Stoica LASCU ■
Opinii românești despre istoria și mentalități nord-americane, despre rolul tot mai crescând al Republicii de peste Ocean în rândul Marilor Puteri (VII)
În perioada interbelică – până la abolirea Monarhiei, în fapt –, în rîndurile societății românești, ale „intelighenției” sale culturale și tehnice, au existat numeroase luări de atitudine în sprijinul cunoașterii istoriei Statelor Unite, a rolului lor tot mai crescând în rândul Mrilor Puteri, a necesității strîngerii legăturilor bilateriale româno–nord-americane.
Cunoscuți oameni de cultură și din spațiul public (politicieni, economiști, cadre didactice universitare, publiciști) au relevat, pe lângă numeroase conferințe în acest sens, și în articole și note de călătorie, experiențele lor nord-americane, ori au conemnat, pentru publicul larg, realități social-economice și politice ale Marelui Stat de peste Ocean.
La primul sfert de mileniu al Statelor Unite ale Americii, marcat în acest an, o referire la unele dintre acestea – prin câteva extrase din presa vremii…
În materialul de față se evidențiază rolul preeminent pe care l-a avut în anii ’30 – dar și în următoarele trei decenii, până la prematura încetare din viață – cel care va deveni cel mai cunoscut anglist, respectiv al spațiului Statelor Unite – eseistul, publicistul, criticul de artă și memorialistul Petru Comarnescu, personalitate aparte a culturii românești din vremea sa (23 noiembrie 1905/Iași-27 noiembrie 1970/București).
Profund cunoscător ale mediului uman și științific nord-american (în 1931 își susține doctoratul la Southern University/Los Angeles, cu teza publicată în România în 1946, sub titlul Kalokagathon. Cercetare a corelaţiilor etico-estetice în artă şi în realizarea de sine), despre care a scris mai multe cărți – Homo americanus (1933), Zgârie-norii New-York-ului (1933), America văzută de un tânăr de azi (1934), Chipurile și priveliștile Americii (1940), America. Lume nouă, viață nouă. 1930-1941 (1947).
Așa cum sublinia, într-o recenzie, criticul Pompiliu Constantinescu, „Ambiția sa e numai să informeze, să decupeze tipuri și forme de civilizație, să cunoască, într’un reportaj viu, America și s’o recomande compatrioților” prin „a se fi informat la fața locului, având intuiția vieții americane”.
Membru activ al Asociației „Amicii Statelor Unite”, Petru Comarnescu va fi un asiduu popularizator al culturii nord-americane – într-o vreme când prieteni din generația sa erau francofili sau germanofili; a fost fondator, în 1934, al asociației și revistei „Criterion” (Camil Petrescu îl numea „șeful”, iar Mircea Eliade „magul” generației criterioniste).
Într-o conferință, intitulată Americanism și europeism în cultură, susținută la Fundația „Carol I” în februarie 1932, el arată că „ Ceea ce se numeşte în genere «americanism» este, aşadar, o tendinţă care există astăzi şi în Europa şi in America, unde poate această tendinţă, a căpătat forme mai accentuate. Dar Ştatete Unite prezintă în cultura lor şi trăsături valoroase asemănătoare celor cari stăpâneau Europa înainte de aşa zisa materializare şi pe care gânditorii europeni omit să le enumere atunci când apreciază cultura de peste ocean. De aici o serie de falsificatori ai realităţii, formulele de «americanism» şi «europeism» fiind întrebuinţate unilateral şi slujind mai mult prejudecăţilor decât adevărului real. Europenii uită să prezinte şi ceea ce-i valoros sau «european» în cultura americană, aceasta unde ei judecă Europa numai prin calităţile ei, iar America numai prin defectele ei. India însă aduce Europei multe din obiecţiile pe care europenii le aduc Statelor Unite. De aci rezultă relativitatea tuturor formulelor pe baze cărora oamenii judecă culturile şi viaţa altor popoare. Adevărul ştiinţific şi întreg poate veni prin contactul direct cu cultura unui popor şi mai ales al oamenilor ce-l reprezintă, prin călătorie (ca metodă vie de cunoaştere) şi prin lectură obiectivă a autorităţilor ştiinţei”…
___________
CRONICA LITERARĂ
PETRU COMARNESCU: Homo americanus (Cu un portret de Milița Pătrașcu) Col. Criterion, edit. „Vremea”
În nenumărate rânduri, d. Petru Comarnescu s’a plâns de exclusivismul culturii române, dominată în influențele ei externe de literatura franceză și uneori germană. Europeismul nu-l mai satisface pe vioiul reporter din Homo americanus, dorind o înglobare nouă în seria înrâuririlor suferite de civilizația națională.
Din ciclul de trei cărți proectate asupra vieții americane, d. Comarnescu rezervă una filozofiei și literaturii. Deocamdată, volumul său de informație pitorească, cu generalizări mai puțin controlabile, fiindcă pornesc de la un material concret, prezintă o imagine în serie a ceea ce d-sa numește «tipuri reprezentative ale societății americane». Dacă unele din ele sunt îndeajuns de cunoscute din revistele franceze, intermediare nouă care n’avem experiența directă a Americei, rămâne d-lui Comarnescu meritul de a le fi înfățișat într’o formă agreabilă, în care portretul se îmbină cu dialogul și vioiciunea cu informația rapidă, ocolind pedantismul. Între tipurile popularizate și în Europa, policemanul și banditul, fata modernă și sportsmanul, femeea de club și businessmeanul sunt considerate ca apariții specific locale și de aceea au fost mai demult analizate în caracterul lor pitoresc, de exotism modern. Tot astfel, sociologia europeană explicat și rolul pe care-l joacă în America Negrul, Evreul, și Imigrantul, forțe de exploatare ale unor ținuturi considerate pân ămai ieri fabuloase, când patologicul fenomen al șomajului a venit să corecteze conceptul unei «lumi noi» la confinele paradisului.
Produse ale mașinismului forțe aservite celei mai mari instalații capitaliste, aceste tipuri pot rămânea în curând istorice, fiindcă structura burgheză se distramă cu repeziciune și în America, țară a tuturor democratismelor bazate pe prosperitatea materială și ideal de bunăstare pentru lucrătorul european.
Unde d. Comarnescu expune cursiv, informativ și colorat – ne lăsăm duși de farmecul unui abil reportaj, iar cunoașterea noastră nu e atât de contrariată de specificitatea unor fenomene, dintre care unele s’au popularizat, cel puțin din snobism, și în Europa.
Când însă d. Comarnescu ne explică și descrie valori intime, potențe intelectuale și concepții spirituale, atunci se evidenția ză prăpastia dintre europeism și americanism. Formule perimate, ca aceea despre «idealismul pragmatic» al americanului, nu mai impresionează astăzi, când conceptele de cultură s’au definit în contururi bine precizate. După însăși imagina pe care d. Comarnescu o zugrăvește, intelectualul american n’are acel minimum de dezinteresare contemplativă, care să dea culturii o autonomă funcție spirituală. Profesorul americane, în genere, un mecanic sârguitor, bine organizat în aparența materială a specialității lui, cu sisteme de lucru și producție cantitativă, dresor de locuri comune, când nu merge până la industrializarea profesiunii. Acel simbolic Doctor Clark, descris de d. Comarnescu în toată autenticitatea lui americană, este un detestabil produs al lumii noi, unde ți se ce rîn esență aceleaș însușiri ca să ajungi bun fermier și profesor universitar. Drept e că în opoziție cu acest tip standardizat de cultură există și adevăratul tip de intelectual, fixat în Doctor Hollands, independent în voință, cu o tendință extremă spre calitativ idealul acelei forme de intelectualitate superioară, pe care Europa realizat-o în atâtea exemplare.
Tehnicismul aproape material și utilitarismul admirabil pentru viață, dar infructuos în sinteza de idei sunt caracterele cele mai cunoscute ale culturii americane.
D. Comarnescu vorbește de o receptivitate uimitoare a omului de peste Ocean; o găsește în toate categoriile schițate și-i recunosc o forță de asimilare, pe care o crede dovada unui optimism congenital și forma unei tinereți neistovite, față de raționalismul sceptic al Europeanului. În acest caz, valoarea spirituală a culturii americane, e încă strict locală, pitorească și determinată de condițiile materiale și morale autohtone; pretenția de a considera cultura americană un instrument spiritual de la care europeismul ar avea mult de câștigat este numai o superstiție de neofit proaspăt entuziasmat. Cine a împiedicat până acum pe American să furnizeze Europei valorile lor culturale, după ce le-a furnizat bani și produse tehnice, tendințe economice și procedee de producție cu zgomot comentate? Într’o interdependență atât de mare, în ordinea economico-tehnică, Europa putea să-și asimileze și ceva din spiritualitatea dacă ar fi găsit americană, elemente care s’o regenereze într’adevăr, admițând că ar fi îmbătrânit iremediabil. Dar se pare că între cultura americană și cea din Europa există un raport categoric de o poziție, ca între maturitate și infantilism.
Oridecâte ori America a născut un scriitor de valoare, a fost tradus, comentat, răspândit de literații europeni; chiar d. Comarnescu ne indică pe astăzi popularul Whitman, ca o expresie a sufletului nou al unei lumi noi. Just este că poetul citat a fost îmbrățișat de europeism, prin ceea ce devenise american societății și culturii în structura de pe continent; deasemeni a fost adoptat și idealismul cam vaporos și evangelic al lui Emerson. El reprezintă două certe reacțiuni în contra mecanizării culturii și a excesului de probleme economice în viața americană.
D. Comarnescu are o isbutită comparație, pe care o și reproducem, ca să precizeze starea de decadență, în jurul anului 1900:
«Între intelectualul american și realitatea socială se săpase o prăpastie pe care doar Rusia țaristă o mai cunoscuse în proporții atât de accentuate. Rușii sufereau din cauza politicianismului barbar. Americanii din acea a abuzului de activitate economică. Barbaria din Rusia revolta pentru că era pe baze autocratice și reacționare. Barbaria din Statele Unite nu revolta pentru că era fundată pe o progresivă încredere în puterile omului și pe un relativ respect față de individ» (pag. 158).
Așadar există în America un reacționarism al spiritului, cu toată expansiunea civilizației materiale, cu tot confortul, care făcea invidiat noul continent, unul sceptic atât de notoriu ca Ernest Renan, admirator al democrației sociale americane, dar, pe cât știm, cu totul reticent despre valorile ei spirituale. Nu trebue să negăm procesul de dezintegrare al culturii americane față de cultura europeană; d. Comarnescu îl atribue cu deosebire ignoranței și prejudecăților. De aceea, menționează a se fi informat la fața locului, având intuiția vieții americane. Receptiv, d-sa a înclinat să prezinte America în lumina unui ideal de viață, dar și Duhamel și Morand (francezi detestabili după d. Comarnescu) au avut experiența concretă a mediului american, însă au reacționat latin, față de o concepție de viață atât de specifică.
D. Comarnescu e drept că e mai puțin pretențios decât literații irascibili și detestați pentru subiectivism. Ambiția sa e numai să informeze, să decupeze tipuri și forme de civilizație, să cunoască, într’un reportaj viu, America și s’o recomande compatrioților.
Însă țara unde «săptămânal conferențiari gras plătiți din cotizațiile membrelor (e vorba de cluburile feminine americane) epuizau, într’o oră, teatrul ibselian, filozofia chineză sau perioada victoriană» – dovedește încă o organizare de sistem industrial Ford, aplicat la valorile spirituale, dobândite pe această cale atât de mecanică! Mai justă și mai cuprinzătoare ni se pare această definiție, în care d. Comarnescu surprinde forța latentă a unei civilizații, dar și aspectul ei diferențial:
«Sigur de viitor, americanul nu este nici copil ca primitivul african sau australian, nici matur și suficient ca europeanul, nici bătrân ca asiaticul. Ci tânăr, tânăr în deplină putere de muncă și geniu în libertatea lui, crezând totul posibil, dar viețuind pe apucate, fără viziunea liniștitoare a întregului, trăind din bucăți, în orașe afumate de coșurile fabricilor, în metropole cu statui și colonade hellene la umbra sgârie-norilor ca Chicago, orașul în care oamenii se uzează și mâncările se conservă» (pag. 209).
Cu Homo americanus, d-l Petru Comarnescu ne oferă însăș imagina globală a spiritului său, vioi și receptiv. Pompiliu CONSTANTINESCU – („Vremea”, 19 februarie 1933).
VIZIUNI AMERICANE
Harlem, cartierul negrilor
Cel mai mare oraș negru nu se află în Africa, ci undeva, strâns ca o insulă vulcanică, de apele lumii albe. Harlemul, un cartier al New Yorkului, este cea mai populată și concentrată cetate neagră din lume. Povestea lui e lungă ca a unui reumatism. Harlemul își are obârșia în prima corabie, care în încăperile ei strâmte și mucegăite a adus din Africa, aproape acum trei secole, o grămadă de trupuri vânjoase și negre menite să muncească ogoarele și plantațiile Sudului colonial. Vânduți ca sclavi și veniți fără voia lor, negrii s’au înmulțit cu ciupercile în boarea umezelii. Stăpânii aveau generoasa latitudine de a-și considera supușii cu pielea colorată când ca animale ce trebuesc puse la muncă, în sunetul biciului, când drept copii inconștienți și scârnavi, care trebuesc opriți să bea din aceleași căni și fântâni din care beau albii, sau să se așeze împreună cu stăpânii lor în tren sau în tramvai, la teatru sau în biserică.
Liberați în urma războiului de secesiune dintre Nordul democratic al Statelor Unite și Sudul lor reacționar, foștii sclavi încetară de a se mai purta în viață doar cu cântec și nostalgie. Ei încetară să mai cânte nopțile cu lună și dragoste din Carolina de Sud și treptat se hotărîră a părăsi câmpurile pe care bumbacul își întinde florile lui albe și moi ca vara. Mânile lui Johny au schimbat contactul delicat cu aceste flori calde și darnice, și din culegătoare de bumbac ele începură a ciocăni cu ajutorul unor perii negre și murdare într’o cutiuță de scânduri strâmbe, pe a cărei ridicătură el aștepta să poposească ghetele tari și prăzfuite ale trecătorilor de pe caldarâmul New Yorkului.
Părăsind Sudul pentru Nord sau Vest, Johny a devenit călător și vagabond. Peste corpul lui de statuă în granit, înalt, bine rotunjit și solid, albeața tunicii și a șorțului lui de „porter” în trenuri îi dădea ocazia de a-și compune o mutră nouă, demnă, gravă. Corpul și mai ales membrele lui găsiseră munci potrivite pentru ritmul și flexibilitatea lor: ca chelner în vagoanele-restaurante, Johny putea face grav și distrat acrobații cu tacâmurile și farfuriile chiar în timpul vitezei celei mai rapide. Ciudate dispoziții mai are și trupul lui Johny: trunchiul pare că nu-și pierde niciodată soliditatea și echilibrul, pe când brațele lui alungite ca niște căngi și picioarele lui lungi și subțiri ca de căprioară par a părăsi trunchiul și a urma cine știe ce mișcare externă, cine știe ce ritm de mașină sau cântec.
Expansiunea negrilor
Ca „porter” și chelner în trenuri, ca băiat de ascensor în hoteluri, ca muncitor în fabrici, ca șofeur, ca dansator în varieteuri Johny putea câștiga mai mult și mai ușor decât înainte. La New York chiar de a început ca văcsuitor de ghete, Johny și-a lepădat, cu timpul, hainele acelea împestrițate și rupte, care de multe ori nu-i acopereau decât până la genunchi. A devenit elegant și a închegat o viață nouă.
Harlemul este tocmai construcția nevoii lui de evadare din Sudul în care el nu putea fi decât un copil zănatec și caraghios, care pentru a avea ce mânca trebuia nu numai să muncească ci și să-și distreze stăpânul, marele plantator. Astfel i se da privilegiul să se înfrupte din roadele pământului, să-și umezească buzele lui cărnoase și alungite în largi felii de harbuz sau să-și înfigă dinții albi ca fildeșul în banana moale și parfumată, care poate sătura chiar o foame de lup.
La New York infiltrația neagră s’a făcut încet și asiduu. Iat-o, o urmăm dealungul Harlemului, care a început timid și cu frică, prin strada 155. Așezarea negrilor într’un oraș alb se face cu bombe și amenințări cu moartea. Dacă negrul Johny sau negresa Josephina se mută pe vreo stradă locuită de albi, proprietarul este amenințat de diverse organizații, ceilalți chiriași îi părăsesc casa, vecinii încearcă mai întâi a pune bombe în fața ușii negrilor care se trezesc fără pridvor la casă și, dacă negrul tot nu se mută, întreaga vecinătate albă părăsește strada. Atunci valoarea tuturor caselor de pe stradă scade și o grămadă de negri devin noui proprietari. Astfel negrii au cucerit ceia ce se chiamă ghettoul negru sau Harlem. S’au întins de la strada 155 până dincolo de strada 125, rezistând amenințărilor și bombelor. Acum își au cartierul lor, izolați oarecum de albii care nu trec pe-acolo decât pentru anchete polițienești și căutări de plăceri ascunse.
Merg de un ceas, aproape, prin Harlem și monotonia caselor acestea uniforme, cu două etaje, cu o intrare strâmtă și comună la mijloc, dând cu ajutorul unui mic peron și a câtorva trepte dea dreptul în stradă, nu vrea să se sfârșească. Mai toate din cărămidă înegrită de fum și praf, casele acestea aduc argumente prin tăcerea lor. În America locuința este doar loc de dormit. Lucrul se face în fabrici, biblioteci, birouri publice, în magazine.
Ziua, Harlemul e mort. Pare că nu e locuit. Chiar copiii sunt fie la școală, fie la lucru. Pe-o stradă principală aflu că negrii își au băncile, bisericile, magazinele lor proprii. Negrii se servesc de negri. Populația Harlemului poate să-și înfiripeze un serviciu al ei propriu. Asta e și mândria celor două sute cincizeci de mii de locuitori ai Harlemului, să depindă cât mai puțin de albi. Negrii își au cluburile, ziarele, revistele și bisericile lor, își au pacifiștii, comuniștii, reacționarii și patrioții lor înșiși. Căci, și astăzi Harlemul acesta făcut și monoton pe vreme de zi, trăește tot prin nevoia lui de evadare. El a provocat o direcție literară și artistică. Harlemul a dat poeți, esseiști și romancieri ca Walter White, Claude McKay și mai ales R. Fischer, singurul negru care în romanele sale nu face pe negru superior albului. Un intelectual negru, după ce mă primește destul de neîncrezător (mă socotise american), îmi destăinuește ca oricărui european, suferințele sale și ale celorlalți oameni cu pielea cafenie:
— Noi, domnule, și astăzi nu avem prea multe drepturi. Avem voe să distrăm lumea cântând în jazzbanduri sau dansând pe scene, dar nu putem pătrunde în viața socială și politică. Culoarea pielii noastre este bariera peste care nu putem trece. Ni se închid toate ușile, or de câte ori vrem să ne considerăm cetățeni egali cu ceilalți cetățeni ai acestei țări. Destinul nostru e să fim veșnic într’o situație de inferioritate, chiar când inteligența și cultura noastră sunt deasupra multora dintre albi.
După războiul în care negrii și-au dat viața alături de ceilalți americani, nădăjduiam într’o egalitate de tratament, care însă și astăzi a rămas o iluzie. Pe față suntem ocoliți; pe ascuns suntem urîți și aici în New York, ca și în Sud pe vremea Ku-Klux-Clanului.
Am ieșit, apoi, împreună, îndată ce am părăsit Harlemul și am ajuns în cartiere locuite de albi am avut de înfruntat privirile dușmănoase ale trecătorilor, mergeam cu un negru, cu care semănăm atât de bine cu un american. În Central Park ne-am așezat pe o bancă. Mulți trecători ne suspectau. Negrul continuă:
— Vezi d-ta, chiar și la New York, unde e infinit mai multă libertate decât în Sudul, unde or de câte ori se întâmplă ceva rău, o crimă, un furt, negrii sunt cei bănuiți și de multe ori pedepsiți fără nicio vină, negrii nu pot comunica cu albii, altfel decât ca niște subalterni, decât ca servitori ce oferă muncă mai eftină și mai grea decât pot oferi ceilalți”.
Era vremea ceaiului și am vrut să invit pe acest intelectual negru la hotel să luăm ceaiul. M’a întrebat de numele hotelului și mi-a răspuns: „Nu, nu pot veni. Aș risca să fiu poftit afară, iar dumitale s’ar putea ca nimeni dintre oaspeții hotelului să nu-ți mai adreseze o vorbă”.
M’am despărțit întristat de tragedia aceasta modernă, în civilizata și științifica Americă superstițiile domnesc tot atât cât și la Podul Iloaei. Hotelurile, chiar dacă sunt sgârâie-nori ai secolului tehnic, sar peste numărul 13 la numerotarea etajelor și peste ospitalitate, dacă e vorba de negri…
Harlemul, noaptea
Seara, m’am înapoiat în Harlem. Vroiam să văd cartierul cu oamenii întorși de la muncă. Din prima stradă, întunecoasă și cu umbre de copaci pe de margini, încep să-i văd. Pe scările de la intrare sau pe peronul strâmt bătrânii stau de vorbă. El cu barbă albă parcă de câlți frizați îndemânatec și cu chelie neagră și lucioasă, ea grasă și balansându-se ca o curcă neagră. Șocotesc despre scandalurile locatarilor acestor case în care noaptea dorm prea mulți. Johny, saxofonistul, și-a pierdut la cărți toți banii, strânși în timpul verii la Atlantic City. Jimmy, băiat de ascensor, și-a lăsat nevasta și trăește cu Eleanor, care nu vrea să se mai ducă la lucru. Joe a fost înjunghiat nu se știe de cine și pentru ce, iar Josephina, nevastă-sa a dispărut fără urmă.
În fața casei, copiii de negri se joacă zgomotos. Se sticlesc doar dinții albi și regulați, învălmășeala crește. Tommy e ziua văcsuitor de ghete, dar seara la joc e șeful pompierilor. În această calitate împroașcă de la gura de apă de pe stradă pe părinții ce-și odihneau pe marginea scării ciolanele obosite. Mama țipă la el și vrea să-l bată, dar Tommy e acum departe cu banda lui și cu Russie, fata cu părul de câlți creți și stufoși.
Îi găsesc mai târziu pe strada principală a Harlemului, în jurul unei fructării de unde Tommy și banda vrea să fure banane, în timp ce fructarul va fi ținut de vorbă de unul din copii. Russie, fricoasă, așteaptă la colț, lângă un cinematograf cu o casieriță neagră și cu părul lipit, cu fața vopsită de pare vânătă, cu buzele ce sub lumina becului lucesc ca emailul. Russie invidiază pe casieriță, dar o uită când privește la pozele filmului… Ce n’ar da ea să fie albă și să meargă la Hollywood… Tommy îi aduce însă o banană și ei, îi cumpără un bilet la cinematograf și amândoi intră prin ușa înaltă și străjuită de doi lachei cu haine albastre și fireturi, care solemn rup biletele și le indică drumul… Idilele de dragoste își trag inspirația din filme, nu din natură… Harlemul e americanizat și el… Tommy și Russie nu vor sta sfinți în întunerecul cu lumini ce vorbesc, încep a se săruta, dar la un cinematograf din Harlem e ușor ca Tommy să-și întindă picioarele peste scaunul vecin și să-și pue capul lui cu ochii tulburi și gălbii, cu nasul acela turtit, cu buzele acelea scofâlcite și cărnoase, în poala moale a prietenei sale și așa să viseze pentru ei amândoi o lume de bogăție, cu automobile și palate ca ale albilor… Mă primblu pe stradă și la lumina vitrinelor observații negri. Bătrânii umblă îmbrăcați simplu. Copiii destul de rupți. Tinerii, însă, caută a fi eleganți ca albii. Dacă n’ar iubi culorile prea vii și n’ar scuipa deadreptul pe caldarâm, bărbații ar avea aere de gentlemani englezi. Bine făcuți, cu picioare lungi și subțiri, cu un trunchi ce se întărește și lățește înspre linieri, cu un gât subțire pe care ovalul perfect al capului cafeniu și luciu se sprijină cu destulă suplețe, cu o față care închide cu severitate nostalgia buzelor cărnoase, roșii, reliefate, jinduind după dragoste, băutură și cântec – poate unde știu din priviri că acestea nu sunt îngăduite decât ca libertăți naturale –, negrii poartă costumul modern ca perfecte manechine automate statui de bronz cu brațe de cauciuc.
Negresele pierd în costumele moderne. Culorile vii le fac livide iar vopselele le dau o patină nefirească. Pe scenă, în numeroasele teatre de varietăți din Harlem –, paradisuri efemere pentru albii dezabuzați –, ele câștigă în îmbrăcămintea lor sumară, căci aproape goale, cu picioarele lor lungi, subțiri și fremătânde, cu mijlocul lor flexibil ca trestia, cu brațele lor ce parcă materializează fluxul și refluxul Nilului, negresele acestea dansează cât mai disciplinat, păstrând aspectul sculptural al ființei lor de lut arzător. Uneori, însă, vocea lor răgușită de chemări pătimașe oferă un spectacol penibil ca și acele virtuozități acrobatice, care fac din trupul lor svelt roți de automobile ce se învârtesc pe scena luminată de proectoare imense, de lumini țipătoare, cu o vitesă crescândă. Gesturile se mecanizează, trupul își dislocă unitatea ca’ntr’o pictură cubistă. Jazzul anunță parcă o cădere catastrofală dintr’un „montagne russe”. Sunt albii care cad tentației acestor negrese. În asemenea fermecări efemere ei uită diferența de culoare. O uită sau se amăgesc cu o uită, căci poate tocmai pielea arămie le creiază un nou complex sexual. Dacă albii se uită la negrese, bărbații negri însă, sunt pedepsiți cu cruzime și linșați (în Sud chiar, astăzi încă, arși) ori de câte ori aruncă o uitătură pofticioasă vreunei femei albe. Gloanțe sunt gata să pătrundă blestemata lor piele cafenie, neagră, arămie, cenușie, oricum o fi. Un alb are voe să acosteze o negresă și să facă orice cu ea, chiar mulatri. Un alb, prin definiție, nu poate fi un criminal sexual. Pe când un negru, da, el este faunul primejdios al acestei jungle moderne, care este Harlemul.
Viața negrilor este așadar, dublă. Humorul le este singura legătură între viața pe care o duc și cealaltă pe care vor s’o ducă, pe care cred c’ar trebui s’o ducă.
Ei care înveselesc pe alții, sunt iremediabil triști. În New York și-au câștigat dreptul de a munci și a fi tolerați ca servitori, lucrători și clowni muzicali. Viața negrului e viața clownului. Melodrama din Harlem continuă zi și noapte. Acei ce înviorează și dinamizează pe albii ce nu mai au ce face cu libertatea lor, mor de nostalgia unei libertăți pe care nu o pot căpăta: libertatea de a fi considerat după meritele tale însuți, iar nu după pigmenții pielii tale.
Copii visători, negrii cer nu numai cetățenie de junglă și de circ. În Harlem, tăcerea e un argument „ex silentio”, iar muzicile și dansurile din paradisurile efemere, sunt evadări provizorii. În inimile din Harlem ard dorinți mari și înfocate… PETRU COMARNESCU – („Adevěrul literar şi artistic”, 11 octombrie 1931).
Tipul de student realizat de universitățile anglo-americane
Comparații semnificative
Când am vizitat acum un an, Universitatea Cambridge am fost impresionat de uriașa bibliotecă ce se ridica tocmai atunci. Era dania Regelui George al V-lea, cu prilejul jubileului său de argint. Acum citesc, sub titlul de „emulații englezești“, în revista „Însemnări ieșene“ (nr-ul dela 1 Noembrie) că marele industriaș Austin (Fordul Angliei) a donat astă vară aceleiași Universități suma de 250.000 lire (adică 250 milioane lei) pentru refacerea laboratorului de fizică Cavendish. Iar, recent, Lordul Nuffield a donat Universității Oxford o sumă de circa un miliard douăzeci și cinci milioane lei, pentru construiarea unei facultăți de medicină în care să se perfecționeze științificește cei care au un titlu medical. Lordul Nuffield a mai rezervat o sumă pentru echiparea unui spital și pentru laboratoarele științifice ale aceleași Universități, pentru ca „să nu fie împiedecată din pricina lipsurilor financiare să îndeplinească noile cerinți de cooperare cu medicina”.
Nota din revista ieșană bănuim că e scrisă de D-rul Gr.T. Popa, ale cărui inițiale le vedem la finele ei și care este chemat în fiecare an la Cambridge pentru cercetări și cursuri. Și pentru că e vorba de Universități să facem o comparație instructivă. D-rul Gr.T. Popa, profesor de anatomie la Universitatea din Iași, a fost ani dea rândul stipendiatul Fundației Rockefeller, care-i aprecia cercetările sale, cu totul noui și importante, de anatomia sistemului funcțional. Iar de mai mulți ani încoace, Universitatea din Cambridge îl invită regulat, timp de mai multe luni, vara, pentru prelegeri și cercetări, punându-i la dispoziție un laboratoriu, astfel organizat încât cercetările profesorului ieșan să fie continuate și în restul anului de elevii și asistenții săi englezi. D-sa a tipărit de asemenea o seamă din rezultatele cercetărilor sale, unele singur, altele împreună cu școala sau cu elevii săi, și în Statele Unite și în Anglia. Un mare savant a prezentat Academiei engleze o comunicare a d-lui Dr. Gr.T. Popa, iar întregul număr întâi, din volumul al treilea, al publicației de specialitate „Beiträge zur Anatomie Funktioneller Systeme” de la Leipzig conține numai contribuția românească a acestui profesor cercetător și a școalei sale de la Iași. Sunt publicate acolo patru studii larg desvoltate și însoțite de planșe, două ale D-rului Gr.T. Popa și altele două ale d-lor Emil J. Ionescu și Eugen Lucinescu, formați și călăuziți de numitul profesor. E o mândrie românească să vezi, la începutul acestor studii, mențiunea „aus dem Anatomischen Institut der Universität Iassy, Rumänien”, și să știi că știința noastră a ajuns atât de specializată și de constructivă încât un număr voluminos dintr’o publicație de autoritate mondială poate fi ocupat numai de contribuții românești, concentrate la anumite cercetări precise de laborator anatomic. Și acum, partea comică. În timp ce străinătatea sprijină așa de generos activitatea universală a Profesorului dela Iași, invitat cum am arătat, în fiecare an la Cambridge, acest profesor nu înseamnă nimic în fața autorităților noastre.
Tradiție și progres
Dar să revenim la Universitățile străine pentru a le explica ființa și influența lor universală. Aceste Universități engleze și americane nu dau numai învățătură, ci pregătesc întregul om, dintr’o substanțială înțelegere umanistă a culturii. Aceasta deosebește cultura universitară a țărilor anglo-saxone de cea a țărilor de pe continentul nostru. Excepții au putut face, la un moment dat, doar Școala Normală Superioară și Politehnica dela Paris. Se știe că Politehnica, fondată de Revoluția franceză și apoi desființată de a doua Restaurație, a fost o pepinieră de formare a filosofiei saint-simoniste și pozitiviste. La fel, și Școala Normală a fost desființată la un moment dat, în 1822, de regimul clerical și aristocratic protivnic culturei umaniste și laice promovată acolo. Aceste instituții, atât de deosebite între ele, una accentuând latura pozitivă a culturii, cealaltă, școala normală, latura sufletească și universalistă, au slujit adevărul și progresul dincolo de politică și interesele imediate ale societăților contemporane. Acelaș lucru formează de secole tăria Universităților engleze și americane, autonome cu adevărat, nu numai în sens administrativ, ci mai ales în sens spiritual. E drept că și vechimea lor, tradiția lor seculară impresionează pe politicienii, care niciodată nu s’ar gândi să se amestece în educația acestor instituții. Dar, iarăși, tradiția nu este o piedică pentru progres în țările anglo-saxone, ci dimpotrivă fundamentul pe care se desvoltă progresul prin nouă sinteze. Dar pentru a configura caracterul general al educației universitare din aceste țări, să luăm, spre pildă, o universitate americană și să vedem în ce-i constă enormul prestigiu. Să luăm Universitatea Harvard, care, recent, și-a sărbătorit trei sute de ani de la înființare.
Tricentenarul Harvardului
În luna septembrie, în fața a 544 de delegați străini, reprezentând Universitățile și instituțiile de cultură din lumea întreagă, și a numeroșilor oameni de seamă americani, foști studenți acolo – profesorii și studenții Universității Harvard au sărbătorit tricentenarul instituției. Profesorul Salem Hașem Attia, delegatul vechii Universități Alazhar, fondată la Cairo în anul 970 d. Christos era pe criteriul acestei vechimi în fruntea delegaților străini. Veneau, apoi, reprezentanții Universităților din Bolognia (unde la anul 1000 se preda medicina), fiind împreună cu cea dela Salerno, cea mai veche Universitate europeană, cea din Oxford (despre a cărei activitate avem date încă de la 1133), din Paris (unde la 1257 Robert de Sorbonne a înființat faimosul colegiu, nucleul Universității de mai târziu), din Cambridge, reprezentată de marele fizician (și pentru filosofi metafizician) Sir Arthur Eddington și de alți patru profesori și, în fine, reprezentanții celorlalte universități. Cu acest prilej, foștii studenți ai Universității, numiți alumnae, au adus o seamă de daruri și au făcut donații care se ridică la mai mult de cinci milioane dolari! Au sosit daruri din Tokyo și de la Shaingai, unde există un club al celor care au urmat la Harvard.
Actualul președinte al Universității James Bryant Connant, având la dreapta sa, pe precedentul președinte, acum președinte „emeritus”, Abbot Lawrence Lowell și la stânga sa, pe cel mai vechi absolvent al universității, pe avocatul din Boston, în vârstă de 95 ani. Henry Munroe Rogers (seria 1862) a salutat pe toți oaspeții, începând apoi lectura scrisorilor trimise, acum o sută de ani, cu prilejul sărbătoririi a două sute de ani de existență a Harvardului. Un absolvent necunoscut din Filadelfia declara acum o sută de ani că „nu datorește nimic președintelui, profesorilor și tutorilor care au funcționat la Harvard între 1810 și 1814”. Un altul se scuza că nu a putut participa la serbările bicentenarului din pricină că fiul său, în vârstă de doi ani, era grav bolnav. Acest copil nu era altul decât Charles William Eliott, care mai târziu devenind președintele Universității Harvard și deținând această demnitate timp de 40 de ani (1869-1909) i-a revoluționat și perfecționat întregul sistem de educație, făcând din Harvard cea dintâi universitate americană. Apoi s’au depus scrisori și mesagii pentru a fi citite peste o sută de ani, la viitorul centenar.
Scrisorile sigilate conțin, de bună seamă, reflecții asupra prezentului și nădejdii pentru evoluția timpului în care nu vom mai fi. Cine va fi, oare, desmințit, cine va fi confirmat peste o sută de ani dintre toți utopiștii, criticii, conformista și revoluționarii care au depus aceste mesagii sigilate în 1936?
S’au ținut, apoi, cuvântări, evocându-se istoria acestei universități, înființată lângă Boston, centrul puritan al intelectualismului american, în 1836, printr’un vot al Curții generale a coloniei engleze Massasuchets, care a dispus să se aloce 400 de livre pentru o schoale of college, din care 200 să fie plătite la întemeere iar restul la isprăvirea lucrărilor. În 1838, John Harvard un preot puritan din Anglia și care trăise în această colonie doar un an, moare la Charlestown, lăsând jumătate din avarie precum și biblioteca sa (cam 300 de volume) acestei instituții. Valoarea legală era de două ori mai mare decât suma votată de Curtea colonială, fapt pentru care s’a hotărît a se da colegiului numele de Harvard.
Treptat, colegiul s’a desvoltat într’o falnică Universitate, unde au învățat sau predat personalități ca Ralph Waldo Emerson, Thoreau, Theodore Roosevelt, Wiliam James, Josiah Royce și mulți alții.
Actualul Președinte Roosevelt a rostit un discurs dintre cele mai emoționante, în fața miilor de auditori, majoritatea îmbrăcați în costumele acele negre medievale și purtând pe cap o tichie cu partea superioară în formă de romb. A spus, printre altele, Franklin Delano Roosevelt: „Când s’a sărbătorit bicentenarul Universității aceștia mulți dintre alumnii ei erau adânc îngrijorați de starea națiunii. Era atunci Președinte Andrew Jackson. La aniversarea a 250 de ani, alumnii erau iarăși tulburați de situația națiunii. Era Președinte Grover Cleveland. Acum, la tricentenar sunt eu președinte…” Și apoi: „În aceste zile când libertatea de a gândi a fost exilată din multe țări unde era odinioară la ea acasă este rolul Harvardului și al Americii de a veghea în favoarea libertății spiritului uman și de a purta făclia adevărului”. După alte discursuri, Președintele Universității, dr. Connat, a anunțat viitoarea întrunire la anul 2036 ! Virtuțile educației anglo-americane
Dacă dintr’un modest, Harvardul început relativ a ajuns cu timpul cea mai bine Universitate americană, înzestrată această se datorește competenției conducătorilor, cât și inițiativei private, care în materie de educație joacă un rol precumpănitor în țările anglo-saxone. Veniturile-i de odinioară care se ridicau la câteva sute de livre, sunt astăzi de optzeci milioane dolari anual. Iar biblioteca lui John Harvard a crescut astăzi într’o colecție de peste două milioane și jumătate de cărți și broșuri, fiind cea mai mare, în felul ei, din Statele Unite. Clădirile de piatră și cărămidă roșie, îmbrăcată în viță verde și având minunate perspective datorită terenurilor cu iarbă perfect întreținută, sunt ultima expresie a confortului și utilității. Biblioteca uriașă ridicată de familia unui absolvent mort prin scufundarea Lusitaniei, astfel înțeleg americanii bogați să-și perpetueze numele sau memoria familiilor lor — e organizată dincolo de orice critică. Iar muzeul de artă Fogg e tot ce-am văzut mai frumos ca mediu de prezentare a picturilor și sculpturilor, care nu sunt grămădite ca’n muzeele europene, ci alternează cu spații albe și mobile, creind o atmosferă prielnică unei desăvârșite contemplații. Nu mai vorbesc de arhitectura acestui muzeu splendid, cu care pot rivaliza doar clădirile expozițiilor de la Düsseldorf, ridicate în 1926. Muzee științifice, laboratori, spitale de practică pentru studenți, facultăți, cămine, colegii toate încheagă o adevărată cetate universitară, care-și are, ca și la Oxford sau Cambridge, viața ei proprie.
Căci ceia ce deosebește educația anglo-americană de cea continental europeană este faptul că în anii universității studentul acumulează nu numai instrucție, dar este format în întreaga sa personalitate.
La Harvard, ca și la cea mai modestă cetate universitară din America – nu putem aici descrie nuanțele ce deosebesc între ele marile Universități americane, dintre care de acelaș nivel și eficacitate cu Harvardul sunt Columbia de la New-York, University of Chicago, Princeton, Yale, Southern California, etc. –, studentul își exercitează toate vocațiile și aptitudinile. El locuește în acele colegii minunate, profită de gimnaziul sportiv al Universității, de bibliotecile și cluburile ei, de stadioanele și câmpurile sportive, de sălile de petreceri. Totul dela învățătură și până la petreceri și dela sport până la religie îi este oferit de Universitate. Departe de familie, el se formează între colegii săi, dovedindu-și față de dânșii, calitățile intelectuale, morale, fizice, tehnice. Pe când educația europeană se ocupă numai de învăluire și nu de purtarea studentului (educația noastră, de pildă, neglijează complet educația sentimentelor studenților) cea anglo-saxonă caută să facă din fiecare student un om de onoare, un om sincer și loial, un om curajos și conștient, nu numai o tobă de carte. Asta e diferența capitală și asta e cheia civilizației anglo- saxone: educația integrală, care-și are scopul de a face din student o personalitate, un om întreg, un spirit larg, un cetățean luminat.
Crearea elitelor
Cum se realizează, în practică, aceasta? Printr’un contact direct cu profesorii, care nu se ocupă decât de știință (e drept că sunt bine plătiți și deci feriți de ispitele altor ocupații), prin acei sfătuitori-specialiști, tutorii, pe care studentul și-i alege singur după materiile sau temele în care voește să se specializeze și prin emulația dintre colegi. Nepotismul și intervențiile protectoare nu au decât un infim rol în Anglia și America. Fiecare student își dovedește, zi de zi, caracterul și posibilitățile în fața camarazilor săi, cu care apoi va coopera și în viață. Și cine e prost în America să se asocieze în afacerile sale cu un fost coleg leneș, șmecher sau mediocru? Individualismul și democrația anglo-saxonă promovează, prin comparație și emulație socială, o adevărată elită intelectuală și științifică.
Dovada cea mai evidentă a adevărului acestor afirmații o constitue colaboratorii regimului Roosevelt. Se cunoaște bine rolul profesorului de la Harvard, Felix Frankfurter, care a lansat mereu pe cei mai buni studenți în toate oficiile economice și juridice ale Statelor Unite. Colaboratorul Președintelui Roosevelt a impus generație de generație instituțiilor private sau de stat pe cei mai buni studenți ai săi. A fi recomandat de Frankfurter înseamnă o confirmare a meritelor tale, iar pentru instituțiile care mereu solicită pe acest procesor să-i recomande elemente valoroase, o garanție de propășire.
Autoritatea lui Frankfurter e dintre cele mai cunoscute. Dar ea nu e singura. Aproape fiecare profesor american și englez posedă acel simț al datoriei de a promova elementele bune, de a le ajuta, de a le face utile țării. Cele spuse aici răsună la noi cam a basm, pentru că la noi generozitatea socială a cam murit odată cu cei de la 1848 și cu înaintașii lor. Astăzi nepotismul, protecția pe bază de criterii politicianiste sau de interese satisfăcute reciproc, indiferent de valoarea și utilitatea celor protejați, e la ordinea zilei. Nu e acelaș lucru în Anglia, unde bogătașii plătesc taxe așa de mari pentru fiii lor, ca din banii lor să poată studia și cei săraci și merituoși, cărora li se dau burse îndestulătoare. Chiar în Evul Mediu, nobilii își aveau la studii un aghiotant mai sărac, pentru care plăteau. Adesea, acești bursieri și aghiotanți au ajuns mai sus decât cei bogați, pentru că valoarea și vocația nu sunt monopolul niciunei clase. Aceste costisitoare instituții de educație nu sunt nici monopolul vreunei plutocrații și nici labirintul de arivism al tuturor mediocrităților, care cred că trebuie să ajungă oricum la Universitate și pe baza diplomelor să ocupe oricum locurile celor merituoși. Democrația noastră, contrar celei americane și engleze nu a priceput suficient că a pune în condiții egale (sociale și politice) pe toți cetățenii țării nu înseamnă tot una cu a-i considera egali ca valoare și utilitate științifică. Democrația adevărată asigură condiții egale, tocmai pentru a înlesni celor mai înzestrați de natură să ajungă în frunte. Egalitatea e un mijloc de promovare a energiilor spirituale, nu un scop de mediocrizare unanimă a tuturor cetățenilor și colectivității. În loc de cămine cu mulți studenți – și buni, și inferiori –, mai bine burse personale date pe merit celor merituoși. În loc de cămine mizere, câteva burse generoase, care să ajute real elementele de valoare dar și cultura țării, iar restul să fie trimis la alte îndeletniciri. Dar astfel de lucruri par la noi încă utopii, pe când în alte țări ele există de secole!
Educația și politica
Am arătat toate acestea într un desvoltat studiu, publicat în „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială” din 1933, unde analizam noțiunea de cetate universitară pe bază de documentări teoretice și concrete asupra cetăților universitare din străinătate și asupra posibilităților de realizare la noi. Nu am fost singurul și nu sunt singurul care aduc astfel de critici și sugestii pentru îndreptarea lucrurilor de la noi. Dar, deocamdată, toate cad în deșertul politicianist și egoist de aici.
Ne consolăm doar cu gândul că alte țări, cele mai civilizate din lume, procedează altfel și că poate, odată și odată, le vom urma pilda. Anglia și, mai ales, America de azi a realizat propunerea pe care Saint-Simon o făcea lui Napoleon de a-și lua „locotenenți științifici” pentru a guverna în toate domeniile cu aceiași competență pe care a dovedit-o pe tărâmul militar. Sfătuitorii lui Roosevelt –,acel trust al inteligențelor sau absolvenții impuși de Frankfurter –,dovedesc dreptatea lui Saint-Simon și a discipolilor săi, dintre care nu uităm pe Auguste Comte, cel care ca și Plato sau ca Dr. A. Carrell cere domnia savanților în fruntea statelor. America vede în Universitate locul suprem de unde pot veni conducători, politicii, economiei și științii. La fel și Anglia. De aceia, acolo mereu se experimentează metode noui de educație. Am arătat mai de mult în „Vremea” cum la Universitatea din Chicago, care are în corpul profesoral șase deținători ai premiului Nobel, funcționează, ca președinte, un tânăr care are abea câțiva ani peste treizeci, Hutchins, și care a revoluționat întregul sistem de educație, punându-l în funcție de personalitatea studenților, care pot absolvi, mai iute sau mai încet, cursurile după munca și capacitatea lor. Numai un Degrelle, a ajuns la o influență așa de mare dintre toți tinerii de azi, afară de acest Hutchins, pe care astăzi îl binecuvântează mii de studenți și cu care colaborează savanți și competențe universale.
În timp ce la noi tinerii merituoși sunt ținuți în afara Universităților, necum să se gândească cineva a-i pune la conducerea lor. Universitățile anglo-americane își fac un punct de onoare din a avea cât mai multe energii tinere și creatori maturii. Hawardul își are în corpul profesoral, astăzi, pe filozoful Whitehead, invitat din Anglia (așa cum în trecut a mai invitat și păstrat ani dea rândul pe Santayana, Münsterberg sau Russiel), pe profesorul de drept Frankfurter, pe fizicianul Bridgman, pe astronomul Shapley, pe shakespearologul Kittredge. Einstein ține cursuri în California, la Universitatea Southern California. Valorile mari sau energiile reformatoare ca Hutchins, tânărul pedagog de la Chicago, sunt disputate de fiecare Universitate care voește să o depășească pe cealaltă, prin calitatea educației și a instituțiilar ei. Politica nu are niciun rol în Universitate. Universitatea dă politicii echipe de conducători valoroși, așa cum Universitatea Columbia, mai cu seamă, a dat regimului Roosevelt. Dar politica nu impune Universității nimic, nici dinastii de profesori mediocri, nici numiri scandaloase, nici intervenții nepotiste. Educația e în mâna educatorilor și educatorii în slujba progresului. Particularii avuți ajută, în proporțiile pe care le-am arătat mai sus, educația și propășirea ei. Ce fac în schimb, bogătașii de la noi?
Lumea cetății universitare
Regretăm că spațiul nu ne îngădue să descriem atmosfera din universitățile engleze și americane, pe care am trăit-o sau cercetat-o. Ea are un singur mare cusur: că prin calitatea ei, prin inteligența și trăsăturile-i creatoare contrastează prea mult cu cealaltă atmosferă, a anilor de după universitate, în care personalitățile nu mai găsesc nici acea vi, inteligență, nici acea dreptate și nici acel aprig respect pentru adevăr, bine și frumos, cu care se deprinseseră în lumea cetății universitare.
Tâlcul esențial al Universităților și în special al cetăților universitare engleze și americane ne pare a fi următorul: adaptarea vieții intelectuale la un mediu cât mai natural și mai inspirator. Inspirator atât prin peisajul cu copaci, verdeață și râuri, cât și prin contactul dintre suflete. Facultățile disparate pot pregăti buni intelectuali, cel mult, dar nu pot creia adevărate personalități. Studenții englezi și americani, având libertatea de a-și combina cursuri de la diverse facultăți și institute, își pot organiza o cultură mai armonioasă, mai organică, mai largă și ceia ce-i mai important încă, mai potrivită intereselor și vocației lor. Apoi, viața corporală pe generații de studenți le pune la încercare toate posibilitățile lor morale și fizice. Biblioteca, biserica, terenurile de sport sunt laolaltă cu sălile de cursuri, cu locuințele studențești, cu cluburile, cu sălile de petrecerii.
Nu putem desvoltă mecanismul educației din aceste țări. Dar putem defini tipul de student pe care-l produc aceste Universități. În rezumat, el posedă mai mult simț social, știința de a coopera și a înțelege pe ceilalți, oricât de diferiți ar fi ei, precum și dorința de a promova în fața judecății celorlați caracterul său moral și abilitatea sa intelectuală și fizică.
Acolo nu e incompatibilitate între a fi un cărturar și un gentleman, între a fi un spirit ales și un bun sportsman; între a fi credincios și om de știință; între a fi universalist și naționalist.
În acest sens, studentul produs de educația anglo-americană, mai aproape de omul vizionat din democrația adevărată și de antichitatea umanistă, pentru că pune deasupra ascultării dorința de civilizată afirmație și bazarea pe sine, pentru că își afirmă dorința de cooperare, bazându-se pe sine însuș și pe desvoltarea și dovedirea în fața celorlalți a calităților sale înnăscute.
Și, tot în acest sens, Universitățile acestea pun la contribuție ceva ce i mai înalt din tendințele spirituale medievale și din naturalismul Renașterii, umanismul, încadrarea în universalitatea științii, dar și cunoașterea și desvoltărea naturii umane. Sir Patrick Geddes, un mare educator scoțian, sfătuia ca Universitățile săi devin din nou centre umaniste, printr’un învățământ cât mai interesat, convergând către o viață corporală cât mai plină și mai elevată. Aceasta mai ales pentru Universitățile scoțiene, care, asemeni Universităților de pe continentul nostru, urmaseră tendințele de specializare și educare unilaterală, care micșorează personalitatea omului și-l lasă incomplet, redus, egoist.
Dar de acest păcat nu s’au făcut niciodată vinovate Universitățile engleze și americane, care urmând tradiția universalistă nu au refuzat să se depășească mereu pe sine, în numele progresului, care cere omului o trăire conformă cu supremele valori alei existenții. PETRU COMARNESCU – („Vremea”, 15 noiembrie 1936).
[/responsivevoice]
