N. Grigorie LĂCRIȚA ■
Motto: „Reaua folosire a cuvintelor nu este numai o greșeală de limbă, ci și un chip de a face rău sufletelor.” (Socrate către Criton, în dialogul Phaidon de Platon)
La mulți ani tuturor celor care vorbesc limba română, o scriu, o iubesc și o duc mai departe! La mulți ani celor care îi cunosc frumusețea, bogăția și subtilitățile, dar și celor care încă mai au de descoperit cât de fascinantă este limba în care ne exprimăm gândurile, sentimentele și identitatea!
Limba română merită sărbătorită nu doar într-o zi din calendar, ci în fiecare zi în care alegem cuvintele cu grijă, respectăm sensul lor și ne străduim să le folosim corect.
„Nu locuiești într-o țară, locuiești într-o limbă.” Emil Cioran
Este o afirmație care spune enorm despre legătura dintre om și limba sa. Pentru că limba pe care o vorbim nu este doar un instrument prin care transmitem informații, ea este memoria unui popor, expresia unei culturi și unul dintre cele mai importante spații în care se construiește gândirea critică și reflexivă.
O limbă născută din ciocnirea civilizațiilor asemeni energieiatomice
Limba română are o istorie de aproape două milenii. Rădăcinile sale se află în latina populară vorbită în spațiul nord-dunărean și în teritoriile romanizate din această parte a Europei, după cucerirea Daciei de către romani.
Dar limba română nu este pur și simplu „latina de atunci” continuată până astăzi. De-a lungul secolelor, ea s-a transformat, s-a îmbogățit și a absorbit influențe venite din contactul cu numeroase popoare și culturi. Peste fondul latin s-au așezat elemente provenite din substratul traco-dacic, din limbile slave, din greacă, maghiară, turcă și, mai târziu, din franceză, italiană, germană, engleză și din alte limbi.
Ea poartă în cuvintele sale urmele unor întâlniri istorice, ale unor migrații, ale unor schimburi culturale și ale unei evoluții care nu s-a oprit niciodată.
În secolele XVI-XVII apar primele texte românești păstrate până astăzi, iar Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, din 1521, este considerată cel mai vechi document păstrat, redactat în limba română. În secolele următoare, limba scrisă se dezvoltă și se consolidează, iar contribuția unor cărturari precum Coresi, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și a multor altora este esențială pentru formarea și modernizarea limbii române literare.
În secolul al XIX-lea, odată cu modernizarea societății românești, limba română intră într-o etapă importantă de standardizare și își întărește legăturile cu familia limbilor romanice.
Așadar, limba pe care o vorbim astăzi este rezultatul unei istorii complexe, o limbă care a știut să primească, să transforme și să păstreze, fără să-și piardă identitatea, iar asta este una dintre marile sale forțe.
Limba pe care o moștenim și limba pe care o lăsăm
Poate tocmai de aceea Ziua Limbii Române ar trebui să fie mai mult decât un prilej de festivism.
Ar trebui să ne pună o întrebare simplă și incomodă:
Ce facem noi astăzi cu limba pe care am primit-o?
Pentru că fiecare generație primește o limbă și o predă generației următoare puțin schimbată.
O îmbogățește cu cuvinte noi, renunță la altele, inventează expresii, preia termeni din alte limbi, schimbă sensuri și creează noi modalități de exprimare.
Așa au evoluat toate limbile vii, fiecare dintre ele se schimbă, se îmbogățește, uneori este însă schilodită, sărăcită. Iar când greșeala devine normă, când neștiința devine model și când cuvântul străin este preferat celui românesc doar pentru că pare mai sofisticat, nu mai vorbim doar despre o schimbare de vocabular. Vorbim despre o transformare a felului în care comunicăm și, într-o anumită măsură, a felului în care gândim.
Limba română este atât de prezentă în viața noastră, încât aproape că a devenit invizibilă.
O folosim când iubim, când ne certăm, când muncim, când ne educăm copiii, când scriem o lege, când formulăm o știre, când facem o promisiune sau când rostim o judecată despre cineva. Prin cuvinte ne construim relațiile, ne exprimăm ideile, ne definim valorile și ne transmitem memoria.
O limbă vie, complexă și surprinzător de precisă
Limba română este o limbă bogată și nuanțată. Are capacitatea de a exprima diferențe fine de sens, de intenție, de emoție și de relație între oameni.
Uneori, această precizie stă într-un singur sunet. Alteori, într-o singură literă. Uneori, chiar într-un mic semn așezat deasupra sau dedesubtul unei litere.
Diacriticele nu sunt podoabe grafice. Diacriticile fac parte din identitatea și precizia limbii române.
„fată” nu este „față”, „țară” nu este „tara”, „să” nu este „sa”, „în” nu este „in”. Un text lipsit de diacritice poate părea, la prima vedere, doar neglijent. În anumite situații însă, el poate deveni ambiguu, comic sau chiar periculos prin schimbarea sensului.
Exemplele sunt numeroase și uneori surprinzătoare: „pături” poate deveni „paturi”, „fețe” poate deveni „fete”, „nașul” poate deveni „nasul”, „căi” poate deveni „cai”.
Un singur semn poate schimba un cuvânt. Un cuvânt poate schimba propoziția. Iar o propoziție poate schimba sensul unui document.
De aceea, precizia limbii nu este un moft al profesorilor de română și nici o obsesie a celor care răsfoiesc dicționarele. Este o formă de respect pentru cel care citește și, în anumite contexte, o condiție a corectitudinii informației.
Când greșeala devine normă
Poate că cea mai mare problemă a limbii române nu este faptul că oamenii greșesc.
Oamenii au greșit dintotdeauna și vor continua să greșească, așa se învață, greșind.
Problema apare atunci când greșeala repetată devine obișnuință, iar obișnuința ajunge să fie percepută drept corectitudine.
A apăra limba română nu înseamnă să o înghețăm într-o formă veche și să privim cu suspiciune orice cuvânt nou.
Limbile sunt organisme vii, se schimbă, se îmbogățesc, renunță la unele cuvinte și adoptă altele, apar realități noi și, odată cu ele, apar și cuvinte noi. Problema nu este schimbarea, ci rațiunea pentru care se face.
Să nu pierdem cuvintele pentru că pierdem sensul
În fond, apărarea limbii române nu înseamnă să ne luptăm cu dicționarul și nici să vânăm greșelile oamenilor.
Înseamnă să apărăm claritatea, nuanța, precizia exprimării.
Să apărăm dreptul celui care ne ascultă sau ne citește de a înțelege exact ceea ce am vrut să spunem.
Înseamnă să nu acceptăm ca neștiința să devină model, ca greșeala să devină normă și ca englezismul să devină automat sinonim cu modernitatea.
Limba română are suficiente resurse pentru a fi, în același timp, cultă și vie, tradițională și modernă, bogată și deschisă către lume.
Nu trebuie să alegem între identitate și modernitate, trebuie să învățăm să le așezăm împreună, pentru că limba nu este doar ceea ce spunem, ci este și ceea ce gândim.
Iar dacă vrem o societate capabilă să distingă adevărul de manipulare, argumentul de slogan, informația de zgomot și competența de impostură, atunci avem nevoie și de o limbă pe măsura acestei societăți.
Să avem grijă de cuvinte. Ele sunt instrumentele cu care ne construim gândirea.
Și poate că aceasta este cea mai simplă definiție a responsabilității față de limba română:să nu lăsăm neștiința să vorbească în locul nostru.
[/responsivevoice]
