Mihai COSTACHE ■
Pentru cine se întreabă cum naiba America renunță le Europa, așa, brusc, brutal și deodată, am o parte a răspunsului:
Marile valuri migraționiste spre America au fost cu satul. Imigranții englezi / scoțieni / irlandezi de până la independență, francezi imediat după Napoleon, din nou irlandezi după fiecare răscoală din insulă, danezi (după războiul cu Prusia), polonezi (după insurecția anti țaristă din 1830), germani în preajma războiului civil american, norvegieni, suedezi și finlandezi după 1875, italieni și din nou irlandezi mai târziu, croați / sârbi / români / cehi și slovaci și din nou polonezi spre 1900 – toate au fost migrații în masă – multe milioane în câțiva ani. Erau familii și sate întregi.
Și Australia a făcut la fel – căuta imigranți cu satul, chiar și mai târziu, după invazia turcă din Cipru, când au preluat sate de greci ciprioți, cu tot cu popă.
Așa că și la vremea primului război mondial și a celui de al doilea, America era plină de oameni aflați la prima generație de imigranți. Contau politic. Îi interesa ce se întâmplă în țara unde se născuseră ei, părinții sau bunicii lor. Încă mai vorbeau în casă limba părinților și bunicilor lor.
Roosevelt a amânat înțelegerile cu Stalin pentru Europa de est până după alegerile din toamna lui 1944 pentru că voia să nu piardă voturile comunităților europene, ale polonezilor, în primul rând.
Între timp, imigranții s-au americanizat. Primele generații de imigranți europeni, care mai aveau / simțeau o legătură cu țara de origine, au dispărut.
Dar imigrația în America nu a încetat. Au venit asiatici. Chinezii erau, în California, aduși să muncească pentru căutătorii de aur. Au venit și koreenii, împinși de război. Și vietnamezii.
Dar, mai ales, au venit mexicanii și toți ceilalți din America Centrală și de Sud. Împinși politic, de războaiele civile.
Dacă aveți timp, faceți un exercițiu – căutați să vedeți cine sunt parlamentarii din diverse state americane. Și mai din nord și mai din sud și mai de la Pacific sau din New England. Cum diferă numele. Câte nume cu rezonanță est europeană / scandinavă sunt în North Dakota sau Michigan și câte nume latino sunt în Nevada, de exemplu. După care comparați cu componența din anii 1920-30.
La fel puteți face cu orice consiliul local din Anglia, Suedia sau Germania – câte nume turcești sau arabe, indiene, pakistaneze șamd sunt.
Câtă vreme componența etnică a clasei politice e schimbată asta arată un switch al electoratului dar e la fel ca acum o sută de ani. Dacă în districtul cutare ai mulți polonezi / indieni / mexicani / pakistanezi, etc, e logic că partidele vor pune candidați de acolo, în primul rând la alegerile locale. Iar asta aduce / întărește minoritatea respectivă în partid.
Nu e nevoie ca minoritatea să fie dominantă în populație ci doar în partide.
Și nu mai e nevoie decât de un Trump.
Și mă întorc la ce ziceam câteva zile în urmă: cu cât ne departăm de secolul 19 cu atât schimbarea lumii e mai profundă.
În foto – Charles Rozmarek (tipul înalt din dreapta), creatorul Congresului Național Polonez din Chicago, în Biroul Oval, cu FD Roosevelt, în campania electorală din 1944. Rozmarek s-a dus să-i arate lui Roosevelt harta Poloniei dinaintea invaziilor naziste și bolșevice din 1939
