Sebastian CĂTĂNOIU ■
Încălzirea accentuată a vremii, înregistrată cu mai bine de 12.000 de ani în urmă, a transformat teritoriile acoperite de ghețari, în pajiști, savane mozaicate cu pâlcuri de vegetație forestieră sau păduri. Abundența vegetației și aspectul neomogen al acesteia au condus la instalarea unor sumedenii de specii de insecte, reptile, păsări și mamifere și la stabilirea unor lanțuri trofice complexe. Natura exactă a peisajului european al acelor vremuri a fost mult dezbătută de-a lungul anilor. Perspectiva tradițională a fost că Europa a fost acoperită, în cea mai mare parte, de o pădure deasă, întreruptă pe ici, pe colo, de poieni sau de munți înalți. Cercetările efectuate pe polenul din acele vremuri au venit să mai nuanțeze lucrurile, astfel că opinia actuală este că masivele forestiere compacte au ocupat în jur de 60% din suprafața continentului, restul revenind zonelor semideschise, savanelor mozaicate și pajiștilor.
Turmele de zimbri, bouri sau cai sălbatici, însoțite de erbivore de talie mică cutreierau nestingherite Europa, la fel cum astăzi zebrele și antilopele o mai fac doar în savanele africane. Chiar dacă ar părea greu de crezut, marile erbivore sălbatice prezente în Europa după topirea ghețarilor, au existat și în România, până nu demult. Merită să ne reamintim aceste specii, mai ales că, dispărute sau nu, marilor erbivore sălbatice le datorăm menținerea peisajelor mozaicate formate din pajiști și păduri, terenuri propice care au permis evoluția unei alte specii, Homo sapiens…
Bourul (Bos primigenius)
A descrie un animal care a dispărut acum 500 de ani pare un lucru greu de dus la bun-sfârșit mai ales că, textele scrise în cronicile medievale erau pline de confuzii și neadevăruri, iar aparițiile grafice au repetat șabloane sau prejudecăți. Părerea actuală este că bourii prezentau un corp atletic, masiv, picioare lungi, cu un craniu alungit, mai mare și mai viguros decât bovinele actuale, susținut de mușchi puternici. Exemplarele din nord, având dimensiuni mai mari decât cele din sud, puteau atinge o înălțime de 180 cm pentru masculi și 160 cm pentru femele, taurii depășind frecvent greutatea de o tonă. Caracteristică era linia spatelui, ascendentă de la coadă către cap. Coarnele erau lungi, groase la bază și încovoiate in sus şi înainte, oarecum în formă de liră, cu curbura mai pronunțată în cazul taurilor. Lungimea coarnelor depășea un metru în cazul taurilor, ajungând la 70 cm în cazul femelelor.
În pofida staturii, bourul era un animal extrem de agil, fiind capabil de mișcări fulgerătoare. Rapiditatea era asociată cu forța, astfel că ridicarea unui urs în coarne sau doborârea unui cal și călăreț se puteau face fără vreun efort deosebit. Datorită ”dotărilor” sale, coarne de mari dimensiuni, masă musculară impresionantă, bourul a adoptat în fața prădătorilor o altă strategie decât cea a cailor sălbatici sau a antilopelor. Dacă pentru cei din urmă, singura soluție în fața unei amenințări era fuga, bourii au avut și opțiunea de a riposta. Aceasta strategie a funcționat în cazul carnivorelor, dar s-a dovedit a fi fatală în cazul omului, agresivitatea bourului fiind una din cauzele dispariției acestuia.
În Lituania bourul a trăit până în secolele XIV—XV, pentru ca în Polonia, mai ales în Mazovia, unde a beneficiat de un statut special de protecție, să se mențină până la începutul secolului al XVII-lea. Nu departe de Varșovia, la Jaktorow a fost semnalată moartea ultimului exemplar de bour, în 1627. Cercetarea toponimică legată de numele slav al bourului (tur) arată o largă răspândire a acestuia în Balcani, Rusia, Polonia, Slovacia și în Țările Române. Geograful George Vâlsan, precizând că frecvența toponimelor legate de bour este mai mare între Carpați și Prut, a identificat chiar o ”zona a bourului”, suprapusă pe actualele județe Iași și Vaslui. Presupunerea sa a fost că bourul a dispărut din Moldova undeva în secolul al XV-lea, menținându-se în stare de libertate mai mult decât în alte părți din Europa. Chiar în secolul precedent, bourul devenise destul de rar, astfel că vânarea acestuia de către Dragoș a capătat aspecte de legendă.
Chiar dacă specia este dispărută, încercări de recuperare a acesteia s-au făcut încă din prima jumătate a secolului al XX-lea. Cunoscute sunt încercările fraților Heck care, în calitatea lor de directori de grădini zoologice în Germania, în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, s-au preocupat de încrucișarea selectivă a unor rase de vite, precum taurii de coridă din Spania, vitele corsicane, vitele Highland scoțiene și sura ungurească din dorința de a obține un animal asemănător bourului. Dintr-un anume punct de vedere rezultatul a fost mulțumitor, ”vitele Heck” având unele particularități în comun cu strămoșul lor sălbatic: talie mare, picioare lungi, musculatură dezvoltată a gâtului. Obținerea unui substitut al bourului prin încrucișare selectivă, a fost asumată, mai recent, de către Fundația Taurus din Olanda. Întrucât organizația și-a asumat că rezultatul va fi un animal care va semăna și se va comporta precum bourul, dar nu va fi un bour, numele ales pentru acesta a fost de ”Tauros”, denumirea grecească pentru taur.
Elanul (Alces alces)
Elanii sunt cei mai mari reprezentanți ai cerbilor astfel că un mascul adult din subspecia europeană (Alces alces) poate atinge o înălțime de 2 metri la greabăn, precum și o greutate ce depășește 500 kg. Masculii unei subspecii trăitoare în nordul Canadei și Alaska (Alces alces gigas) pot ajunge chiar până la 800 kg! Corpul este masiv, cu un greabăn înalt datorat mușchilor umerilor, picioare lungi, puternice și coadă scurtă. Copitele sunt late, înlesnindu-i deplasarea prin zone mlăștinoase sau pe zăpadă. Prezintă dimorfism sexual (femelele ating o greutate de 300 kg), masculul prezintă coarne, inițial acoperite cu o piele fină, cunoscută sub denumirea de „catifea”, care după creșterea coarnelor este îndepărtată prin frecarea de arbori sau arbuști.
Coarnele sunt late și turtite, cu ramuri scurte proeminente, seamănând cu o pereche de mâini cu palmele deschise și degetele îndreptate în sus. Elanul prezintă cele mai mari coarne dintre toate speciile de cerb, întrucât acestea ating o lungime de doi metri, ajungând să cântărească mai bine de 30 de kilograme. Creșterea coarnelor la elan reprezintă, în lumea animală, una dintre cele mai rapide creșteri de organe, pentru a atinge dimensiunile impresionante enunțate mai sus fiind nevoie de doar cinci luni!
Elanii au fost prezenți pe teritoriul actualei Românii. Reluând mai vechi semnalări, cărturarul Gaspar Heltai, pe la 1575, pomenește de existența în Transilvania a unor mari erbivore precum ”boi comaţi, cai sălbatici, elani şi zimbri”. Câteva decenii mai târziu, geograful italian Giovanni Antonio Magini menţiona: „Transilvania are codri mari şi păduri nesfârşite unde trăiesc multe animale sălbatice, între care şi elanii”.
Dincolo de Carpați, în Moldova, elanul, denumit plotun de către strămoșii noștri, a fost și el remarcat în cronicile vremii. Dimitrie Cantemir îl menționează trecând Nistrul în iernile grele, venind dinspre ceea ce era atunci Polonia. Se pare că, din fauna țării noastre, elanii au dispărut la începutul sec. al XIX-lea. Cu toate acestea, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, elanii au reînceput să apară, sporadic, pe teritoriul României. Mai întâi, au fost semnalați în Delta Dunării (1964), ulterior, în anii ’70, în județele din Moldova aflate în apropierea graniței cu fosta URSS, precum Suceava, Vaslui sau Botoșani. Ca dovadă a faptului că animalele au reușit să parcurgă distanțe apreciabile, elanii au fost semnalați sporadic și în județe aflate mai în interiorul țării ca Neamț, Bacău sau Vrancea. Văzută din prespectiva prezentului, apariția unui elan, în 1973, în județul Neamț, între localitățile Bălțătești și Crăcăoani, aflate în Parcul Natural Vânători Neamț, poate fi văzută ca o dovadă a favorabilității zonei pentru această specie, mai ales că, nu departe, în comuna Pipirig, unul dintre sate se numește…Plotun!
Calul sălbatic – tarpanul (Equus ferus)
Așa cum arătat și în cazul bourului, a discuta despre aspectul unei specii dispărute reprezintă o sarcină dificilă, mai ales atunci când dovezile sunt puține și contradictorii. Picturile preistorice, de folos și ele, ne prezintă cai de mărime medie, bine clădiți, cu picioare și articulații puternice. Urmele fosile confirmă cele surprinse pe pereții peșterilor, doar că nuanțează dimensiunile acestora și le leagă de mediul în care aceste animale trăiau. Pe baza oaselor găsite, se estimează că înălțimea acestora era undeva între 120-140 cm, oarecum asemănătoare cu cea a cailor provenind din rasele zise ”primitive”, iar greutatea maximă, în cazul adulților, între 300-400 kg.
Mai greu de estimat ar fi culoarea acestora: se bănuiește că exemplarele de cai sălbatici aveau diferite nuanțe de gălbui, gri sau negru, uneori cu pete, având drept caracteristică extremitățile de culoare mai închisă. Variațiile diferite de culoare nu făceau decât să reflecte mediile diferite în care aceste animale trăiau, cu siguranță culorile de gălbui deschis asigurând un camuflaj sporit în stepă, iar culorile mai închise asociindu-se mai bine mediului forestier. Deși este subiect de dezbatere, prezența dungilor pe spate, văzută astăzi ca un semn clar privind primitivismul speciei, poate fi explicată prin necesitățile de camuflare.
Dimitrie Cantemir îi descrie ca fiind asemănători cu caii domestici, dar mai mici, insistând totuși asupra copitelor pe care le prezintă ca fiind ”mai late de-o palmă, dar rotunde şi foarte tari”. De la aceste copite late li s-ar fi tras și vechile nume românești de ”talapan” sau ”tălăpan”, ieșite din uz, dar care se mai regăsesc în unele toponime. Precum culoarea părului, forma și duritatea copitelor are legătură strânsă cu mediul în care animalele trăiesc. În zonele umede, unde nici prădătorii nu se bazează pe viteză, e nevoie de copite late care să asigure o portanță sporită, în detrimentul vitezei, dimpotrivă, în zonele pietroase sau uscate, copitele mici și dure permit folosirea eficientă a terenului și dezvoltarea unei viteze sporite. Cantemir asociază prezența cailor sălbatici cu malurile Nistrului și Prutului, astfel că e posibil ca observația sa legată de dimensiunile copitelor să fie justă.
Cronicarii Bonfinius și Heltai au menționat în lucrările lor apărute la mijlocul secolului al XVI-lea, despre prezența cailor sălbatici pe teritoriul Transilvaniei. În acea perioadă, la Făgăraș, într-un țarc construit anume, erau ținuți și cai sălbatici, pe lângă zimbri și elani. Dacă în secolul al XVIII-lea, caii sălbatici nu mai sunt menționați în Ardeal, în Moldova, Dimitrie Cantemir amintește de hergheliile ce trăiau în stepele din Basarabia și Bugeac, vânate de către tătari, ”pentru ospețele lor”.
Calul sălbatic este, din păcate, o specie dispărută, dar tentative sistematice de creare a unor cai care să semene cât mai mult cu cei sălbatici au avut loc în prima jumătate a secolului al XX-lea. În anii ’30 profesorul polonez Vetuliani, bazându-se pe presupușii hibrizi dintre caii domestici cu cei sălbatici, lansează idea recreării calului sălbatic, pe baza încrucișărilor selective. Cu această ocazie popularizează numele de ”tarpan”, nume ce provine din limbile turcice, utilizat până atunci pentru a numi caii sălbatici din spațiul rusesc și care a devenit astăzi, vrând–nevrând, un sinonim ad-hoc pentru calul sălbatic european. Urmare a selecțiilor lui Vetuliani a luat astfel naștere o nouă rasă denumită Konik (”cal mic” în poloneză), despre ale cărei exemplare s-a pretins, mai mult sau mai puțin întemeiat, că sunt descendenți direcți ai tarpanilor.
Dacă este să ne gândim la erbivorele sălbatice ungulate (sau copitate), speciile care au depins exclusiv de consumul de ierburi, specifice zonelor deschise, de câmpie, pretabile desfășurării activităților agricole sau întemeierii de așezări omenești, precum bourul și calul sălbatic (tarpanul), au fost primele care au ajuns în dificultate. Elanul, capabil să utilizeze atât speciile ierboase cât și părți din speciile lemnoase (lujeri, lăstari, crengi, frunze), și-a găsit salvarea refugiindu-se în zonele împădurite, mai puțin accesibile oamenilor. Într-un articol viitor vom afla povestea altor specii de mari erbivore, dispărute din fauna României : colunul (măgarul sălbatic), antilopa saiga, asociate zonelor deschise și zimbrul, viețuitor al zonelor împădurite !
