Călin MARINESCU ■
Deunăzi, cu specificu-i infantilist, Donald Trump declara ca ayatollahi iranieni i-au propus să preia frâiele republicii islamice, dar că i-a refuzat.
O asemenea declarație mirobolantă, coroborată cu dorința de a redenumi Ormuzul, strâmtoarea Trump. Adăugând acestor năstrușnicii accesorizarea Centrului Memorial J.F. Kennedy pentru Arte Interpretative (instituție culturală americană de mare prestanță și veche tradiție) cu insolita prefixare “The Donald J. Trump &…”, fără altă contribuție directă la activitatea instituției, ne ducem cu gândul la marea problemă pe care o ridică prezența „morcoveței” din Biroul Oval la comanda celei mai puternice armate a lumii.
Până la urmă, aventurile lui “Don” nu ar trebui să ne privească dacă nu ne-ar afecta personal prin teribile șocuri provocate economiei mondiale.
Desfășurarea evenimentelor consemnate, în viziunea Casei Albe, drept negocieri cu liderii Iranuli și declarațiile belicoase ale Gărzilor Revoluționare Iraniene, ce neagă orice dialoguri, ne confirmă că acest conflict va fi de lungă durată. Ceva în genul aventurii ucrainene a lui Putin care, după cum se știe, a crezut că în trei zile va stăpâni Kievul, și iată că a început fără mare succes al cincilea an de război.
Idem, Donald Trump, un Putin american, prost informat și prost consiliat care a intrat îngâmfat pe teren la începutul meciului și acum așteaptă ca Teheranul să se declare învins și să îi pupe mâna, dacă nu altă parte a corpului după cum a opinat că s-ar fi oferit prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, declarând ritos și fanfaronard că Iranul e distrus.
Realitatea din teren se dovedește însă a fi alta. Națiunea iraniană, moștenitoare a culturii și tradițiilor vechilor perși, popor războinic, care punea probleme Europei, se dovedește foarte bine pregătit militar, cu o reziliență ce va crea probleme majore Marelui Licurici.
Asta înseamnă că traficul prin Strâmtoare Ormuz va fi la dispoziția Gardienilor Revoluției Islamice, ce au ca țintă declanșarea unei crize economice mondiale pentru a obliga toate țările lumii să facă front comun în cadrul presiunilor asupra Case Albe pentru oprirea conflictului și normalizarea situației în condițiile iranienilor.
Este evident că toată povestea se va lungi, ceea ce înseamnă o criză generalizată mondial, probabil ceva de genul situației apărute după Al Doilea Război Mondial.
Criza petrolului din 1973, cunoscută ca primul șoc petrolier, ne-a arătat ce a însemnat o diminuare importantă a aprovizionării cu țiței a pieței, în condițiile în care la acea vreme o mare parte a economiei mondiale se afla în lagărul socialist, cu economia centralizată și controlată total de stat, supravegheată și susținută de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS).
În 1973 țările producătoare de petrol membre ale Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) au hotărât sa reducă producția de țiței și să nu mai livreze țiței statelor care susțineau Israelul în războiul declanșat în timpul sărbătorii iudaice de Yom Kipper. Israelul fusese atacat simultan de Egipt și Siria care încercau recuperarea teritoriile pierdute în războiul de șase zile din 1967, când Israelul a anexat Înălțimile Golan de la sirieni, Cisiordania de la iordanieni, Gaza, Peninsula Sinai și Ierusalimul de Est de la egipteni.
Războiul de Yom Kipoor a fost un fiasco pentru Siria și Egipt, lumea arabă considerând că totul se datora sprijinului SUA și mai multor aliați europeni, în special Marea Britanie și Țările de Jos, dar și alte state care nu făceau parte din lagărul socialist.
Rezultatul pe plan mondial a fost devastator. Prețul țițeiului a crescut de aproape patru ori în scurt timp, ceea ce adus la o criză energetică globală, țările dependente de importuri fiind grav afectate.
A fost necesară raționalizarea combustibilului, având ca efect cozi interminabile la stațiile de carburanți auto, reducerea consumului energetic. Au explodat șomajul și inflația, s-a instalat sărăcirea claselor vulnerabile, efecte menținute ani de zile și după reglementarea aprovizionării cu țiței în martie 1974, când s-a ridicat embargoul OPEC, dar revenirea economiilor afectate a durat mulți ani.
Criza petrolieră din 1973 a demonstrat cât de dependentă este economia mondială de aprovizionarea ritmică cu țiței și gaze naturale, prin circuitele prestabilite. Astfel a crescut importanța țărilor producătoare de petrol ceea ce a obligat occidentul colectiv la reevaluarea politicilor energetice.
O simplă blocare de un an a aprovizionării cu țiței între octombrie 1973 – martie 1974, a zguduit economia mondială în condițiile în care, așa cum am spus, o mare parte acesteia o reprezenta economia socialistă controlată de URSS, care a suferit limitat nefiind țintită de OPEC.
Îmi amintesc că în decembrie 1973 mă aflam în port la Londra, într-o Anglie în plină criză petrolieră, cu cozi de mai multe zile la benzinării, întreruperi ale aprovizionării cu energie electrică, cozi interminabile la metrou ce se întindeau de pe peron până afară în stradă, multe zeci de metri, metroul londonez fiind recunoscut pentru operativitatea sa. Magazinele erau cu lacătul pe obloanele închise iar populația copleșită de inflația necontrolată și de lipsa de predictibilitate.
Am avut o mare surpriză când vameșii englezi, renumiți pentru intransigență, ne-au propus contra unui comision modest să închidă ochii pentru o mică contrabandă. Din păcate noi, sosiți din România Socialistă, nu avem nici o intenție de contrabandă spre dezamăgirea lor, așa că s-au ales doar cu o sticlă coniac dâmbovițean ca atenție de reprezentare.
În zilele noastre însă situația este cu totul alta când mai toate țările lumii sunt prinse în economia de piață iar criza petrolului se va face resimțită relativ egal, în toate țările.
Blocarea tranzitului naval în Strâmtoarea Ormuz duce la escaladarea accelerată nu doar a prețului țițeiului și a gazelor naturale dar și a mărfurilor generale și în primul rând prin întreruperea exportului de îngrășăminte pentru agricultură ceea ce va afecta producția agricolă mondială.
După creșterea prețurilor va urma o penurie de petrol și gaze naturale, ceea ce ne va obliga să ne reevaluăm modul de viață, să acordăm atenție consumului energetic propriu, a modului cum folosim autoturismele personale, a consumului casnic de energie electrică, a încălzirii locuințelor și utilizarea apaturii casnice, din ce în ce mai sofisticate și energofage.
De felul meu nu sunt pesimist, dar după experiența tristă a crizei petroliere din 1973, am motive întemeiate să cred că și dacă se va reglementa într-o perioada rezonabilă de timp conflictul SUA – Iran, revenirea la o situație similară anului 2025, va dura câțiva ani buni. Deci, va trebui ca în viitorul apropiat și poate mediu va trebui să ne considerăm fiecare pe cont propriu, să facem tot ce e posibil a ne menține pe linia de plutire, fără a sta cu mâna întinsă la ajutorul statului, care nu va mai avea posibilitatea să ne asiste zi de zi.
Odată răul făcut prin stricarea echilibrului mondial, așa cum s-a văzut, consider că am intrat deja într-o perioadă în care fiecare dinte noi va trebui să-și demonstreze priceperea și determinarea a se descurca cu forțe proprii pentru sine și pentru familia sa.
[/responsivevoice]
