Sebastian CĂTĂNOIU ■
Ce se înțelege prin “natură”? O intrebare pe care nu ne-o punem foarte des, deși utilizăm curent acest cuvânt, în vorbirea de zi cu zi. Apelând la un dictionar vom găsi că, în limba română, natura, dincolo de alte înțelesuri, înseamnă ”lumea materială; univers; totalitatea ființelor și a lucrurilor din Univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzând vegetația, formele de relief, clima.” sau ”lumea fizică înconjurătoare în toată diversitatea manifestărilor ei; totalitatea ființelor și lucrurilor existente”. Trebuie spus că aceste definiții sunt unele contemporane, care reflectă foarte bine relațiile actuale dintre om și ceea ce ne înconjoară.
Am rămâne surprinși dacă am analiza ceea ce s-a înțeles prin ”natura” de-a lungul timpului. Pentru culturile de culegători și vânători, natura în general, dar mai ales cerul, apa, pământul, vegetația, fauna erau locul de manifestare a sacrului. În culturile preistorice, natura este încărcată de mit, astfel că omul primitiv se simte total integrat în aceasta. Interesant este că unele stânci, izvoare, peșteri, păduri venerate în cursul protoistoriei continuă, sub diferite forme, să fie considerate sacre, inclusiv de către populațiile creștine de azi, nu ca dovadă a unor superstiții, ci ca o continuitate a sacralității respectivelor locuri. ( foto 1)
Cele mai arhaice locuri sacre cunoscute alcătuiesc un microcosmos: peisaj cu pietre, ape și arbori. În civilizația preindiană de la Mohenjo-Daro locul sacru era configurat dintr-o incintă realizată în jurul unui arbore. ”Peisajul microcosmic” s-a redus cu timpul la elementul constitutiv cel mai important, adică arborele sau stâlpul sacru, iar vegetația era considerată o manifestare a realității vii, a vieții care se regenerează periodic. Ceremonialele de primăvară, legate de vegetație, legendele despre originea plantelor nu fac decât să exprime că vegetația înseamnă viața care creează, fără să se consume, care se regenerează manifestându-se în forme nenumărate, fără să se istovească vreodată. Astfel vegetația încarnează și relevează sacrul, ea semnifică altceva decât ea însăși. Un arbore sau o plantă nu sunt niciodată sacre ca arbore sau plantă; ele devin sacre prin ceea ce semnifică.
Arborii au jucat un rol aparte în societatea celtică, druizii s-au aflat într-o legatură aparte cu aceștia, mai ales cu fagul, datorită “capacității” acestuia de a “capta” fulgerul. Yggdrasil, Arborele Cosmic al mitologiei scandinave, este un frasin ale cărui rădăcini se înfig până în inima Pământului și care simbolizează întreg Universul. Pentru popoarele altaice, orice mesteacăn devine, prin puterea consacrației, Arborele Lumii; urcându-se pe el în chip ritual, șamanul se înalță, străbătând cerurile. Mult mai târziu, Strabon acuza poeții ca numesc templele…”păduri sacre” ! (foto 2)
Nu e nici o îndoială că termenul de ”natură” provine din limba latină, însemnând, deloc surprinzător, ”naștere”. Mai trebuie spus că ”natura” reprezintă traducerea unui mai vechi cuvânt grecesc ”physis” utilizat pentru a descrie calea prin care se întâmplă unele lucruri, ”natural”, de la sine, fără intervenție umană sau divină, așa cum spre exemplu se întâmplă creșterea unei plante. Chiar dacă interpretează existența naturii ca fiind rezultatul unui act divin, concepția antichității greco-romane era că ființele non-umane nu merită nici o considerație etică sau juridică.
In Republica, Platon oferă următoarea perspectivă asupra eticii: individul se abține de la comiterea unor nedreptăți la adresa celorlalți atâta timp cât nici ei nu comit nedreptăți la adresa lui, această perspectivă justificând excluderea animalelor din orice relație etică cu omul. Animalele nu pot aprecia abținerea unui individ de la comiterea unor nedreptăți și nici nu pot răspunde unei asemenea conduite. Dacă ne întoarcem la originile civilizației occidentale, în vremea Greciei și Romei antice, trebuie să recunoaștem că nici apartenența la specia umana nu era suficientă pentru a garanta protejarea vieții unui individ. Nu exista respect pentru viața sclavilor sau a „barbarilor”, prin urmare nu se putea vorbi nici despre respect pentru viața animalelor sau plantelor.
Traditia creștina a moștenit de la cea greaca ambiguitatea sensurilor cuvântului „natura”. Plecând de la „physis”, natura poate fi definită, intr-un sens ingust, drept ceea ce este „străin omului in sine și originii lui”. Omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, pentru a-L sluji și a locui in aceasta lume, spre deosebire de ființele non umane, a-l căror rost este de a fi stăpânite de către om. Raportându-ne la sensurile menționate anterior, se poate afirma că, dacă natura nu ne este întru totul „străină”, aceasta se datoreaza doar faptului ca ea este tot o creație a lui Dumnezeu. Natura nu îi este indiferentă omului, fiecare proces natural fiind interpretat ca existând, fie pentru a-l ajuta pe om, fie pentru a-l împiedica in acțiunile sale.
Abordarea occidentală, mai ales sub influența revoluției științifice din secolul XVII, a adâncit linia de separație între om și natură, între lumea spirituală și cea materială. În multe alte culturi, comparativ cu cea occidentală, nu există o astfel de distincție, oamenii, natura, întregul Univers împărtășind aceleași dimensiuni materiale și spirituale. Sensul inițial al cuvântului ”religie” este dat de latinescul ”re-ligare” ceea ce poate fi tradus ca o reconectare a diferitelor aspecte ale realității, de la material la spiritual. Religia, în termeni occidentali, se adresează mai degrabă vieții interioare, în vreme ce Islamul sau Budismul se consideră mai degrabă ”tradiții” ce abordează atât aspectele interioare cât și cele exterioare ale vieții. (foto 3)
În gândirea filosofică occidentală, raporturile dintre specia umană și natură au fost reflectate și reinterpretate de-a lungul timpului, într-o diversitate de poziții. Se pot distinge, în linii mari, următoarele mari direcții:
– antropocentrismul clasic, prin care natura este considerată un instrument în slujba omului, o resursă ce trebuie exploatată rațional pentru binele umanității.
– romantismul, prin care natura este reevaluată, fiind văzută ca o sursă de inspirație, armonie și refugiu spiritual, iar omul este parte a ei.
– naturalismul științific care acceptă că omul este un produs al naturii, iar diferența dintre om și celelalte ființe este de grad, nu de esență.
– ecocentrismul ce recunoaște faptul că natura are valoare morală în sine, nu doar prin prisma utilității sale pentru om, motiv pentru care se promovează o etică a respectului pentru aceasta.
– postmodernismul care contestă separarea netă între natură și cultură, relația om-natură fiind mediată de limbaj, tehnologie și ideologie.
– transumanismul și tehnonatura care par a fi o continuare a antropocentrismului sub o formă tehnologică, natura fiind văzută ca limitativă, omul având dreptul și capacitatea de a o modifica radical.
Extinderea la nivel global a civilizației occidentale, caracterizată prin economie de piață, consumism sau pozitivism a condus la deteriorarea mediului nostru de viață. Reacțiile la actuala criza ecologică au condus, printre altele și la necesara reconsiderare a conceptului de ”natură”. Privind înapoi, putând să și anticipăm, devine clar că „natura” nu a fost niciodată un concept fix, ci o oglindă a modului în care omul s-a înțeles pe sine. De la natura ca ordine divină, la natura ca resursă, de la separarea radicală om–natură la încercările recente de reconectare, această relație s-a rescris mereu în funcție de fricile, aspirațiile și disponibilitățile epocilor. Astăzi, când consecințele distanțării devin imposibil de ignorat, s-ar părea că redescoperim interdependența: omul nu este stăpânul naturii, ci o parte vulnerabilă și responsabilă a ei.
[/responsivevoice]
