stăpânul universului și în același timp rege și preot, iar Papa este vicarul său pământesc, Papa trebuie să dețină, de asemenea, autoritate spirituală și temporală asupra tuturor oamenilor din lume.
Hmm, mă gândesc că sandilăului nu i-ar displăcea așa ceva, de bagă asemenea șpârlă în predoslovia de sfârșit de an?
În fine hierocrația a fost succedată de teocrație dar societățile moderne s-au lepădat politic și de acest sistem de guvernare vetust iar ultimele relicve statale ființează, sub diverse forme, în:
Andorra
Andorra a devenit democrație parlamentară din 1993 până atunci fiind co-principalitate cu doi șefi de stat: conducătorul Franței (un rege sau președinte) și episcopul catolic spaniol din Urgel. Deși sistemul curent de guvernare permite votul democratic pentru reprezentanții parlamentari, episcopul de Urgel rămâne unul dintre conducătorii de stat titulari ai acestei țări.
Republica Islamică a Iranului
Iranul este descris ca o „republică teocratică” Conducătorul Suprem Ayatollahul fiind un cleric islamic, numit pe viață de către un consiliu ales. Consiliul Protector (considerat parte a ramurii executive a guvernului) este responsabil cu determinarea compatibilității legislației civile cu legea și obiceiurile islamice și poate interzice candidaților să participe la alegeri.
Regatul Arabiei Saudite
Arabia Saudită este o monarhie cu un sistem legal bazat pe legea Islamică (Șeriatul). Legile seculare au fost stabilite pentru a guverna zone, dar și pentru a rezolva disputele comerciale, care nu sunt tratate de legea islamică tradițională.
Vatican
După unificarea Italiei, orașul Vatican a devenit ultimul teritoriu supraviețuitor al fostelor State Papale. În 1929, Vaticanul a fost recunoscut ca stat independent prin tratate cu guvernul fascist italian. Conducătorul statului este Papa ales de un Colegiu de Cardinali (ansamblu de clerici catolici seniori). Papa este ales pe viață și dreptul de vot este limitat doar cardinalilor sub 80 de ani. Un secretar de stat, direct responsabil pentru relațiile internaționale, este numit de Papă. Sistemul legal al Vaticanului este înrădăcinat în dreptul canonic catolic.
Muntele Athos
În Constituția Republicii Elene Capitolul 3 din secțiunea a VI-a a părții a treia se referă la regimul muntelui Athos statuat ca regiune cu autonomie față de statul grec, fără însă a-i știrbi suveranitatea acestuia din urmă. Muntele Athos intră sub directa jurisdicție a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopole. Teritoriul este “guvernat” de cei 20 de stareți ai mânăstirilor între care se și împarte peninsula. Aceștia formează împreună Sfânta Comunitate. Teritoriul Muntelui Athos nu poate fi expropriat. Aceasta este una din particularitățile Constituției Greciei.
Oare în care dintre ipostazele de mai sus se vede harpia noastră tomitană, cea de Ayatollah, de prinț-episcop peste o mitropolie a lui, papă peste oraș…?
