Silvia STRĂTILĂ ■
Toponimia și onomastica basarabenilor sub ocupație rusească
De-a lungul secolelor, cultura românească a fost coloana vertebrală identitară a neamului de pe teritoriul Basarabiei, actuala Republică Moldova. Însă istoria zbuciumată a acestei provincii istorice românești a transformat cultura în câmp de luptă, victimă a politicilor de deznaționalizare și, în același timp, forță de rezistență național-identitară, în ciuda tuturor opreliștilor. Ceea ce s-a întâmplat cu cultura românească în Basarabia anexată imperiului rus și mai apoi celui sovietic nu poate fi numit altfel decât o pătimită istorie de martirizare.
În perioada sovietică, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, limbajul a fost unul dintre cele mai puternice instrumente de propagandă. Nu doar discursul ideologic era controlat, ci și formele de adresare, denumirile oficiale, numele personale și cele de localități. Identitatea națională, exprimată inclusiv prin toponimie și onomastică, a fost sistematic deformată, iar acest proces a lăsat urme adânci.
După anexarea Basarabiei de către URSS, în 1940, și mai ales după reocuparea din 1944, autoritățile sovietice au impus o politică dură de rusificare. Una dintre metodele subtile, dar extrem de eficiente, a fost modificarea numelor românești pentru a le adapta fonetic și morfologic la limba rusă.
Nume de familie tradiționale precum „Cojocari” deveneau în acte „Cojocariov”, „Radu” – „Rudov”, Chirău – Kirov, Păduraru – Lisnic, Moraru – Melnic, Alecu – Oleg, iar „Mihăilă” dintr-un condei devenea „Mihailov”.
Registrele cu nume și prenume, cataloagele școlare abundau cu (pre)nume de origine slavonă, de fapt, tipic rusești – o modă chiar, ca părinții să-și numească cât mai „frumos” odraslele cu prenume ca Ivan, Tolik, Ruslan, Dașa, Mașa, Natașa, Sașa, Svetlana, Ania etc. Cele românești (Andjăla, Stălla) erau schimonosite, intenționat schimbate, adică adaptate unei omofonii caracteristice persoanelor recalcitrante, nevorbitoare de limba română, pentru că nu înțelegeau importanța numelor corecte.
Serviciul Stării Civile și Sovietele sătești se conduceau de un „pomelnic” oficial îmbibat cu nume rusești. Astfel, cam toți Ionii ajungeau în acte Ivani, Ștefanii deveneau Stepani, iar Tudorii – Fiodori etc. Părinții, care insistau să-și numească odraslele Lucian, Ciprian sau Gabriela, erau atenționați că asemenea nume „burgheze” lipsesc în „pomelnic” și nu aveau altă posibilitate decât să accepte indicațiile autorităților.
Mai rău, basarabenii nu au opus o rezistență colectivă la abuzurile rusești; majoritatea s-au resemnat și au acceptat aceste violuri sau alienări identitare. Există realități crude atunci când moldovenii sovietici confirmau cu o naivitate debordantă că numele lor este „Ghemurari” și nu Hămuraru, „Rotari” și nu Rotaru, „Chirdivar” și nu Pierdevară, „Morari” și nu Moraru.
La fel se întâmpla și cu denumirea localităților: Chișinău → Kișiniov, Orhei → Orgheev, Anenii Noi → Novîe Anenî, Slobozia → Slobodzeia, Cahul → Cagul etc.
Cercetătorul consacrat în domeniul toponimiei, din cadrul Academiei de Științe a R. Moldova este profesorul Anatol Eremia, colaborator al prestigioasei reviste NATURA. Una din lucrările fundamentale ale sale este lucrarea „NUMELE – ELEMENT ESENȚIAL AL IDENTITĂȚII COLECTIVITĂȚILOR LOCALE DIN REPUBLICA MOLDOVA” – o cercetare exhaustivă, adunată într-o teză de doctorat (2004).
Studiul detaliază cum, încă din perioada țaristă, denumirile localităților au fost „substitute sau schimonosite” în forme străine, iar procesul a continuat și în perioada sovietică, cu scopul ideologic de uniformizare și ștergere a memoriei istorice. Alți doi cercetători, succesori ai savantului A. Eremia – conf. dr. Sergiu Cornea și conf. dr. Valentina Cornea, de la Universitatea de Stat ,,B.P. Hasdeu” din Cahul, au detaliat această temă dureroasă, care a „declanşat un amplu proces de sovietizare şi omogenizare a denumirilor de localităţi, fără a lua în considerare tradiţiile istorice şi culturale ale popoarelor înglobate imperiului sovietic”, scriu autorii.
Când Chirău devenea Kirov, Șoldănești – Cernenco și Mihăilă – Mihailov
Câteva exemple de substantive proprii denumiri de localități înlocuite cu nume ideologizate sau absurde, sedimentate în conștiința basarabenilor până în prezent sunt: „localitatea Decebal (raionul Soroca) a fost redenumită în Tatarovca-Mică; localitatea Ghica – Vodă (raionul Drochia) a fost redenumită Miciurin; localitatea Mihnea – Vodă (raionul Drochia) redenumită Ciapaevca; localitatea Cuza – Vodă (raionul Cimişlia) rebotezat Dimitrovca; localitatea Regina Maria (raionul Leova) a fost redenumită în Semionovca; localitatea Dragoş – Vodă (raionul Drochia) a fost redenumită în Iliciovca”, etc.
Aceste forme nu aveau nimic în comun cu etimologia limbii române. Erau creații artificiale, menite să integreze populația locală într-un spațiu sovietic comun, fără rădăcini culturale distincte. În esență, se încerca ștergerea identității românești prin modificări aparent „tehnice” – o strategie ideologică de lungă durată.
Fenomenul a fost și mai vizibil în cazul localităților. Orașe, sate și comune au fost rebotezate pentru a glorifica eroi sovietici sau lideri ai Partidului Comunist Bolșevic. Orașul Șoldănești, de exemplu, a fost redenumit „Cernenco”, în onoarea primului secretar al partidului comunist. Numele vechi, care reflecta istoria și tradiția locală, a fost înlocuit cu unul complet străin, fără legătură cu specificul zonei.
Schimbările au fost implementate centralizat, fără voia sau consultarea populației. Ele reflectau nu doar o voință administrativă, ci o ideologie: basarabenii nu trebuiau să se mai perceapă ca parte a lumii românești, ci ca parte a „familiei popoarelor sovietice”, cu identitate „moldovenească” distinctă, scrisă în grafie chirilică și adaptată la modelul rus.
După obținerea independenței în 1991, Primul Parlament a început un proces amplu de corectare a acestor deformări. În timpul mandatului președintelui Mircea Snegur, a fost adoptată legislația lingvistică ce permitea revenirea la denumirile autentice. A fost un act de reparație istorică, dar și un semnal clar că Republica Moldova încearcă să-și recupereze identitatea pierdută.
Localitățile și-au recăpătat treptat numele originare: „Cernenco” a redenit oficial „Șoldănești”, „Suvorov” a revenit la „Ștefan Vodă”, iar formele rusificate ale numelor de familie au început să fie înlocuite în actele de stare civilă cu cele corecte. Nu a fost un proces ușor, iar unele denaturări persistă și astăzi în documente sau în memoria colectivă. Dacă și în 2025 mai poți auzi în pauzele de la școală (apropo, în școli considerate de elită) copii, născuți după 2010, vorbind și exprimându-se după modelul rusesc, folosind glume inspirate din show-urile de pe canalele rusești, susținând sus și tare că numele lor de familie este Nicolaev și s-a născut în Atachi, că pe unchiul său îl cheamă Ivan Celac, nu poate fi de mirare că Mașa și Mișka încă nu au fost evacuate din mintea noastră.
Totuși, recunoașterea și restabilirea numelor și a oiconimelor corecte nu reprezintă doar o formalitate administrativă. Ele au o încărcătură profund simbolică. A ne redobândi denumirile corecte înseamnă a ne asuma cine suntem, a ne reîntoarce la adevărul istoric și la rădăcinile noastre culturale.
Toponimia în Basarabia istorică, departe de a fi un simplu detaliu geografic, reflectă lupta identitară care continuă și astăzi. Iar fiecare nume reîntors la forma sa autentică este o victorie împotriva uitării, o victorie a corectitudinii și o reafirmare a continuității istorice românești în spațiul dintre Prut și Nistru.
[/responsivevoice]
