Leonard MOCANU ■
Una dintre acele formule rostite cu suficientă convingere încât să pară un adevăr – „Nimeni nu este de neînlocuit”! În realitate, în multe dintre instituțiile statului român, această frază funcționează mai degrabă ca un paravan pentru incompetență, rutină și autosuficiență. Cu cât o funcție este mai apropiată de centrul puterii, cu atât ocupantul ei pare mai greu de clintit, indiferent de rezultate.
În ultimele zile, o serie de episoade aparent minore – o ținută nepotrivită, o diplomă înmânată mecanic, o ceremonie oficială tratată cu superficialitate, au scos la iveală o problemă mult mai gravă: dispariția profesionalismului din zonele care ar trebui să fie, prin definiție, invizibile, dar impecabile. Nu vorbim despre gusturi personale, ci despre respectul față de instituție, față de funcție și, în ultimă instanță, față de stat.
Jemanfișism sau neștiință? Protocolul ca test al competenței
Am trăit, în ultima săptămână, o succesiune de evenimente care au scos, sau nu, în evidență personaje de prim rang ale vieții politice românești. Dincolo de stângăciile individuale, lectura „printre rânduri” conduce la o concluzie incomodă: Cei care gravitează în jurul demnitarilor – consilieri, șefi de cabinete, responsabili de protocol – dau dovadă de un diletantism greu de explicat, chiar și în condițiile unui nivel mediu de profesionalism. Le iau pe rând.
Cu blugii la Berlin. Când protocolul devine opțional
Primul episod este gafa protocolară a ministrului apărării naționale prezent la o activitate oficială în Germania, unde a apărut îmbrăcat în blugi, alături de alți demnitari, inclusiv de primul-ministru. Dacă analizăm fotografia apărută în spațiul public, observăm un spectru larg de ținute – de la costum clasic cu cravată, la office sau casual, dar un singur personaj pare complet rupt de context.
Titularul unui portofoliu ocupat, de-a lungul istoriei, de oameni de greutate ai statului român apare într-o ținută care trimite mai degrabă la o ieșire la mall sau la un fast-food decât la o întâlnire oficială de rang înalt. Mai grav, acesta ocupă poziția de onoare din fotografie, loc care ar fi trebuit să revină șefului său ierarhic.
Nu este vorba despre modă, ci despre simbol. Ținuta este un limbaj, iar în diplomație și protocol ea spune cine ești, ce reprezinți și cât de mult respecți cadrul în care te afli.
Cine răspunde pentru gafă? Rolul invizibil al aparatului de protocol
Dincolo de lipsa de orientare a ministrului, se ridică o întrebare esențială: cum a fost posibil ca nimeni să nu intervină? Delegația oficială a fost însoțită, fără îndoială, de un număr consistent de consilieri, funcționari și responsabili de protocol, plătiți din bani publici și aflați în deplasare „de serviciu”, nu în excursie.
În mod normal, înaintea oricărei vizite oficiale, există un program clar: ore, locații, momente și, obligatoriu, ținuta. Nu vorbesc din folclor, ci din experiență personală. În armată, instituția pe care ministrul o „păstorește”, orice activitate ordonată se bazează pe trei elemente fixe: locul, ora și ținuta. În multe alte structuri internaționale, aceste reguli sunt literă de lege. În clădirea Consiliului UE, de pildă, nicio persoană îmbrăcată în civil nu poate coborî sub standardul „office”.
Chiar dacă noua generație de politicieni manifestă un dispreț vizibil față de formă, rolul profesioniștilor din jurul lor este tocmai acela de a explica, de a corecta și de a preveni penibilul public. Protocolul nu este un moft, ci o formă de bună-creștere instituțională.
Diploma ca recuzită. Umilirea involuntară a unei mari personalități
Al doilea episod este legat de sărbătorirea marelui actor Florin Piersic, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani. La Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București a fost organizată o gală, în care artistul a fost înconjurat de parteneri de scenă, de familie și de publicul său fidel.
Momentul inaugural a constat în înmânarea unei diplome aniversare de către un ministru al culturii, care a urcat pe scenă bou și a ieșit prin culise vacă. Imediat după ce a prestat curieratul efemeridul a dispărut din scenă ca un ilustru anonim ce s-a dovedit a fi. Nicio alocuțiune, nicio referire personală, nicio tentativă de a contextualiza importanța omului din fața sa.
Marele actor a fost nevoit să citească singur textul diplomei, un „laudatio” excesiv de lung pentru un simplu carton înrămat, presărat, pe deasupra, cu formulări stângace și cacofonii. Este greu de înțeles cum, într-un minister al culturii, nu s-a găsit nimeni din aparatul de specialitate care să „pieptene” acest text și să-l aducă la un nivel demn de un artist care a marcat generații întregi.
Când statul uită să-și onoreze valorile
În mod paradoxal, Florin Piersic pare să fi devenit, în logica instituțională, un „anonim”, atât de numeroase sunt aniversările nonagenare, încât acordarea unei distincții naționale unei asemenea personalități devine, în ochii unora, inutilă.
Administrația Prezidențială dispune de un departament dedicat culturii, cultelor și minorităților. Există funcționari bine plătiți din bani publici care ar fi putut propune, măcar simbolic, acordarea unei distincții naționale sau transmiterea unui mesaj oficial adresat sărbătoritului Florin Piersic. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.
Președintele și protocolul militar: Lecții predate pe genunchi
Ajung astfel la al treilea personaj al analizei: Președintele României. Episoadele de la Iași și Focșani au arătat, din nou, o lipsă evidentă de familiaritate a președintelui cu protocolul militar. Aceasta, în sine, nu ar fi o tragedie. Grav este faptul că nimeni din jurul său nu pare capabil sau dispus să-l consilieze corect.
La Administrația Prezidențială există un Departament de Protocol, condus de un consilier prezidențial. Rolul acestuia este tocmai acela de a preveni astfel de situații, nu de a-l „școli” pe președinte la fața locului, cu câmpul vizual obturat de SUV-uri.
Servilismul ca politică de stat
Din păcate, în multe dintre aceste structuri, servilismul a înlocuit profesionalismul. Normele oficiale de protocol sunt ignorate, iar regula supremă devine satisfacerea șefului, indiferent de consecințe. După un președinte riguros, dar imprevizibil, și după altul infatuat, care și-a impus propriile reguli, actuala conducere a protocolului pare să fi intrat într-o zonă de rutină și autosuficiență.
Când sacii sunt deja în căruță
Când „sacii sunt deja în căruță”, motivația dispare, iar responsabilitatea se diluează.
Majoritatea celor care ocupă astfel de funcții se consideră de neînlocuit. În realitate, tocmai ei ar trebui să fie primii evaluați și, la nevoie, înlocuiți. Protocolul nu este un decor inutil, ci un barometru al respectului față de stat.
Atunci când acest barometru indică derizoriul, problema nu mai este una de imagine, ci una de funcționare a instituțiilor.
Și ce să vedeți? Prețul îl plătim cu toții!
[/responsivevoice]
