Leonard MOCANU ■
Călătoria de la Varșovia la Vilnius, în Lituania, ne-a luat o întreagă după-amiază de sâmbătă, astfel că nu a mai rămas nimic de vizitat, urmând a lăsa capitala Lituaniei pentru a doua zi dimineața. Până atunci, haideți să remarcăm câte ceva de la alții care nu știu dacă sunt mai deștepți decât noi, dar sigur sunt mai orientați și mai deschiși să valorifice experiența pozitivă.
Mai peste tot se lucrează pe șosele și autostrăzi, dar măsurile luate vin în folosul participanților la trafic, pentru a limita disconfortul acestora. Astfel, pe autostrăzile cu două benzi pe sens, atât în Slovacia, cât și în Polonia sau țările baltice, lucrarea se face valorificând (și) benzile de urgență, în trei etape: prima – banda de urgență și banda întâi se lucrează, astfel că banda a doua de pe sensul pe care se lucrează și cea de pe contrasens se folosesc pentru deplasarea într-un sens, în timp ce banda de urgență și banda întâi de pe contrasens se folosesc pentru deplasarea în celălalt sens. Apoi, se lucrează concomitent benzile de mijloc și, în final, celelalte două benzi. Astfel, șoferii au la dispoziție câte două benzi, iar traficul are foarte puțin de suferit la capitolul fluiditate.
Mai mult, deși toți dau drept exemplu Germania, unde există benzi pe care poți circula cu cât te duce mașina, lucrurile nu stau chiar așa. Nici în Germania astfel de porțiuni nu abundă, iar în celelalte țări viteza limită pe autostradă nu este mai mare de 120 Km/h (de regulă, 110). Și nici șoferii nu sunt ”setați” cu o mână pe claxon, cu alta pe butonul de dat flash-uri și cu ambele picioare pe accelerație. Există mult mai mult respect în trafic, iar ”șmecherii” sunt fie prea puțini, fie puși la respect.
Am prins câteva ambuteiaje în cei 7.000 de kilometri, în Germania, Cehia, Slovacia, dar am constatat că din start mașinile se separă pe ”extreme”, banda de urgență și banda a doua, pentru a lăsa pe mijloc loc pentru autovehiculele de intervenție. Șoferii fac acest lucru fără să-i roage cineva, pentru că astfel au șansa să se pună în mișcare cât mai repede. Mai mult, blocând banda de urgență, li se taie pofta acelorași ”șmecheri” să depășească coloanele în staționare, iar să o facă pe banda centrală, e prea usturător la buzunar. Din păcate, la noi, odată ce au pătruns dincoace de frontieră, toți șoferii, fie români neaoși, fie români plecați în lumea largă și întorși din cine știe ce motive, fie străini, uită regulile bunei cuviințe și se comportă animalic. Aici, parafrazând proverbul ”Ești în Roma, comportă-te ca romanii”, toți vor să-și arate mușchii, indiferent de numărul circumvoluțiunilor de pe creier.
Tot în țările baltice am văzut locuri pe autostradă în care șoferii puteau schimba sensul de deplasare, prin tăierea scuarului, e adevărat, cam dese și, implicit generatoare de riscuri. Totuși, când te gândești că de la Lehliu la Drajna sunt 40 de kilometri, de la Drajna la Fetești alți 38, iar de la Cernavodă la Medgidia 34, te gândești dacă nu ar fi utile măcar două astfel de întoarceri pe tronson, pentru conducătorii auto care, din varii motive (probleme personale apărute în ultimul moment, autovehicule speciale – salvare, pompieri, poliție – platforme auto sau mașini de intervenție), trebuie să schimbe sensul de deplasare fără a parcurge zeci de kilometri în plus. Desigur, cel mai simplu și la îndemână răspuns este ”E periculos, nu se poate”, dar poate că cineva la Ministerul Transporturilor sau la CNAIR mai gândește și cu capul.
Revenind la călătorie, duminică dimineața am pornit destul de matinal să explorăm orașul Vilnius, capitala Lituaniei încă din secolul al XIV-lea. În ziua anterioară trecusem pe lângă Kaunas, oraș cu 300.000 locuitori, capitala de facto a baschetului baltic. Echipa sa, Jalghiris este un pol al sportului cu mingea la coș încă de pe vremea Uniunii Sovietice, cu jucători din rândul cărora a excelat Arvidas Sabonis, câștigător de șase ori al titlului Mr. Europa Award și care a evoluat șapte sezoane în NBA.
Vilnius este situat la confluența dintre râurile Neris și Vilnia (care dă și numele orașului). Are o populație de aproximativ 544.000 locuitori. Deși în prezent este situat necentral în Lituania, aceasta se explică prin faptul că, de-a lungul istoriei, teritoriul Lituaniei a suferit numeroase modificări, fiind încorporat pe rând în regatele Poloniei și Suediei, apoi în Rusia, Polonia și Uniunea Sovietică. Dovadă a dominației poloneze, este și faptul că, în prezent, în Vilnius există o comunitate de aproape 100.000 de polonezi, în condițiile în care, sub dominația rusă, care a început în 1795, s-a produs un proces de rusificare forțată, iar limba poloneză a fost interzisă. De reținut că în 1931 orașul era locuit în majoritate de polonezi (66%) și evrei (22%). Acum, ponderea populației s-a modificat, aproape 60% fiind lituanieni, 16% polonezi și 13% ruși.
La ora la care am pornit pe străzi, Vilnius încă dormea. Debarcați din autocar, am început periplul pietonal la Catedrala Sfântul Stanislav, apoi am urcat către Palatul Prezidențial, și Piața Primăriei. La coborâre, am admirat Biserica Rusească, precum și pe numeroșii vânzători ambulanți care vindeau produse de lână lucrate manual. În periplul nostru, ne-am bucurat să trecem și pe lângă Ambasada României, evident tăcută în acea dimineață de duminică.
Ajunși pe malul Nerisului, am urcat pedestru către turnul Castelului Gediminas, situat pe un platou între metereze, de unde se poate admira panorama orașului. De aici am distins ca puncte de reper Monumentul celor Trei Cruci, Palatul Ducilor de Lituania, astăzi muzeu de istorie, Biserica Sfânta Ana, precum și modernele clădiri ale City-ului, Palatului Culturii și Sportului, Muzeului Energeticii și Tehnicii și Podului Regele Mindaugas.
Am părăsit Vilniusul, cu destinația Letonia, la ora la care credincioșii se îndreptau către biserici. Aici, prima oprire a fost la Palatul Rundale, o bijuterie arhitectonică, în stil baroc, construit pentru Ducii de Courtland (actuala Letonia). Construcția a început în anul 1736, după ce, cu un an înainte, Ducele Ernst Johann von Biron a cumpărat un domeniu în Rundale, cuprinzând și un vechi castel medieval, cu scopul de a institui o reședință ducală de vară. După demolarea vechiului castel, a început construcția actualului palat, pe baza planurilor arhitectului Bartolomeo Rastrelli, cel care avea să proiecteze și Palatul Ermitaj, din Sankt Petersburg. Lucrările au progresat cu greutate, pentru că o parte a materialelor și resurselor a fost transferată către Palatul Jelgava, cealaltă minune baroc a Letoniei, pe care ducele o considera mai importantă. Odată cu căderea ducelui von Biron în dizgrație și trimiterea sa în exil, în 1740 lucrările au fost oprite, urmând a fi reluate în 1762, când acesta s-a întors la putere. Construcția urma să fie terminată în 1768, sub coordonarea aceluiași arhitect, Rastrelli, iar toată stucatura avea să fie turnată de Joahann Michael Graff. Rezultatul a fost pe placul Ducelui von Biron, care și-a petrecut aici perioade lungi de timp în timpul verilor, până la trecerea în neființă (1774).
Apartenența palatului a fost complicată și, pe alocuri, dramatică. Odată cu absorbirea Ducatului de Courtland de către Imperiul Rus, împărăteasa Ecaterina cea Mare l-a oferit contelui Valerian Zubov, iar în urma decesului acestuia și a căsătoriei văduvei lui cu contele Shuvalov, palatul a intrat în posesia acestei familii, până în primul război mondial, când armata germană a stabilit aici un comandament și un spital. De altfel, vocația de spital a palatului avea să fie demonstrată încă din 1812, când Napoleon a invadat Rusia și a instalat un astfel de stabiliment la Rundale.
Soarta palatului a fost și mai crudă după primul război mondial, când a fost ars parțial în timpul războiului pentru independența Letoniei, apoi a intrat în administrarea Ministerului Agriculturii, al nou-înființatului stat baltic, devenind parțial școală și parțial apartamente de serviciu pentru veteranii de război.
În timpul celui de-al doilea război mondial a fost transformat în depozit de grâne, păstrându-și și rolul de școală. În 1963, palatul a devenit filială a Muzeului de Istorie Bauska, de importanță locală, dar școala a funcționat în interiorul lui până în 1978. Sovietul Suprem al RSS Letone a decis renovarea palatului și transformarea sa în muzeu, astfel că, începând cu 1971, au demarat ample lucrări de restaurare, sub coordonarea pictorului Imants Lachmanis, care, astfel, și-a legat viața și cariera de noul muzeu. Lucrările au durat și după ce Letonia și-a recâștigat independența, guvernul alocând fonduri importante, alături de donații și de resurse din Fondul de Coeziune și din Fondurile Structurale ale UE. În forma actuală, palatul funcționează din 2015, iar cheltuielile din perioada 1972-2014 sunt estimate la aproape opt milioane și jumătate de Euro.
A meritat? Dacă este să apreciem văzând parcările pline de autocare și autoturisme, sălile și grădinile palatului pline de sute, poate mii de oameni, atunci cu certitudine efortul de a reda interesului public o astfel de bijuterie sigur a meritat. Plimbarea prin sălile palatului este o adevărată desfătare, o reverie care nu dorești să se termine, decât pentru a călca pe aleile minunatului parc, printre cele 2.600 de soiuri de trandafiri, printre peluze dantelate, prin labirinturi de verdeață, ornate cu chioșcuri și fântâni arteziene.
Imaginile surprinse fotocameră nu pot reda decât parțial frumusețea încăperilor și a exponatelor, minunatele săli având diverse destinații, sobele de teracotă cu model albastru, asemenea ceramicii olandeze de Delft, candelabrele somptuoase, picturile de pe pereți și tavane, tapiseriile, și tapetele, garderobele celor care au locuit în acest palat, instrumentarul specific bucătăriilor, băilor, sufrageriilor, sălii de jocuri, celei de muzică, birourilor, camerelor de zi sau dormitoarelor ducale. Totul e perfect, până ce ai ocazia să privești pe geam dantela spațiilor verzi ale parcului, apoi tălpile te gâdilă, te frig, căutând cât mai repede ieșirea spre curte. Evident, te poți conecta, pentru a descărca pe telefonul mobil audio-ghidul, dar nu-ți vor fi nici pe departe suficiente cele două ore și jumătate convenite cu însoțitorul grupului. Pentru că necunoscutul ne așteaptă, nu-i așa?
