Marina CUȘA ■
Am copilărit lângă mare
și am îmbătrânit (deși altfel)
o dată cu ea.
O auzeam prin fereastra deschisă –
ori iarna, când vântul ei rece
zguduia obloanele.
De la ea am învățat ce e neliniștea,
frumosul,
muzica,
tristețea,
strălucirea –
și că există ceva în fața căruia
mai bine rămâi mut.
Am iubit-o de mult,
poate încă de când
eram, amândouă,
atomi plutitori
ai oceanului
ontic.
Și tot ea, Marea,
mi-a urzit mai târziu
cele două visuri
ale copilăriei –
visul bun
și cel rău,
care mă bântuie uneori și azi. –
Dacă sorții voiau,
de sus de pe faleză
îmi desprindeam firesc tălpile
de parapetul din beton
și, cu brațele întinse,
plonjam în cercuri mari
deasupra plăjii,
a portului vechi,
până departe în larg…
Era așa de ușor zborul,
trebuia doar un salt mic
spre pernele de aer,
ca să mă scald în
pura iubire,
în albastrul vibrând…
Dar ce cumplit coșmarul
nefastelor nopți!…
Marea creștea,
zid tot mai înalt de apă,
ștergea din lume cerul,
se năpustea sălbatic spre oraș,
înghițea mai întâi plaja,
apoi dâmbul verde al falezei –
umplea hăul –
începea să dărâme
ca pe jucării
blocurile, arborii, totul…
ll
Marea Neagră!
Pontus Euxinus!
Cea mai neliniștită mare a lumii –
se spune!
Așa m-au numit odată navigatorii!
Nume care mi-e drag,
încă mă reprezintă, aș spune –
chiar mai mult decât atunci…
Destul i-e zilei răutatea ei,
zic vouă,
care știți totul,
vreți totul
puteți totul…
Azi – vă conjur:
Opriți-vă!
Opriți-vă acum!!…
Apele mele sunt cele mai negre,
țărmurile mele cele mai veștede,
în mine lăsați
tot ce nu mai aveți nevoie!
Îmi străpungeți carnea de nisip
și-mi scoateți prin conducte sângele,
vorbiți cu Eol, zeul vântului,
să-mi furați curenții de aer…
Mă brăzdați cu submarine,
îmi aruncați în aer
oamenii…
M-ați înțesat cu
rânduri supraetajate de mine,
ruine de vapoare se prăbușesc afund,
alături de epave seculare…
Peștii mei se sufocă,
delfinii își pierd busola,
asurziți de radarele voastre –
vă bateți pe ultimul centimetru de mare
pentru un pumn de arginți…
Destul, vă spun,
până nu-i prea târziu ! …
Altfel…
Mă voi muta la cer –
și dincolo de cer… –
Mult departe ! …
Nu veți mai simți
îmbrățișarea mea răcoroasă,
parfumul meu de alge înflorite…
Cânturile mele…
vor rămâne o amintire…
Sau…nici atât…
Epilog
„Lux, calm și voluptate…”
Un fluture cu nuanțe
albastre
se așază atent
pe oglinda
apei –
Se odihnește câteva secunde,
apoi își reia zborul.