Stoica LASCU ■
Alumni Doctor Honoris Causa al UOC, profesorul de Istorie Ioan Chiper – Nonaginta Annis!
Istoriografia noastră se află în aceste zile la ceas de sărbătoare – unul dintre decanii de vârstă ai slujitorilor lui Clio, cercetătorul și profesorul de Istorie Ioan Chiper (la 16 mai 2009, într-o atmosferă de sărbătoare academică, Senatul Universității „Ovidius, la propunerea la Facultății de Istorie și Științe Politice – decan, prof. univ. dr. Daniel Flaut – i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa), unul dintre cei mai cunoscuți și respectați istorici români contemporani, împlinește o etate atât de frumoasă!
٭ ٭ ٭
Descendent, al unei familii româneşti cu ramuri din vechimea Ţării Moldovei (pe line paternă) şi a Ţării Bârsei (bunicii din partea mamei), viitorul istoric a văzut lumina zilei în urmă cu nouă decenii de ani, respectiv la 17 septembrie 1936, în Ţara Basarabiei, în oraşul Cahul; aici se așezaseră, cu serviciul, părinţii (tatăl – militar), care i-au insuflat din fragedă copilărie – mărturiseşte el, cu emoţie şi recunosciinţă, peste ani – „simţul datoriei, obligaţia de a face cât mai bine posibil un lucru, de a munci şi de a face cu responsabilitate orice sarcină, precum şi înţelegerea pentru oameni”.
În contextul reconfigurării graniţelor României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia ajunge, după dureroase peregrinări (tatăl, din Armata Regală, participant pe ambele fronturi, este deblocat), în Ţara Banatului, în protocronista Oraviţa – între altele, aici s-a înfiinţat, în 1816, primul teatru din România (actualul „Mihai Eminescu”) şi tot aici s-a construit, în 1854, prima linie de cale ferată din ţară, pe distanţa Oraviţa-Baziaş; aici, tânărul Chiper va urma cursurile prestigiosului liceu bănăţean – unde a „avut parte de studii liceale excelente” –, ce data din 1873 (Liceul „General Dragalina” se numea în anul I de studii; pentru ca la terminarea lor să-i fie schimbat numele, în spiritul noilor vremuri, respectiv – Liceul Mixt din Oraviţa; ulterior, tot în spiritul altor noi vremuri, se revine la titulatura marelui general), absolvindu-l în 1953.
Urmează, apoi, studiile superioare la Universitatea „Constantin I. Parhon” din Bucureşti, respectiv la Facultatea de Istorie (1955-1960) – așadar într-o complexă perioadă, marcată atât de firavele deschideri datorate „spiritului Genevei” cât şi de repercusiunile neostaliniste de la finele deceniului.
A fost unul dintre eminenţii studenţi ai seriei sale (în care se aflau şi viitorii istorici Gheorghe I. Ioniţă, Ion Bitoleanu, Răzvan Theodorescu – cu acesta din urmă a fost coleg primii patru ani, în 1959 fiind, cum se ştie, exmatriculat); cu aplecare, atunci, spre lumea Antichităţii, a descoperit chiar, în timpul unei periegheze, o inscripţie romană, semnalată ca atare, în 1957, într-o publicaţie ştiinţifică de către profesorul Dumitru Tudor.
Seriozitatea studiului l-a pus pe iscoditorul tânăr în binemeritata poziţie de şef al promoţiei naţionale, în 1960, şi, în consecinţă, este repartizat la Institutul de Istorie al Academiei – numit, din 1965, „Nicolae Iorga”. Este locul unde îşi va desfăşura întreaga activitate ştiinţifică, şi unde a parcurs toate treptele acesteia – „consider că marele meu maestru a fost Institutul «Nicolae Iorga»”, mărturisea dânsul la decernarea titlului de DHC –: cercetător stagiar (1960), cercetător ştiinţific (1965), cercetător ştiinţific principal (1969), cercetător ştiinţific principal II (1991), cercetător ştiinţific principal I (1994). În perioada 1990-2001, domnia sa a fost şeful Sectorului de Istorie Universală şi Istoria Relaţiilor Internaţionale din cadrul Institutului; pensionat în 2000, în anul următor este reîncadrat prin cumul – când la conducerea Institutului se va afla bunul său prieten, profesorul Ioan Scurtu (2001-2006) –, fiind directorul Programului „România şi Europa în secolul XX”. De asemenea, după 1990 experimentatul cercetător va fi solicitat a susţine cursuri în mediul universitar, fiind profesor asociat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (unde a fost și conducător de Doctorat); respectiv profesor titular (din anul 2000) şi şef de Catedră (din 2003) – precum şi decan din anul 2007 –, la Facultatea de Istorie a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Capitală.
Parcurgerea titlurilor cursurilor universitare susţinute, inclusiv – în calitate de profesor invitat – la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa”, denotă circumstanţierea domeniului său principal de expertiză ştiinţifică: cel al relaţiilor internaţionale contemporane. Astfel sunt – Introducere în cercetarea istoriei contemporane universale, Bipolarizarea şi evoluţia lumii postbelice, Evoluţia centrelor de putere în politica internaţională în secolul XX, Marile puteri şi sud-estul Europei în prima jumătate a secolului XX, Politica S.U.A. în Mediterana Orientală şi Balcani de la Neutrality Act la Doctrina Truman, Politica externă americană: de la izolaţionism la globalism (1919-1949), Politica externă a U.R.S.S. (1917-1991), Relaţiile româno-germane (1933-1944), Problema germană în lumea postbelică din 1945 şi până în prezent ş.a.De asemenea, domnia sa a predat şi cursuri privind istoria contemporană a României, după cum a fost solicitat a susţine lecţii privind istoria relaţiilor internaţionale şi istoria contemporană a României în cadrul Programului post-universitar organizat de către Ministerul Afacerilor Externe
De peste șase decenii, aşadar, traiectul vieţii distinsului istoric – căruia soţia i-a stat permanent în preajmă, înţelegându-i sensul vieţii, ea însăşi fiind absolventă de Istorie şi colegă la Institut – îi va fi configurat de o neostoită perseverenţă în slujirea Muzei Clio; obţine doctoratul în Istorie, în anul 1980, cu o teză de Istorie Contemporană (sub conducerea, nota bene, a unui conştiincios modernist – altminteri şi riguros metodician –, profesorul Vasile Maciu), pentru ca el însuşi să fie conducător de doctorat (începând din anul 2002).
„În linii mari m-am ocupat de-a lungul timpului în cercetare şi activitatea didactică de istoria secolului al 20-lea. În particular pe porţiuni de istoria relaţiilor internaţionale, pe politica Marilor Puteri faţă de sud-est al Europei, pe relaţiile României cu diferite puteri importante, actori principali ai relaţiilor internaţionale. Din acest punct de vedere – relata la Radio China International, istoricul român aflat în vizită la invitaţia confraţilor de la Beijing – am scris şi am prezentat cursuri care reflectau cercetările mele în arhivele din Germania, din Uniunea Sovietică sau Federaţia Rusă, din Franţa, din Anglia, din Statele Unite, astfel încât atât studiile cât şi cursurile şi seminarele să ofere studenţilor şi respectiv cititorilor o informaţie adusă la zi cele mai noi descoperiri din domeniile de cedrcetare în care m-am specializat”.
Pentru cine cine a urmărit şi cunoaşte lucrările sale, este lesne a sesiza că scriitura-i istorică stă sub evidenţa semnului rigorii şi al responsabilităţii – ceea ce-l situează în rândul adevăraţilor oameni de ştiinţă ca atare; în ciuda acumulării însă a unei cantităţi cu totul aparte de material docmentar – arhivistic, în primul rând –, a conceptualizării, de-a lungul timpului, a unei viziuni organice asupra Istoriei, scrupulosul cercetător este precaut – „experienţa de arheolog şi cea de medievist au făcut să fiu un contemporaneist precaut”, spune dânsul – în a edita volume de sine stătătoare; privând, am putea spune, istoriografia contemporană de polivalenţa acumulărilor şi relevanţa concluziilor sale. Suita de titluri însă – apărute până acum –, circumstanţiate domeniului istoriei contemporane, reprezintă adevărate modele de concepere metodologică – apreciate ca atare de către specialişti din ţară şi străinătate pentru rigoarea şi acribia documentară de excepţie; de altfel, ca expresie şi încununare a acestei stări de fapt, pentru lucrarea România şi Germania nazistă. Relaţiile româno-germane între comandamente politice şi interese economice (ianuarie 1933-martie 1938) (280 pp.), apărută la Bucureşti în anul 2000, scrupulosul şi atât de documentatul autor obţine o binemeritată recunoaştere din partea cel mai înalt for ştiinţific al Ţării – Premiul Academiei Române.
Pe de altă parte însă, domnia sa este coautor la alte cărţi, de sinteză sau tematice, inclusiv laborioase instrumente de lucru – precum incitanta, pentru vremea şi contextul istoric respectiv, Istoria poporului român (1970) (Sub redacția lui Andrei Oțetea. Comitetul de coordonare: A. Oțetea, I. Popescu-Puțuri, I. Nestor, M. Berza, V. Maciu), Dezvoltarea ştiinţei istorice în România în ultimul deceniu. Rezultate şi perspective (1977), Enciclopedia istoriografiei româneşti (1978); de asemenea, dânsul a fost coautor la Istoria militară a poporului român (vol. VI) şi România în anii celui de-al doilea război mondial (vol. I), ambele apărute în 1989; apoi folositoarele volume pentru cunoaşterea în străinătate a istoriei şi istoriografiei româneşti Dévéloppement des sciences historiques en Roumanie au cours des derniers années (1971), Storia del Popolo Romeno. A cura dell’accademico Andrei Oțetea (1971), Chronological History of Romania (1972).
În ultimele trei decenii, profesorul Chiper este, în continuare, coautor la alte preţioase volume, incitante prin deschiderile tematice şi bogăţia documentară – Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947) (1993), Misiunile Vâşinski în România. Din istoria relaţiilor româno-sovietice (1944-1946). Documente secrete (1997), Cazul Foriş. Lupta pentru putere în P.C.R. de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente (1940-1968) (1999), Instaurarea regimului Ceauşescu. Continuitatea şi ruptură în relaţiile româno-sovietice (2003), Istoria Senatului României (2004), România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice. Vol. 1: 1 decembrie 1918-28 iunie 1919 (2010), România. Relaţiile cu vecinii în perioada războiului rece. Vol. I: Relațiile cu Iugoslavia (1948-1950) (2015).
Probitatea şi calitatea sa profesională de înaltă ţinută l-au făcut a fi ales membru, cu recunoscută autoritate de expertiză istorică, în consiliile ştiinţifice a unor instituţii de profil, precum Institutul Revoluţiei Române, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului sau membru în Biroul Comisiei pentru Editarea colecţiei de Documente Diplomatice Române, respectiv vicepreşedinte (1990-2000) al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, ori membru-fondator (în 1966) al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (A.D.I.R.I.) ş.a. De-a lungul anilor, laboriosul cercetător a fost şi secretarul părţii române a Comisiei Mixte Româno-Sovietice de Istorie (1986-1989), respectiv vicepreşedinte (din 2006), al Comisiei Româno-Ruse; şi, de asemenea, secretarul părţii române a Comisiei Mixte a Istoricilor din România şi Republica Democrată Germană (1977-1989).
Numeroasele studii publicate în ţară şi străinătate (U.R.S.S., Polonia, Germina, Cehia), participarea extrem de activă la zeci de conferinţe internaţionale ori stagii de documentare – în U.R.S.S./Rusia (1970, 1972, 1974, 1986, 1991, 1992, 1993, 1994, 1996, 1999, 2001), Germania (ambele state) (1973, 1981, 1985, 1993, 1995, 1999), Bulgaria (1971, 1982, 2001, 2006), Polonia /1973, 1980, 1999), Belgia (1993), Cehia (1969, 2003), Republica Moldova (1991, 1993), S.U.A. (1988), Finlanda (1993), Lituania (1991), China (2009) – l-au făcut pe profesorul Chiper unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi, de către confraţii străini, mesageri ai scrisului istoric românesc de astăzi. Dânsul a fost şi este familiar cercurilor de specialişti mai ales din U.R.S.S./Federaţia Rusă – unde a efectuat şi aprofundate stagii de documentare – şi din Germania, ca bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt (1975-1976, 1978, 1981) (astăzi, este secretar pentru Istorie-Arheologie al Clubului Humboldt din România). Este, de asemenea, membru-fondator şi organizator al Institutului Româno-German (cu profil de Masterat interdisciplinar) – constituit în parteneriat între Ministerul Educaţiei Naţionale din ţara noastră şi prestigiosul DAAD (Deutscher Akademischer Austausch Dienst/Serviciul German de Schimburi Academice/) –, fiind responsabil cu secţiunea de Istorie. Iar tot ca o mărturie a recunoaşterii valorii sale ştiinţifice din partea mediului academic german, o constituie cooptarea ca membru în Arbeitskreis für Siebenbürgsche Landeskubunde din Heidelberg. Prin urmare – un semen de al nostru a cărei viaţă, cum s-a spus pe bună dreptate, „s-a identificat cu profesia lui. Cine a mers în străinătate cu profesorul Ioan Chiper şi l-a văzut cumpărând cărţi de istorie în librării a avut imaginea unei satisfacţii existenţiale: trăieşte prin istorie şi pentru istorie, ca obiect de cercetare. Locuinţa, biroul de la institut – scria, în urmă cu două decenii, regretatul istoric Florin Constantiniu – au devenit munţi de cărţi, gata să se prăvale”.
Împătimit al cercetării şi slujirii Istoriei, reputatul istoric român – în al cărui scris nu se regăsesc nici fraze convenţionale, nici judecăţi de conjunctură ori rataşate la captatio benevolente – face parte din acele personalităţi care se definesc, totodată, prin o modestie ce sfidează canoanele; prieten şi confident preţios, convorbirile cu dânsul reprezintă adevărate festinuri intelectuale şi dezvăluie, sub aparenţa unui chip mai glacial, o sensibilitate umană aparte şi de un incurabil altruism; zeci şi zeci de colegi mai tineri ori studenţi, masteranzi şi doctoranzi îi datorează devenirea lor profesională, în spiritul exigenţei mentorului lor – trei dintre apropiaţii săi (Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa) au coordonat, de altfel, în 2007, densul şi rigurosul volum /424 pp./ Hegemoniile trecutului. Evoluţii româneşti şi europene, dedicat Profesorului Ioan Chiper la 70 de ani.
٭ ٭ ٭
Prin lucrările cercetătorului şi profesorului Chiper, istoriografia română din zilele noastre îşi afirmă, indiscutabil, profesionalismul şi valenţele ştiinţifice ce-o situează la standarde de care zeiţa protectoare şi tutelară Clio are cu ce a se mândri.
De la Pontus Euxinus, din cetatea relegării lui Ovidiu, îi adresăm venerabilului senior al Musei Clio, mentor al atâtor generații de tineri studioși, să aibă parte, în continuare de multă sănătate și înfericiri!
[/responsivevoice]
