România în recesiune tehnică: cum o resimțim? Cum o depășim?

🔊 Ascultă articolul

Gabriela RADU ■

PIB-ul scade două trimestre la rând, iar optimismul scade zilnic

Pe 13 februarie 2026, datele publicate de Institutul Național de Statistică conturau o imagine economică îngrijorătoare. În ultimul trimestru din 2025, economia a scăzut cu 1,9% față de trimestrul anterior. În același timp, puterea de cumpărare a fost mai mică decât în urmă cu un an, indicele câștigului salarial real ajungând la doar 95,5% în decembrie 2025 comparativ cu decembrie 2024. Producția industrială a coborât brusc, cu 10,1% într-o singură lună, iar inflația a urcat la 9,6% în ianuarie 2026, în timp ce media  scumpirilor pe ultimele 12 luni a fost de 7,7%. Dincolo de statistici, aceste cifre se traduc direct în bugetele familiilor: mai puțini bani disponibili și costuri tot mai mari.

Autoritățile au confirmat oficial că economia a intrat în recesiune tehnică, adică produsul intern brut a scăzut două trimestre la rând. De fapt, semnele erau vizibile de mai mult timp: multe firme au continuat activitatea fără profit, investițiile au fost amânate, consumul s-a redus, inflația a rămas aproape de 10%, dobânzile au rămas ridicate, iar deficitul bugetar a fost însoțit de măsuri de austeritate. În paralel, piața muncii oferă tot mai puține oferte de angajare. Cu alte cuvinte, ceea ce economiștii descriu prin indicatorii statistici se simte deja în viața de zi cu zi a populației. În termeni macroeconomici, această combinație – scădere de PIB, inflație ridicată și diminuare a salariului real – apropie economia de un scenariu de tip „stagflaționist”, dificil de gestionat prin politici clasice. Într-o astfel de situație, statul trebuie să aleagă între combaterea inflației și stimularea creșterii, iar orice decizie produce costuri pe termen scurt.

O recesiune care nu lovește brutal, ci erodează lent

Comparativ cu șocul din 2009–2010, când criza a fost resimțită direct și dureros de populație, actuala recesiune are un alt profil: nu explodează, ci macină. Dacă în urmă cu 15 ani concedierile și tăierile salariale au fost bruște, acum degradarea nivelului de trai este în prim plan: lentă, dar constantă.

Pentru guvernanți, această erodare graduală a oferit timp și spațiu de justificare prin motive seci pentru populație: reducerea deficitului, evitarea incapacității de plată, menținerea ratingului de țară. Obiective legitime, fără îndoială! Însă prețul plătit de economie și de populație pare greu suportabil. Un PIB aflat în stagnare sau aproape de zero înseamnă o economie fragilă, vulnerabilă la orice șoc extern. România nu crește, ci încă supraviețuiește.

Mediul de afaceri: funcționează, dar aproape fără aer

În practică, recesiunea tehnică arată astfel: firmele continuă să opereze, dar fără marje de profit, investițiile sunt amânate, promoțiile din retail devin agresive, angajările sunt blocate. Deocamdată nu vedem concedieri masive, dar dispar bonusurile, facilitățile, colaborările externe. Sectoare precum construcțiile, imobiliarele și HoReCa încep să se contracte. Creditele sunt evitate, atât de populație, cât și de companii. Insolvențele apar lent, nu în valuri spectaculoase. Prudența devine regulă.

Pentru antreprenorii mici și mijlocii, presiunea este dublă: costuri operaționale mai mari (energie, transport, materii prime), dar și un consum intern în scădere. În lipsa accesului facil la finanțare și a unui climat fiscal predictibil, multe IMM-uri aleg conservarea capitalului, nu extinderea. Această atitudine defensivă prelungește însă stagnarea economică.

Consumul, barometrul real al crizei

Economia României depinde masiv de consum. Când populația cumpără mai puțin, economia încetinește imediat, iar schimbarea comportamentului de consum este cel mai clar semn al recesiunii actuale. Oamenii reduc cheltuielile zilnice, caută promoții, amână achizițiile mari — electrocasnice, telefoane, mobilă, mașini. Vacanțele sunt scurtate sau anulate. Ieșirile la restaurant devin rare. Inflația, taxele mai mari, salariile înghețate și reducerea sporurilor apasă direct pe bugetele familiilor.

Nu vedem încă scăderi salariale masive, dar puterea de cumpărare este erodată. Oficial, veniturile pot rămâne similare. În realitate, nivelul de trai scade.

Un alt efect mai puțin vizibil este schimbarea psihologiei economice. Atunci când populația își pierde încrederea în stabilitatea veniturilor, comportamentul de economisire devine dominant. Chiar și cei care încă au venituri stabile devin precauți, reduc cheltuielile și amână investițiile personale. Această prudență generalizată încetinește suplimentar economia.

Piața muncii: blocajul tăcut

Dacă în 2009 șomajul a explodat, perioada 2025–2026 pare să fie definită de blocaj. Se opresc angajările, posturile vacante nu se mai ocupă, colaboratorii sunt eliminați, iar găsirea unui loc de muncă devine o provocare. Abia în fazele următoare apar concedierile. Este o recesiune care începe prin îngheț, nu prin șoc.

În paralel, crește riscul migrației forței de muncă tinere și calificate. În lipsa oportunităților interne, specialiștii caută stabilitate în alte economii europene. Pe termen mediu, acest fenomen afectează potențialul de creștere al României, deoarece reduce baza de contribuabili și capacitatea de inovare.

Cine pierde și cine rezistă

Nu toate sectoarele suferă la fel. IT-ul, dependent de proiecte noi și de investiții, resimte rapid frâna. Construcțiile și imobiliarele, domenii profund ciclice și legate de creditare, sunt printre cele mai vulnerabile. HoReCa depinde direct de veniturile disponibile ale clienților și scade odată cu ele. Retailul este afectat prin reducerea volumelor vândute. Există însă un sector care, pe termen scurt, rămâne cel mai protejat: statul. Chiar dacă pot exista ajustări salariale, locurile de muncă din sectorul public sunt, tradițional, cele mai sigure în perioade de recesiune.

O concluzie incomodă

Recesiunea actuală nu este spectaculoasă. Nu produce imagini dramatice peste noapte. Dar este o criză de uzură. Economia nu cade brusc, ci supraviețuiește. Nivelul de trai nu se prăbușește într-o lună, ci scade treptat. Iar dacă nu apar măsuri coerente de relansare a economiei și stimulare a investițiilor, această stagnare riscă să devină noua normalitate. România nu se află într-o criză explozivă, ci într-o zonă gri, poate chiar mai periculoasă prin lentoarea ei.

Cum poate ieși România din recesiune tehnică, fără iluzii și fără experimente fiscale?

Nu există rețete miraculoase pentru relansarea economiei. Există doar politici coerente și, mai ales, consecvente. Cuvântul-cheie nu este „stimul”, nici „relaxare”, nici „austeritate”, ci echilibrul dintre disciplina fiscală aplicată inteligent, investiții reale și protejarea consumului esențial al populației.

Prima condiție a revenirii economice este predictibilitatea. Modificările frecvente și bruște de taxe și impozite chiar dacă pare să repare rapid deficitul bugetar, amplifică în final, blocajul economic. Corecția trebuie făcută gradual, nu prin șocuri fiscale care reduc investițiile și consumul în același timp.

În condițiile constricției cererii private, statul devine principalul motor economic. De aceea, accelerarea investițiilor publice nu este o opțiune, ci o obligație. Mai ales că există fondurile europene care pot alimenta creșterea fără a afecta veniturile populației. Problema României nu este lipsa finanțării, ci viteza redusă de absorbție.

În paralel, dependența excesivă de consum trebuie redusă. O economie bazată aproape exclusiv pe cheltuieli ale populației devine vulnerabilă la orice șoc. Stimularea artificială a consumului prin majorări salariale necorelate cu productivitatea nu produce prosperitate, ci inflație.

Piața muncii este următorul punct critic. Blocajul angajărilor este semnalul clasic al recesiunii tehnice. Dacă acesta persistă, consumul va scădea inevitabil. Sprijinirea persoanelor vulnerabile rămâne necesară, dar trebuie aplicată țintit; altfel, deficitul și inflația cresc simultan, anulând efectul măsurii.

Cea mai sensibilă reformă rămâne însă cea a statului. În perioade de recesiune, sectorul public este cel mai protejat i, în timp ce cel privat suportă nota de plată. Eficientizarea administrației, digitalizarea, eliminarea suprapunerilor instituționale și evaluarea reală a performanței nu sunt doar teorii de dezbătut pentru că sună bine, ci condiții economice de supraviețuire.

România poate ieși realist din recesiune tehnică în 12–18 luni, dar numai dacă își concentrează atenția pe reconstruirea bazei creșterii economice prin disciplină fiscală, investiții productive, predictibilitate și stabilitate legislativă. Orice încercare de relansare economică rapidă, „cu orice preț”, nu va aduce dezvoltare, ci o economie și mai fragilă decât cea actuală.

Un alt risc major este deteriorarea încrederii investitorilor externi. România depinde semnificativ de investițiile străine directe pentru echilibrarea deficitului extern și pentru transfer de tehnologie. Orice semnal de instabilitate legislativă sau fiscală poate amâna deciziile de investiție, amplificând cercul vicios al stagnării.

Ieșirea din recesiune nu va fi rezultatul unui singur indicator pozitiv, ci al recâștigării încrederii: în economie, în stabilitatea locurilor de muncă și în coerența deciziilor publice. În absența acestei încrederi, chiar și măsurile corecte pot avea efecte întârziate. Economia funcționează nu doar pe cifre, ci și pe anticipații.

[/responsivevoice]