Sebastian CĂTĂNOIU ■
Faima Lacului Roșu, pe care toată lumea îl știe ca ”cel mai mare lac de baraj natural” ar putea fi pusă la încercare de Lacul Cuejdel, din Munții Stânișoarei, pe cursul mijlociu al Cuejdelului, la aproximativ 21 km, la nord de Piatra Neamţ. Acesta cumulează, până în prezent, cel puțin trei superlative la nivel național: este cel mai mare lac de baraj natural, este cel mai tânăr, dar și cel mai…puțin cunoscut.
La nivelul maxim al apei, dimensiunile sale erau impresionante: suprafața luciului de apă de aproximativ 20 hectare, lungimea lacului 1,2 km, lățimea maximă de 185 de metri și adâncimea maximă de 16 metri. Volumul de apă adunat în spatele barajului natural era, în aceeași perioadă, de 1,2 milioane de metri cubi! Pentru comparație, suprafața Lacului Roșu este de 11 hectare, adâncimea maximă de 10 metri, iar volumul de apă reținut de aproape 600.000 metri cubi. În 1978, pe fondul unor precipitații abundente, alunecarea versantului, destabilizat anterior de cutremurul din 1977, a condus la o primă blocare a pârâului Cuejdel și la crearea unui lac ale cărui dimensiuni erau modeste, comparativ cu cele ale actualei acumulări: un luciu de apă cu o lungime de aproape 300 metri, o lățime maximă de 25 metri și o adâncime maximă de 5 metri, cu un volum de apă de 45.000 mc.
Forma și dimensiunile actuale ale Lacului Cuejdel s-au stabilizat în 1991, urmare a unei alunecări masive a versantului stâng al pârâului. Cauzele acesteia au fost multiple, specialiștii amintind fenomenele pluviale specifice respectivului an, cutremurul din 1990, dar mai ales faptul că zona prezenta antecedente istorice din punct de vedere al alunecărilor. Obturarea cursului pârâului s-a datorat impresionantului volumul de material antrenat în mișcare, estimat la mai bine de 10 milioane de m3. Practic, o pană de pământ, cu o suprafață de cca. 75 hectare și o diferență de nivel de mai bine de 300 de metri, a luat-o la vale, ”sigilând” pârâul pe o lungime de aproape 1 kilometru, cu o masă deluvială a cărei grosime varia între 5 și 25 de metri! Dacă alunecarea din 1978 a început din partea de jos a versantului și s-a extins în partea de sus a acestuia, cea din 1991 a avut un caracter mai complex, pentru partea din amonte înregistrându-se doar alunecarea solului împreună cu vegetația forestieră rămasă oarecum în picioare. În schimb, în partea din aval, mișcarea a fost de tip rotațional, materialul antrenat căpătând forma unui val care a ”malaxat” pământ, roci și arbori, blocând pârâul. Mișcarea nu a fost uniformă astfel că, în aval de lacul principal, din loc în loc, s-au format trei lacuri de mai mici dimensiuni. Dintre acestea, doar unul mai există astăzi, la vreo 400 de metri de barajul de pământ. Restrâns din cauza secetei din ultimii ani, păstrează, datorită adâncimii, o culoare turcoaz închis, pusă în valoare de marginile pietroase de culoare deschisă, neacoperite de vegetație. (foto 1)
Umplerea lacului s-a realizat în decursul a trei ani, apa izbăvind cu liniștea ei frământările telurice. Arborii rămași pe fundul văii, neatinși de urgia pământului, au rămas în picioare, împresurați de apă. În timp, ramurile le-au căzut, scoarța li s-a desprins ușor, astfel că porțiunile din trunchi rămase afară, s-au albit, devenind aidoma unor gâturi de lebădă. Trunchiurile scufundate în apă, ferite de lumina soarelui sau de bătaia vântului, s-au întunecat iar crengile, parcă pentru a-i ajuta să-și țină echilibrul, li s-au păstrat mai bine, înfipte în mediul fluid. Într-o zi liniștită de toamnă târzie, la apus, când soarele proiectează cerul și culmile alăturate pe luciul neclinitit al apei, simți, pentru câteva clipe, că cerul e la picioarele tale… Trunchiurile submerse, vizibile în apa limpede, cu crengile la locul lor, vin să întărească această plăcută incertitudine, spartă doar de țipătul vreunei păsări sau de o pală trecătoare de vânt… Apa mătăsoasă se înfioară diferit sub adierea vântului: micile valuri, regulate, lungi cât ochiul de apă întinsă, se încrețesc și se sparg de fiecare din trunchiurile ce leagă cerul de ape. Razele de soare sau de lună, căzute pe luciul apei, transformă ceva ce ține doar de mecanica fluidelor, într-o scaldă de lumină și culoare. (foto 2)
Dincolo de barajul de pământ, apa Cuejdelului și-a făcut loc, sărind de ici-colo, printre bolovanii rămași pe fundul văii. Pare-că muntele a făcut o ultimă sforțare de a bloca pârâul, răsturnând stânci ale căror colțuri par a se îmbuca, a se completa, doar-doar vor reuși acolo unde pământul și lemnul au dat greș. Printre rocile aruncate de-a valma se disting și formele regulate ale blocurilor de beton ce au făcut parte din fostul drum forestier care a fost spulberat pe mai bine de 1 km, atunci când versantul a luat-o la vale. Pentru a simți ce s-a întâmplat atunci, ajunge doar a te încumeta a traversa conul de deluviu, pe porțiunea cea mai lungă. Frământarea de atunci este îndulcită astăzi de vegetația forestieră care ușor-ușor a luat totul în stăpânire, dar deplasarea rămâne anevoioasă și necesită atenție la fiecare pas, chiar dacă se folosește poteca (e drept, nemarcată, dar practicabilă) ce se desfășoară deasupra văii.
Dată fiind frumusețea sălbatică și importanța acestui lac de baraj natural, în 2004, prin Hotărâre de Guvern, acesta și parcele forestiere limitrofe, însumând 105 hectare, au fost declarate ”rezervație naturală”, ceea ce au permis un regim de protecție strict. La mai bine de 30 de ani de la apariție, Lacul Cuejdel este unul viu, populat de fitoplancton și zooplancton, de plante acvatice superioare și, binențeles de pești. Imediat după formare lacul a fost populat cu păstrăv indigen, păstrăv curcubeu, crap, caras și știucă, astfel că pescarii, fără a avea voie să-și exercite pasiunea datorită regimului de arie protejată, spun că ”doar” au văzut în apă exemplare ale căror dimensiuni (apreciabile) e posibil să fi fost influențate banal, de fenomenul refracției luminii… Pădurile de amestec, de fag și rășinoase, ce mărginesc lacul, adăpostesc speciile de faună specifice mediului forestier, la care se adaugă zimbrii care, reintroduși în Parcul Natural Vânători Neamț, au ajuns, în hălăduielile lor, până pe malurile acestuia. (foto 3)
Accesul la lac se poate face cu mașina din DN 15C, prin comuna Gârcina, satul Cuejdi, mai apoi în jur de 4 km pe drumul forestier Cuejdel, până la bariera unde se află indicatorul către lac. Se urcă mai apoi, pedestru, pe un traseu marcat cu cerc roșu și bandă albă, vreme de 30-60 minute, funcție de condiție fizică și…motivație, până se face joncțiunea cu porțiunea de drum forestier rămas în amonte de alunecare și care coincide cu zona barajului natural, dincolo de care s-a format lacul. Mai departe, accesul este lejer, oarecum pe curba de nivel, pe drumul forestier existent, astfel că atenția vizitatorului poate fi dedicată doar lacului și pădurilor care îl înconjoară.
O altă variantă de a ajunge la lac este reprezentată de ieșirea de pe DN 15C prin comuna Crăcăoani, satul Magazia și mai apoi prin satul Cracăul Negru, de unde se urcă pe drumul forestier Pârâul Gardului aproximativ 4 km, pentru a se ajunge la cumpăna apelor, la limita între ocoalele Văratec și Gârcina. Se coboară, pe același drum, încă vreun kilometru, până la coada lacului. Drumul forestier, continuă încă 800 de metri de-a lungul acumulării, după care se întrerupe ca urmare a alunecării de teren. Drumeția se poate continua pedestru pe traseul marcat cu cerc roșu și bandă albă descris anterior.
Pentru a continua comparația cu Lacul Roșu, accesul mai dificil împiedică cu certitudine turismul de masă, făcând Lacul Cuejdel mai disponibil turiștilor determinați, responsabili față de natură. Cu toate că factorii locali ar dori să deschidă zona din punct de vedere „turistic”, ne-am dori să obținem o notorietate similară Lacului Roșu, cu tot ceea ce presupune ea?
Frumusețea și versatilitatea locului, indiferent de anotimp sau condiții meteorologice, au făcut ca lacul și împrejurimile lui să devină o atracție specială pentru fotografii de natură. Cu mult har, prin reușitele lor de excepție, aceștia sunt cei mai buni ambasadori ai Lacului Cuejdel. Pasionat, ca să nu spun obsedat de lac, unul dintre aceștia, dl. Gheorghe Popa, a reușit să obțină premii la concursuri internaționale cu poze aproape ireale, ce spun povestea… prea puțin spusă a Lacului Cuejdel. Ba mai mult, pe speze proprii, a realizat, în condiții grafice de excepție, un tulburător album de fotografie intitulat ”Cuejdel. A tale from the Carpathian wilderness”. Privind fotografiile cu ajutorul cărora am construit articolul, mă veți înțelege de ce am apelat la operele domnului Popa. (foto 4)
