Sebastian CĂTĂNOIU ■
Chiar dacă asupra ei s-a așternut acum o ”liniște” rusească, Peninsula Crimeea este un punct fierbinte în care, indiferent de perioadă și actori, se intersectează rivalitățile dintre marile puteri ale vremii. Cu toate că cel mai cunoscut dintre conflictele care au vizat peninsula a fost cel denumit ”Războiul Crimeei” (1853-1856), o seamă de alte războaie, în special între otomani și ruși au fost cele care au hotărât, uneori vremelnic, stăpânirea asupra acesteia. Motivațiile, cu care putem fi de acord sau nu, pentru care Rusia a recurs la invazia Crimeei, în 2014, nu pot fi găsite decât printr-o analiză a celor întâmplate în trecut.
Nu putem să ne referim la aceste conflicte fără a face o scurtă incursiune în istoria zbuciumată a acestei regiuni. Colonizată de greci, cucerită de romani, vânturată de popoarele migratoare, începând cu mijlocul secolului al XIII-lea, Crimeea a fost integrată în Hoarda de Aur. În urmărirea șahului Mohamed al Horezmului, în 1220, doi generali ai lui Ginghiz-Han au realizat o cavalcadă unică în analele istoriei. Pornind din Asia Centrală, Djebe și Subotai au măturat totul în calea lor, înfrângându-i pe rând pe georgieni, cumani, ruși, bulgarii de pe Volga, ajungând pe țărmurile Mării Negre, la gurile Niprului, o coloană mongolă devastând Crimeea. Singurul care i-a putut opri a fost doar…Ginghiz-Han care, după doi ani, a ordonat oprirea incursiunii mongole și întoarcerea în patrie.
După moartea lui Ginghiz Han, Batu, unul din nepoții săi, beneficiind de sprijinul generalului Subotai, cucerește întreaga Rusie în 1240 și lansează marea invazie mongolă a Europei din 1241. La fel ca în cazul primei incursiuni, avansul lor este stopat doar de moartea neprevăzută Marelui Han Ogodai și de necesitatea ca Batu să participe la alegerea noului han. Teritoriile cucerite de Batu, din Siberia și Caucaz până în Europa de Est, incluzând Crimeea, au făcut parte din Hoarda de Aur care, mai apoi, sub loviturile principilor ruși, s-a destrămat în mai multe hanate, printre care și cel al Crimeei. Adoptarea islamului ca religie oficială, în prima jumătate a secolului al XIV-lea a consolidat relațiile Hoardei de Aur și a hanatelor succesoare, cu lumea musulmană. Odată cu pătrunderea turcilor pe litoralul Mării Negre, din 1475, Hanatul Crimeei devine un stat vasal al Imperiului Otoman și un aliat de nădejde al acestuia în confruntările cu marile puteri regionale precum Polonia, Lituania sau Rusia. Ca o dovadă a continuității, stindardul dinastiei Giray, cea care a întemeiat Hanatul Crimeei este și azi steagul tătarilor crimeeni!
Războiul din 1735–1739
După ce a fost implicată în războiul pentru succesiunea poloneză, alături de Austria și împotriva Franței, în 1735 Rusia i-a atacat pe tătarii din Crimeea, imputându-le desele raiduri din Ucraina. Trebuie precizat că după expediția nereușită a lui Petru I în Moldova terminată prin dezastrul de la Stănilești, Crimeea a fost cea care a beneficiat de o ”atenție” sporită din partea Imperiului Rusiei. Planul neoficial de război al rușilor, care s-a dovedit nerealist, prevedea luarea rapidă în stăpânire a Crimeei, cucerirea Moldovei şi Munteniei în 1738 și a Constantinopolului în 1739.
Între 1736 și 1737 luptele s-au dus, cu sorți schimbători, în Crimeea, în sudul actualei Ucraine și în zona Mării Azov. Astfel în 1736 rușii invadează Crimeea și ocupă capitala hanatului Bahcisarai, forțându-l pe hanul tătar să se refugieze pe mare. Din cauza epidemiilor și a lipsei de planificare logistică, deși învingători, rușii sunt siliți să se retragă din Crimeea, după ce pierd aproape 30.000 de oameni, din care doar 2.000 în luptă. Rușii cuceresc cetățile Azov și Oceakov, pentru ca în 1737 și 1738 să revină în Crimeea pe care sunt siliți să o părăsească din cauza greutăților privind aprovizionarea trupelor. În 1739 are loc a patra încercare de cucerire a Crimeei, stopată deasemenea de epidemii și lipsa resurselor. Pe fondul dificultăților pe care le întâmpina Rusia, prin intrarea în război a Austriei, războiul s-a extins și în zona Balcanilor. Austria a”sărit” în ajutorul Rusiei, de fapt pentru a limita influența acesteia, mai ales că se prefigura o ocupare de către ruși a Țărilor Române și un posibil progres în Balcani.
Rezistența otomană căreia austriecii i-au răspuns cu o slabă concentrare a forțelor și progresele armatei ruse, al cărei marș părea de neoprit, a determinat Imperiul Habsburgic să încheie la Belgrad, în 1739, o pace separată cu turcii. Austriecii au renunțat la teritoriile cucerite urmare a păcii de la Passarowitz din 1718, respectiv partea de nord a Serbiei și Bosniei, precum și la Oltenia. Armata rusă, aflată în înaintare în Țara Românească, s-a văzut pusă într-o situație dificilă, cu linii de aprovizionare fragile și amenințată serios din flanc de trupele turcești, devenite disponibile urmare a încheierii păcii cu Austria. În aceste condiții, din perspectiva unui nou război cu Suedia, rușii încheie pace la Niș, fără a se căpăta, după ani de război și după eforturi susținute, decât cu cetatea Azovului și accesul la Marea Neagră, dar fără a avea dreptul de a deține flote în cele două mări. Cu toate acestea Rusia a dovedit, după cele patru incursiuni realizate în Crimeea, că este doar o problemă de timp să poată cuceri peninsula, mai ales după ce își rezolvă problemele logistice legate de traversarea cu efective mari a unor zone aride,
Războiul din 1768–1774
Având ca pretext o confruntare de graniță ce i-a implicat pe polonezi, cazaci și turci, războiul a debutat cu asedierea de către ruși a Hotinului, în 1769. Cetatea este despresurată de turcii și tătarii conduși de marele vizir Moldovangi Ali Paşa (Moldovangi, deoarece în tinereţe fusese negustor de robi moldoveni), care mai apoi ia decizia nefericită de a continua urmărirea rușilor dincolo de Nistru. Campania din 1769 se încheie rapid cu distrugerea armatei turcești, cucerirea Hotinului, Iașiului, Bucureștiului și capturarea celor doi domni, Grigore al III-lea Ghica și Constantin Mavrocordat, ultimul chiar murind ca urmare a altercației cu un ofițer rus. În anii următori rușii cuceresc Chilia, Cetatea Albă, Tighina și Brăila. Ca o ultimă răbufnire războinică pentru Hanatul Crimeei, din dorința de a împiedica aprovizionarea armatei rusești, 1769 a fost anul în care s-a înregistrat ultimul mare raid tătărăsc, soldat cu capturarea a mai bine de 20.000 de robi.
Războiul capătă o tentă religioasă atunci când împărăteasa Ecaterina a II-a pretinde că otomanii au declarat război Imperiului Rusiei, deoarece acesta îi ațâță și îi sprijină pe creștinii ortodocși din Imperiul Otoman. Moscova, începând cu Ivan al III-lea, lansează mitul ”celei de-a treia Rome”, iar căderea Constantinopolului a venit să le întărească acestora impresia că Rusia este continuatoarea Imperiului Bizantin. Ideea celei de-a Treia Rome a putut fi curând transformată în ideea că Moscova ar putea fi Noul Ierusalim și că poporul rus a devenit un popor ales de Dumnezeu, cu o misiune divină. Punând laolaltă Roma, Bizanțul și Ierusalimul, Rusia și-a putut justifica interesele sale în această parte a lumii.
Războiul este un prilej de proiecție a puterii navale rusești, în afara spațiului tradițional. Flota, pregătită în Marea Baltică, cu ajutorul marinarilor proveniți din Occident, trece în Mediterana și zdrobește flota turcă la Ceșme, în 1770. Apariția flotei ruse în bazinul estic al Mediteranei coincide cu apelul căpeteniilor arabe răsculate împotriva otomanilor, care se văd nevoite a cere ajutor rușilor. O astfel de oportunitate a venit ca o mănușă planurilor rusești, care nu ezită să se alieze cu rebelii musulmani, astfel că, până la încheierea războiului, flota rusească a Ecaterinei cucerește de două ori Beirutul, în 1772 și 1773. Implicarea sovieticilor în problemele Orientului Apropiat, existența bazei navale de la Tartus și a celei aeriene de la Latakia (Siria), precum și consistenta participare rusească la războiul civil din Siria nu sunt decât reflexe ale unei politici inițiate de Ecaterina a II-a.
Războiul se încheie prin pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, prin care rușii dobândesc o consistentă despăgubire de război, regiunea Yedisan dintre Nipru și Bug, cu portul Cherson la Marea Neagră, acceptând să renunțe la prezența lor în Levant. Rușii au primit dreptul de liberă navigație pe Marea Neagră și prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, ceea ce le-a oferit un avantaj comercial și militar.
Imperiul Otoman pierdea Hanatul Crimeii, devenit independent, în realitate sub controlul Rusiei, care l-a şi anexat în 1783. Rusia a obținut dreptul de a interveni în favoarea supușilor creștini ortodocși ai sultanului, ceea ce a deschis calea pentru viitoare amestecuri în politica otomană.
Războiul din 1787-1792
Prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia își legalizează rolul de protectoare a creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, permițând sultanului otoman dreptul de a proteja credincioșii musulmani din Rusia, inclusiv pe cei din Hanatului Crimeii, devenit ”independent”. Dacă rușii au încercat să profite de aceste prevederi ale tratatului, intervenind pentru creștinii din Imperiul Otoman, și turcii au încercat să plătească cu aceeași măsură, considerându-se îndreptățiți să intervină în ceea ce s-ar numi acum, ”afacerile interne” ale Hanatului Crimeii. Războiul civil din Crimeea s-a datorat ingerințelor armate repetate atât ale rușilor, cât și ale turcilor, pentru a-și promova protejații la conducerea Hanatului. Luptele s-au dus cu sorți schimbători, dar, în 1783, Ecaterina a II-a a hotărât să lichideze starea de nesiguranță, pur și simplu prin anexarea Hanatului, chiar dacă astfel se încălcau grosolan prevederile Tratatului de la Kuciuk-Kainargi.
Responsabil de integrarea în Imperiul Rusiei a noii provincii Taurida a fost Grigori Potemkim, favoritul împărătesei, motiv pentru care a acesta a căpătat și cognomenul de Tauricheski. Taurida a fost inclusă în gubernia Novorossiya (Noua Rusie). Potemkim a reușit în scurt timp să construiască orașul Sevastopol, care, deși nu avea rădăcini grecești, a primit un nume grecesc (gr. sebastos – venerabil, echivalent cu latinul Augustus), în onoarea împărătesei Ecaterina a II-a(Augusta) și ca urmare a slăbiciunii ei pentru cultura greacă. Sevastopolul a fost gândit dintru început ca bază a flotei rusești din Marea Neagră, Ecaterina reușind să completeze în acest fel succesul lui Petru cel Mare la Baltica.
În mai și iunie 1787 împărăteasa vizitează Crimeea și Sevastopolul însoțită de împăratul austriac Iosif al II-lea și regele Poloniei, fiind convinsă de anturajul său că flota rusă poate ajunge în 30 de ore la Constantinopol. Mai impresionat de cele văzute a fost Iosif al II-lea, care a realizat iminența războiului cu turcii și posibila victorie rusească, fapt care l-a determinat să păstreze alianța cu Ecaterina în vederea înfrângerii turcilor, oarecum în disonanță cu politica recentă a mamei sale, împărăteasa Maria-Tereza.
Vizita celor doi împărați în teritoriile abia cucerite a inflamat și mai mult spiritele la Constantinopol, astfel că Imperiul Otoman a solicitat în principal retragerea rușilor din Crimeea și din Georgia, iar absența unui răspuns a dus la declanșarea războiului, în 1787. Mai mult sau mai puțin tacit, turcii au fost încurajați în demersul lor de Prusia, Anglia și Suedia. Anul următor, pe baza alianței, intră în război Imperiul Habsburgic, de partea rușilor. Efortul principal de război al rușilor, comandați de Grigori Potemkim, s-a îndreptat spre zona Mării Negre, astfel că, în 1788, armata rusă reușește cucerirea Oceakovului, fortăreața situată la vărsarea Niprului în mare.
Cucerirea Ocekovului a permis intrarea războiului într-o fază dinamică și în zona dintre Prut și Nistru. Armata lui Ruminațev-Zadunaischi, după ce a stat în expectativă între Nistru și Bug, a debușat în Moldova, corpul de armată cel mai sudic, comandat de Suvorov, fiind cantonat la Bîrlad. Austriecii s-au grăbit să intre în Moldova, considerând că o vor putea anexa, așa cum reușiseră cu Bucovina. Ocupația lor s-a întins doar de la Carpați până la Siret, porțiunea dintre Siret și Nistru fiind ocupată de ruși.
Moartea împăratului Iosif al II-lea în 1790, dar și alianța încheiată de Prusia cu Imperiul Otoman, au făcut ca, din nou, politica externă a Austriei privitoare la Rusia să se schimbe. Prin pacea de la Șiștov, din 1791, Imperiul Habsburgic, deși cucerise Belgradul, avansase în Bosnia și se apărase cu succes în Banat, renunță la cuceririle făcute și își păstrează doar Orșova, granița cu turcii rămânând cea din 1788. Spre deosebire de războiul din 1736-1739, când după ieșirea austriecilor din război, rușii s-au grăbit a face pace, de această dată, pe fondul victoriilor navale din Marea Neagră prin care flota otomană a fost hăituită de la Kerci, în Crimeea, până la Capul Kaliacra, în Bulgaria, armata rusă a continuat cu succes ofensiva în Dobrogea.
Tot ce și-au dorit otomanii prin declanșarea acestui război, respectiv Crimeea și Yedisan-ul, au fost definitiv pierdute. S-a dovedit, încă o dată, că peninsula Crimeea ”merită” un război. După conflictul din 1787-1792, instalarea rușilor în peninsula a devenit irevocabilă, iar flota rusă la Marea Neagră s-a transformat într-una de prim rang. Ca efect pe termen lung, expansiunea Rusiei pe seama Imperiului Otoman, ca urmare a războiului din 1787-1792, a dovedit fragilitatea acestuia și a convins marile puteri de necesitatea menţinerii statu-quo-ului în zona sud-estică a Europei.
Referindu-ne doar la Crimeea, sfârșitul secolului al XVIII-lea reprezintă finalul stăpânirii turco-tătare. Epoca începută în 1240, odată cu dominația Hoardei de Aur, continuată prin Hanatul Crimeei și, din 1475, cu Imperiul Otoman ca putere suzerană, s-a încheiat în 1783 prin anexarea Hanatului de către Imperiul Rusiei. După mai bine de 500 de ani, începea o nouă pagină în istoria Crimeei: stăpânirea rusească!
