Călin MARINESCU ■
Ca în fiecare an, și în 2023 Ziua Națională a României a dat prilejul televiziunilor să lanseze caruselul reportajelor cu tema generică “dragostea de patrie” a concetățenilor noștri, din țară sau plecați în străinătate.
Anul acesta, parcă mai mult decât înainte, diaspora a fost țintită cu întrebări în legătură cu dorința revenirii acasă, în condițiile în care mulți dintre cei intervievați se declară legați de patria mamă, atât prin dragostea față de țară cât și datorită rudelor și pritenilor lăsați în urmă.
Totdeauna îi ținem răspunzători pe politicieni pentru exodul românilor către vest, noi, se pare, având cea mai numeroasă diaspora, raportat la populația țării.
Fără a dori să îi apăr pe politicieni, despre care nu pot spune că am o părere bună, trebuie totuși să analizăm condițiile în care s-a produs această migrație teribilă a populației României către vest.
Ținuți închiși în “lagărul” socialist românesc, foarte mulți dintre conaționali au simțit permanent tentația de a călători liber în lume, nu neapărat pentru a părăsi țara ci poate mai mult pentru a gusta ceea ce se cheamă libertatea de mișcare.
Sunt de notorietate publică încercările unor temerari de a trece ilegal granița, înfruntând orice riscuri, în special la traversarea Dunării înnot sau încălecați pe butelii de oxigen industrial pe care le transformau în veritabile torpile propulsate de gazul înmagazinat, către pământul făgăduinței din Yugoslavia.
Anul 1990 a descătușat poporul și granițele fiind, în măsura în care conaționalii noștri reușeau să obțină vize de intrare în țările vestice, tot românul mânat de entuziasmul plecării de acasă o apuca către destinațiile mult visate.
Au început cu Bulgaria și Turcia unde se putea intra fără viză și apoi ușor, ușor către statele Uniunii Europene, pe măsură ce obținerea vizei devenea mai facilă.
Se trecea prin furcile caudine ale cozilor interminabile de la consulatele țărilor UE, primirea ostilă în vămile țărilor respective, cozi interminabile împreună cu călătorii din Asia și Africa, de obicei emigranți, cazarea în cele mai ieftine hoteluri gen “bed and breakfast”, având în vedere posibilitățile materiale limitate.
Un job se putea obține numai la negru, cu riscul permanent al amendării și repatrierii forțate, în condiții grele de munca și cazări mizerabile.
Cu timpul, vesticii au constat că în afara cerșetorilor și hoților, din România pot importa meseriași de calitate, oameni serioși, determinați să muncească din greu pentru a avea veniturile necesare unui trai cât de cât civilizat și a putea trimite suficienți bani famililor rămase în țară.
Astfel, la presiunea economiei locale, autoritățile țărilor vestice au început eliberarea documentelor pentru dreptul de muncă; așa zisă “Carte verde”.
Chiar și cei care erau angajați sezonier pentru recoltarea fructelor ori legumelor, denumiți generic “căpșunari”, s-au dovedit a fi lucrători “cheie” de calitate, chiar dacă mulți dintre angajatori nu le-au asigurat condiții bune de cazare și uneori nici salarii pe măsura efortului depus.
Se pare că spre norocul alor noștri, legislația muncii în țările vestice este foarte restrictivă, angajatorii fiind obligați să respecte baremuri stricte în ceea ce privește asigurarea cazării și a mesei și plata salariilor convenite, bineînțeles ținând cont de salariul minim legal.
Ușor, ușor, o dată angajați, românașii și-au întregit familiile, au chemat la muncă rudele, prietenii și vecinii, astfel încât să fie acoperită cererea de forță de muncă din țările respective.
Evident cea mai facilă a fost angajarea în Spania și mai ales, în Italia unde, diferența de limbă nu este foarte mare, vorba aceea: “ginta latina”.
Și astfel, în zone distincte din Italia și Spania s-au creat adevărate așezări românești, acolo fiindu-le mai ușor conaționalilor noștri să își păstreze spiritul și obiceiurile strămoșești.
La ora actuală, muncitorii români din domeniul construcțiilor și construcțiilor industriale sunt foarte căutați, agențiile de recrutare din țară găsind din ce în ce mai greu meseriași dispuși să se angajeze în vest.
Nu în ultimul rând, pe lângă cei angajați în activități domestice, sunt foarte mulți români cu înaltă calificare care lucrează în domenii de vârf precum IT, inginerie, management și sănătate.
Evident, acest exod se datorează în primul rând diferenței mari dintre veniturile pe care le poate obține un lucrător în România față de salariile plătite în străinătate, dar și condițiilor de viață incomparabile, având în vedere infrastructura, asistența socială și medicală, învățământul și nu numai.
Totuși, eu am o nedumerire căci am văzut mai multe scurte interviuri cu studenți ai Universității de Medicină din București, majoritatea declarând că sunt hotărâți după terminarea facultății să își găsească locuri de muncă în vest. Nu mi se pare corect ca un tânăr educat pe banii noștri, cred că este clar că bugetul se constituie din impozitele pe care le plătim noi, să plece din primul an cu hotărârea de a lucra în vest. În opinia mea, ar trebui să lase locul unui student care intenționează să își desfășoare activitatea în țară sau să își plătească studiile, ceea ce este posibil, și atunci poate să își hotărască singur soarta.
Deci, la întrebarea: “vă gândiți să vă întoarceți în țară?”, în general, răspunsul a fost negativ, fiind invocate probleme de infrastructură urbană și socială, școală, asistență medicală, legislație, etc.
La începutul anilor ‘90 am considerat că plecarea la muncă a românilor a fost un factor pozitiv în ideea în care întorși acasă să aducă un plus în ceea ce privește mentalitatea, organizarea și productivitatea în muncă.
Istoria postbelică a Europei ne aduce exemplul altor state începând cu Portugalia, Spania, Yugoslavia, Turcia, Polonia, Grecia și chiar Italia, a căror populație a migrat, în diverse etape, în căutare de muncă bine plătită în țări cu economie în dezvoltare precum Germania, Franța, Anglia și revenind acasă, emigranții economic au adus un plus în dezvoltarea economiei țărilor de origine, chiar dacă unii au mai rămas și în statele adoptive, în special turcii din Germania.
Întoarcerea unei părți din diaspora, fără discuție ar fi un plus pentru economia românescă, cu condiția ca guvernanții să îi sprijine pe cei reveniți, mai ales prin legislație, că tot nu costa mare lucru, și să netezească relația cu întreprinzătorii autohtoni.
Indiscutabil, în perioada comunistă s-a practicat un naționalism exagerat, fără mari efecte ideologice în mentalul colectiv, iar după Revoluția din Decembrie 1989 am parcurs o perioadă stupidă în care, cumva, ideea de naționalism s-a considerat a fi desuetă, specifică partidelor extremiste.
Trebuie să nu uităm însă rădăcinile poporului român, istoria sa complicată și rezistența identitară în fața ocupațiilor succesive ale tuturor liftelor care au trecut prin teritoriile noastre, lunga perioada când această țară a asigurat securitatea atât a vestului cât și a sudului cu eforturi imense.
Dragostea de țară se sădește prin cultură, prin exemplul celor ce ne conduc și nu prin lozinci sforăitoare ori prin acțiuni de multe ori nesăbuie împotriva naționalităților conlocuitoare, fie ei unguri, tătari sau romi și mai ales prin cunoașterea și îmbogățirea limbii române pe care o chinuim astăzi cu fel de fel de neologisme și barbarisme, necesare sau nu.
Iar intelectualitaea noastră, în mare parte prinsă în lupte politice, nu este nici pe departe forța care să aducă în conștiință populației ceea ce numin “Dragostea față de țară” .
