Prorogarea termenelor legale în Educație, incoerență e numele ei

🔊 Ascultă articolul

Paloma PETRESCU ■

Motto: Excepția repetată sfârșește prin a deveni regulă.

Legalitatea fragilă din educație

Declarația domnului Sorin Ion, Secretar de stat pentru învățământ preuniversitar, potrivit căreia organizarea concursului pentru inspectorii școlari este „tehnic imposibilă în acest moment”, scoate la lumină nu doar o problemă punctuală, ci o disfuncție structurală profundă a sistemului educațional românesc. Dincolo de justificarea tehnică invocată, situația reflectă o criză de coerență legislativă și o lipsă de viziune în implementarea reformei “România Educată” (legea 198/2023). Dar da, pare că este doar o reformă pe hârtie! Atât s-a putut, în mai bine de 10 ani!

Argumentul central al oficialului este unul aparent logic: inspectoratele școlare nu mai există, teoretic, în noua lege a educației, fiind înlocuite de alte structuri, însă aplicarea acestor prevederi a fost prorogată până în 2027, Educație privată

Această situație creează un paradox administrativ: instituțiile există în practică, dar nu mai sunt recunoscute pe deplin în arhitectura legală actualizată. În consecință, organizarea unui concurs pentru ocuparea unor funcții într-o structură „în curs de dispariție” devine problematică.

Totuși, această explicație ridică o întrebare esențială: cum este posibil ca o reformă legislativă să producă un vid de funcționare chiar în instituțiile cheie ale sistemului? Știm declarația mult promovată: “Educația este prioritate națională”.

Excepția devine regulă?

Există precedente de prorogare de termene în legislația specifică educației. Vă aduc în atenție prevederea din legea educației naționale, legea 1/ 2011. Acolo se prevederea alocarea către educație pentru finanțare a 6% din PIB. Termenul de aplicare s-a prorogat an de an, astfel încât până în 2026 nu s-a alocat educației niciodată 6% din PIB .

Amânarea aplicării reformei prevăzută în legea 198/2023, până în 2027, invocată ca motiv principal al blocajului, este simptomatică pentru modul în care politicile educaționale sunt gestionate în România prin decalaje, improvizații și soluții temporare. În loc să faciliteze o tranziție clară, prin prorogarea termenului creează o zonă gri în care nici vechiul sistem nu mai este legitim pe deplin, dar nici noul sistem nu este funcțional. În acest context, „imposibilitatea” organizării concursurilor nu este o fatalitate, ci rezultatul unei planificări deficitare și a lipsei de viziune.

Meritocrația, sacrificată în fața incertitudinii

Oficialul afirmă că ministerul își dorește ocuparea funcțiilor de conducere prin concurs, dar realitatea arată contrariul: posturile rămân ocupate temporar, adesea prin numiri interimare. Ce nu spune domnia sa este că interimatul va fi asigurat de persoane susținute de partide, poate chiar posesoare ale unor “adeverințe” de la partid care țin loc de certificat de competență în management educațional. Glumesc!

Această situație afectează direct principiul meritocrației. Lipsa concursurilor nu este doar o problemă procedurală, ci una care vulnerabilizează întregul sistem, deschizând spațiu pentru politizare și instabilitate managerială, două probleme cronice ale sistemului românesc de educație.

Aceste declarații ale lui Sorin Ion nu sunt un caz izolat. În aceeași logică, domnia sa afirmă că organizarea concursurilor pentru directori întâmpină dificultăți din cauza constrângerilor calendaristice și administrative, descriind organizarea lor drept „aproape imposibilă” în anumite perioade, conform EduPedu.

Vax misiune! care să conducă la punerea în practică a viziunii România Educată. Tiparul formulat scoate în evidență că problema nu ține doar de o prevedere legală punctuală, ci de o incapacitate sistemică de a corela reforma legislativă cu realitățile administrative și operaționale.

Între legal și legitim, sistemul a ales să amâne

În contextul blocajului descris, întrebarea privind legalitatea deciziilor inspectoratelor școlare județene (IȘJ) devine inevitabilă. Situația actuală nu oferă un răspuns simplu, ci mai degrabă relevă o ambiguitate juridică între legalitate formală și legitimitate funcțională, cel puțin din câte înțeleg eu.

Pe de o parte, deciziile IȘJ-urilor pot fi considerate legale în sens formal, întrucât funcționarea acestor instituții este menținută prin acte normative de prorogare. Cu alte cuvinte, deși noua arhitectură instituțională a fost deja stabilită prin lege, aplicarea ei este amânată, ceea ce permite vechilor instituții să continue să emită acte administrative valide. În acest cadru, hotărârile IȘJ-urilor nu sunt, în mod direct, în afara legii, ci mai degrabă rezultatul unei prelungiri artificiale a unui sistem care ar fi trebuit deja reformat.

Pe de altă parte, cred că putem identifica o problemă de coerență juridică și de legitimitate. Dacă legea a stabilit deja că aceste structuri urmează să fie desființate sau transformate, atunci funcționarea lor prelungită ridică semne de întrebare: nu cumva deciziile lor operează într-un cadru normativ depășit? Chiar dacă nu sunt ilegale în mod explicit, pot fi ele percepute ca fiind într-o zonă de „legalitate fragilă”, dependentă exclusiv de amânări succesive?

Mai mult, această situație scoate în evidență un fenomen mai amplu: prorogarea termenelor legale pare că devine o practică sistemică. În loc să fie o soluție excepțională, utilizată pentru a gestiona situații neprevăzute, prorogarea pare să fi devenit un instrument curent de guvernare. Aceasta generează un efect pervers: legea nu mai funcționează ca un reper stabil, ci ca un cadru flexibil, “ocolobil”, ajustat constant în funcție de constrângerile administrative.

Consecința directă este erodarea încrederii în predictibilitatea sistemului. Dacă termenele pot fi amânate în mod repetat, iar instituțiile pot continua să funcționeze într-un regim tranzitoriu aproape permanent, atunci distincția dintre legal și provizoriu devine din ce în ce mai neclară.

Știu, deciziile IȘJ-urilor nu pot fi catalogate simplist ca fiind ilegale, însă nici nu mai beneficiază de soliditatea unui cadru juridic stabil. Ele există într-o zonă intermediară, în care legalitatea este susținută de excepții succesive, iar această stare de fapt ridică o întrebare mai profundă: nu cumva excepția a devenit regula în administrarea educației?

Afirmația că organizarea concursurilor este „imposibilă” trebuie privită critic. “Imposibilitatea” asta este rezultatul incoerenței legislative și a lipsei unei strategii coerente de tranziție funcțională.

În opinia mea, nu cred că mai e fezabil să fie invocate constrângeri de context. Blocajele actuale trădează un eșec de management strategic, nu o simplă conjunctură.

În final, întrebarea nu este dacă se pot organiza concursuri, ci dacă există voința și capacitatea administrativă de a construi un cadru coerent în care acestea să devină nu doar posibile, ci firești.

[/responsivevoice]