Sebastian CĂTĂNOIU ■
Perioada 15 martie-15 aprilie reprezintă un fel de cheie de boltă a activităților silvice legate de regenerarea pădurii, fiind asociată în principal campaniei de împăduriri. Trebuie spus că acest interval, riguros enunțat din motive ca de popularizare, cunoaște în practică o extindere justificată. Explicația nu are legătură cu meteahna noastră de a nu prea respecta termenele, ci se datorează doar… diversității altitudinale a României. Dacă la câmpie plantarea puieților, dar mai ales activitățile premergătoare acesteia, pot fi declanșate înainte de 15 martie, e limpede că în zona de munte, la altitudini mai mari campania de împăduriri poate debuta și după 15 aprilie !
De ceva vreme perioada la care am făcut referire este cunoscută opiniei publice drept ”Luna plantării arborilor”, prin care se dorește a se pune în valoare munca silvicultorilor și rezultatul acesteia, pădurea. Noul Cod Silvic, aprobat la finele anului trecut, consideră că acţiunile publice de popularizare şi educare privind rolul şi importanţa pădurii şi activităţile practice de realizare de plantaţii forestiere. derulate în intervalul 15 martie-15 aprilie, se fac în vederea ”promovării mijloacelor de limitare a efectelor schimbărilor climatice”.
Sărbătoarea plantării arborilor, căci despre așa ceva este vorba, nu este un reflex al actualei societăți democratice. În perioada comunistă se omagia, mai mult prin muncă și mai puțin prin activități educaționale, în același interval al fiecărui an, ”Luna pădurii”. Regimul comunist nu a făcut decât să redenumească, asta ca să nu spun să boteze, o inițiativă interbelică similară, datorată marelui silvicultor Marin Drăcea, care s-a chemat …„Luna plantării arborilor”. Din aproape, în aproape, ajungem până la urmă la cel căruia îi datorăm această manifestare dedicată pădurii. Spiru Haret, căci despre el este vorba, în calitatea sa de ministru al Instrucțiunii Publice a emis Deciziunea nr. 7730 din 8 februarie 1902 pentru sãrbãtoarea „sãdirea pomilor”, cu scopul de a ”dezvolta şi stimula în generaţiunile tinere gustul şi dragostea pentru sădirea pomilor“. Lectura acestui act, emis acum mai bine de 120 de ani, prin precizia și actualitatea sa, vorbește de la sine despre viziunea celui supranumit ”Omul Școlii”. Fără a ne îndepărta prea tare de subiectul articolului, întrucât între formarea tinerelor caractere și îngrijirea copacilor există evidente asemănări, trebuie reamintită, iar și iar, performanța celui care, pe parcursul a trei mandate de ministru, în doar 13 ani, a reușit să dubleze procentul alfabetizaților din România ! Ne neuitat, mai ales în vremurile actuale, rămâne și una dintre zicerile sale : „Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara”.
”Luna plantării arborilor”, în abordarea actuală, este bine primită de marele public și, la fel de important, promovată onest în mass media. Patimile legate de pădure par a se estompa în această perioadă, iar dacă exploatarea masei lemnoase sau vânătoarea sunt activități care, în general pe motive de conștiință și mai puțin de legalitate, fac obiectul discordiei naționale, toată lumea este convinsă de necesitatea realizării împăduririlor. Trebuie cunoscut că acestea reprezintă doar partea vizibilă a aisbergului, că până a se ajunge la un șantier de împăduriri care să facă obiectul activităților educative, al reportajelor și…al prezenței oamenilor politici, e multă trudă, neștiută, depusă în altă parte, în pepinierele silvice.
O filmare a unei pepiniere silvice, cu drona, în această perioadă a anului, te poate duce cu gândul la derularea unui ritual religios. Într-o coregrafie complicată, repetată zile la rând, șiruri de oameni, bărbați sau femei, de diferite vârste, cară ceea ce ar putea fi un fel de ofrande, unii stau aplecați ore în șir, alții forfotesc în preajma unor lăcașuri din care pixeli de culoare verde izvorăsc, pentru a se regrupa, ordonat în altă parte, sub o baghetă magică… Ce se întâmplă de fapt ?
În pepinierele forestiere, care sunt porțiuni de teren special alese și amenajate dedicate producerii puieților, primăvara este cu adevărat anotimpul înnoirii, o perioadă în care generațiile de puieți își predau ștafeta. Pentru a asigura condiții bune de dezvoltare pentru aceștia, pepinierele sunt amplasate în locații accesibile, însorite, plane, cu un sol bogat în substanțe nutritive, în apropierea unei surse permanente de apă, existând deasemenea spații protejate (sere, solarii), instalații de udat, utilaje, clădiri aferente și bineînțeles…personal calificat.
Terenul din pepinieră este organizat judicios, astfel încât puieții din aceeași specie și de aceeași vârstă se găsesc într-o suprafață distinctă, ușor de recunoscut, pe care se realizează lucrările necesare. Primăvara se realizează lucrarea solului (foto 1)care cuprinde o gamă de lucrări prin care se asigură condiții optime pentru încolțirea semințelor și creșterea puieților. Astfel, stratul superior de pământ se amestecă cu cel inferior, materia organică și microorganismele se repartizeaza uniform, pe toata adâncimea lucrată, iar ingrășămintele pot fi ușor încorporate in masa solului.
Semănatul (foto 2) este operația de introducere a semințelor în sol și acoperirea lor, pentru a se realiza condiții cât mai bune de încolțire și răsărire. Pentru a putea fi folosite la momentul potrivit, unele dintre acestea trebuie pregătite pentru semănare. Majoritatea semințelor forestiere, precum cele de molid, stejar sau fag încolțesc dacă sunt puse în condiții favorabile de temperatură și umiditate. Semințele unor specii, precum salcâmul, sunt acoperite de un înveliș care asigură protecția împotriva umezelii sau temperaturilor extreme, iar pentru a putea încolți, acestea trebuie ”forțate” înaintea semănării. Prin ”forțare” se dorește deteriorarea învelișului semințelor, utilizându-se metode precum frecarea acestora de o suprafață abrazivă, stropirea cu o soluție acidă diluată sau scufundarea lor în apă fierbinte. Pentru speciile de foioase semănăturile se fac de obicei în câmp deschis, rășinoasele se seamănă, pentru început, în spații protejate. Acestea atenuează efectele nedorite ale vremii, permit controlul asupra temperaturii și umidității și asigură obținerea unui număr mare de puieți, pe unitatea de suprafață. Semănatul, fie el în câmp deschis, fie în sere sau solarii, se face de obicei pe rânduri, ușor de realizat cu ajutorul mașinilor sau dispozitivelor.
Întrucât suprafața aferentă spațiilor protejate este una limitată, pentru a se realiza noile semănături, acestea trebuie eliberate de puieții existenți, a căror desime le-ar împiedica dezvoltarea ulterioară. Aceștia fac obiectul operației numite repicare, (foto 3) prin care puieții din solar, ce îndeplinesc condițiile de sănătate și de dezvoltare impuse de standarde sunt transplantați în pepinieră, în teren deschis, asigurându-li-se spațiul necesar pentru atingerea dimensiunilor dorite, care să permită utilizarea lor în șantierele de împăduriri. Puieții repicați devin mai viguroși, au rădăcina mai bine dezvoltată și reușesc astfel să se adapteze mai bine după plantare. Pentru obținerea puieților de mari dimensiuni, folosiți la amenajarea parcurilor sau a spațiilor verzi, se poate recurge la repicaj repetat.
Scosul puieților este o altă operațiune de sezon prin care puieții obținuți în câmp deschis devin disponibili pentru plantare. Se consideră că puieții pot fi scoși din pepiniere, pentru a fi plantați, când dimensiunea lor la colet, adică partea unde se termină rădăcina și începe tulpina, ajunge în general la 5 mm în cazul rășinoaselor sau 6-8 mm în cazul foioaselor. Scoaterea puieților se execută mecanizat cu un plug specializat, doar în cazul pepinierelor mici aceasta se realizează manual, cu unelte bine ascuțite, de preferat în diminețile noroase. Dislocarea solului trebuie făcută în așa fel încât puieții să iasă ușor din pământ, cu rădăcinile întregi. Pentru a se menține viabilitatea puieților, după scoatere, rădăcinile vor fi protejate de vânt, soare, rănire.
Imediat după scoatere se face sortarea și toaletarea puieților, operațiuni de care depind prinderea ulterioară a puieților, vigoarea de creștere sau rezistența la vătămări. Puietul este considerat a fi apt dacă tulpina este lignificată, dreaptă, nebifurcată, mugurii sănătoși și neporniți în vegetație, rădăcina bine dezvoltată, stufoasă și dacă puietul nu prezintă semne de boli sau atacuri de insecte. Rădăcinile puieților se toaletează la dimensiuni normale, adică se taie cu foarfeci bine ascuțițe rădăcinile rupte, jupuite sau cele mai lungi de 25 cm, care ar crea probleme la transport sau la plantare. În final, puieții apți sunt legați în snopi, ușor de manipulat, ce cuprind de obicei 50 sau 100 de puieți, funcție de dimensiunea acestora.
Întrucât de la sortare și toaletare și până la expedierea lor către șantierele de împăduriri pot trece câteva zile, pentru a li se menține viabilitatea, se realizează depozitarea puieților. (foto 4) Rădăcina neprotejată a puieților este expusă contactului cu aerul, putând fi afectată de lipsa de umiditate sau de temperaturile ridicate. Depozitarea se face la șanț, snopii fiind așezați înclinați pe peretele din care bate vântul sau dinspre sud și acoperiți cu un strat de pământ de 10 cm grosime care trebuie să acopere integral rădăcinile, dar și câțiva centimetri din tulpină. Pământul se tasează bine, pentru a preveni pătrunderea aerului și, la nevoie, se udă. Pentru ca puieții să nu intre prematur în vegetație, ceea ce ar periclita șansele de reușită ale lucrării de împădurire, puieții sunt ținuți în așa numitele ”ghețării”. Acestea sunt niște construcții sumare, joasă, acoperite în general cu cetină sau mușchi, care protejează un strat gros de zăpadă bătătorită și blocuri de gheață, aduse din vreme acolo. Folosirea unui strat compact de rumeguș ajută la menținerea temperaturii scăzute și la protejarea stratului de zăpadă. (foto 5.1 si 5.2)
În final pentru ca ”Luna plantării arborilor” să poată debuta va trebui realizat transportul puieților la șantierele de împăduriri, operațiune care trebuie a fi desfășurată în timp cât mai scurt, evitându-se deshidratarea puieților. Acolo unde nu există accesibilitate auto, snopii de puieți vor fi transbordați în căruțe sau, în cazul șantierelor situate în teren accidentat, în samare sau desagi. În aceste cazuri pentru protejarea puieților se vor utiliza paiele umede sau straturi de mușchi.
Într-o lume mai agitată ca de obicei ne întrebăm adesea de unde venim și mai ales unde ne ducem. Un răspuns ne-a parvenit, la începutul secolului trecut de la Nelson Henderson: „Adevăratul sens al vieţii este să plantezi copaci, sub a căror umbră nu aştepţi să te aşezi.”, prin urmare, cum suntem în plină sărbătoare a plantării arborilor, îndrăznim a te întreba :
”Tu unde îți vei planta viitorul ?”
