Contraamiral de flotilă dr. Ion CUSTURĂ, dir. adj. al Forumului Securității Maritime/ Clubul Amiralilor
MOTTO: „Epocile de lumină ale neamului din Carpaţi şi regiunile înconjurătoare au fost acelea când marea de la răsărit s-a întâmplat să fie liberă şi împărtăşită din toate roadele civilizaţiei mediteraneene. Din contră, când marea de la răsărit s-a întâmplat să fie liberă şi împărtăşită din toate roadele civilizaţiei mediteraneene. Din contră, când Marea Neagră se întuneca, îndată umbra se întindea şi peste viaţa neamului legat de sistemul carpatic … Toate se plătesc şi se răsplătesc. Este sigur-matematic sigur- că vom plăti cumplit nepăsarea noastră faţă de mare. Iată de ce trimitem aceste pagini celor ce nu au avut până azi destul îndemn să-şi facă o socoteală mai amănunţită cu privire la Dunăre şi la Marea Neagră ( fără de care Dunărea şi Ţara toată este ca şi moartă) … o țară fără ieșire la mare este ca o casă fără ieșire la stradă”. Simon Mehedinți
INTRODUCERE
România este o ţară cu vocaţie maritimă şi posibilităţi multiple de manifestare în acest domeniu, datorită conectării sale la oceanul planetar prin Marea Neagră și strâmtorile Bosfor și Dardanele, ca stat riveran precum şi prin „magistrala europeană”, Culoarul de Transport European VII, Dunăre – Main – Rin – Marea Nordului. Potențialul mare de creare și dezvoltare a puterii maritime românești impune cu necesitate ca reconsiderarea poziției factorilor de decizie politică, aceștia fiind datori să identifice drepturile şi interesele prevăzute în legislaţia maritimă internaţională şi regională şi să creeze organismele şi mecanismele economice şi legislative ale puterii de stat în domeniul maritim (incluzând implicit și fluviul Dunărea) pentru a le valorifica, promova şi apăra, având în vedere competiţia formidabilă în acest domeniu. Ca urmare, rezultă de aici necesitatea stringentă a reabilitării și creșterii puterii maritime a României.
Istoria umanității a demonstrat că puterea maritimă a jucat și continuă să joace un rol determinant în geopolitică, contribuind hotărâtor de cele mai multe ori la configurarea geopolitică a lumii la un moment dat, așa cum au demonstrat-o marii teoreticieni ai acestui concept în lucrările lor, la care mă voi referi ulterior. Marea și oceanele au constituit spații de cofruntare majoră, de nivel strategic de foarte multe ori, iar câștigarea acestor confruntări au reconfigurat geopolitic lumea așa cum și-a/ și-au dorit învingătorul/ învingătorii.
DEFINIREA PUTERII MARITIME
Puterea maritimă a cunoscut de-a lungul timpului și istoriei umanității mai multe încercări de definire, dar deși s-au scris o mulțime de volume, încă nu s-a ajuns la o definiție unică, generalizată, care să satisfacă așteptările tuturor actorilor internaționali, statali și nonstatali. Astăzi, cea mai la îndemână definiție o găsim în sursa comună cea mai ușor de accesat, Wikipedia: ”O putere maritimă (uneori numită și putere navală) este o națiune cu o marina militară/ forță navală foarte puternică, cel mai adesesa fiind și o mare putere sau cel puțin o putere regională. O putere maritimă este în măsură să-și controleze cu ușurință propria coastă la mare/ ocean și să exercite influență/ presiune asupra țărilor din apropiere sau aflate la distanță. O națiune care domină lumea din punct de vedere naval este recunoscută drept o superputere maritimă.” [2] Din perspectiva acestei definiții pe care majoritatea cititorilor o accesează și achiesează foarte ușor la ea, este de la sine înțeles că noi, românii și cred că inclusiv factorii noștri de decizie politică la nivel național gândesc la fel, ar trebui să ”ne ținem departe” și nici nu ar trebui măcar să ne gândim că am putea dezvolta politici și emite pretenții vreodată ca nație să realizăm o putere maritimă corespunzătoare intereselor legate de domeniul maritim (în care includem, după cum am spus și fluviul Dunărea) și năzuințelor de bunăstare ale poporului român. Cei mai mulți dintre conaționalii noștri privesc beneficiile mării și fluviului mai mult din perspectiva turistică limitată ”a locului de plajă și de distracție/ divertisment ” de pe timpul sezonului estival sau cel mult a unei afaceri în turismul litoral, fără să fie conștienți de ce multiplicator deosebit al puterii economice, politice, militare și sociale îl poate constitui această putere specifică domeniului maritim.
Conceptul puterii maritime a unui stat s-a cristalizat în sec. al XIX-lea când ”o serie de autori precum Alfred Thayer Mahan, Julian Corbett, Robert Stransz-Hupé, Derwent Whrittlesey sau Nicholas Spykman.”[3] și-au concentrat atenția asupra acestuia și au realizat lucrări de referință despre concept, iar în secolul al XX-lea Geoffrey Till și Serghei Grigorevici Gorshkov, ultimul aducând perspectiva sovietică asupra conceptului. ”Din analiza majorității lucrărilor care tratează acest concept, rezultă că părintele acestei teorii este amiralul Alfred Thayer Mahan.”[4]
Amiralul american Alfred Thayer Mahan, considerat peste ocean, și nu numai, drept cel mai mare dintre teoreticienii puterii maritime a statului, în lucrarea sa ”The Influence of Sea Power upon History”, publicată în 1890, sublinia următoarele: ” În aceste trei lucruri- producția, cu necesitatea de a efectua schimbul de produse realizate, comerțul pe mare prin care se realizează acest schimb și coloniile, care facilitează și sporesc operațiunile comerciale pe mare și tind să protejeze acest schimb multiplicând punctele (măsurile n.a.) de siguranță a lor- trebuie căutată cheia evoluției națiunilor care s-au învecinat cu marea de-a lungul istoriei, ca de altfel și a politicii acestora.”[5] În continuare, acesta a completat cu:”Principalele condiții care influențează puterea maritimă a unei națiuni pot fi amintite, după cum urmează: I. Poziția Geografică II. Formele Fizice de Relief, incluzând în corelație cu acestea și producțiile naturale obținute precum și clima. III. Mărimea Teritoriului IV. Numărul populației V. Calitatea Populației VI. Calitatea Guvernării, incluzând aici instituțiile de nivel național.”[6] Pornind de la aceste considerente și evidențiind strânsa legătură dintre creșterea economică și comerțul (schimbul de mărfuri) pe mare, precum și necesitatea protejării acestuia, în lucrarea mai sus amintită sunt dezvoltate elementele și factorii care contribuie la crearea și creșterea puterii maritime a unui stat. Aplicând teoria și principiile stipulate de Mahan în lucrarea sa, SUA a devenit cea mai mare putere maritimă (”super sea power”) a lumii și cea mai înfloritoare economie, inspirând și alte state care s-au transformat în puteri maritime importante prin preluarea acestor idei. Cea mai mare parte a teoriilor și lucrărilor referitoare la puterea maritimă a unui stat apărute în secolul trecut au preluat practic teoria lui Mahan, aplicându-le la specificul fiecărui stat, la conjunctura istorică, ținând cont și de evoluția tehnologică și științifică a timpului lor.
Sesizând dezvoltarea impetuoasă a SUA și remarcând că la baza acestei dezvoltări a stat creșterea deosebită a puterii maritime, un amiral al marinei URSS, Serghei G. Gorshkov a încercat și întrun final a reușit, să convingă conducerea statului sovietic să renunțe la perspectiva orientării stricte către puterea continentală și să-și dezvolte și o putere maritimă importante pentru a putea face față competiției principalului său opozant ideologic la scară mondială, SUA. În lucrarea sa ”Puterea maritimă a statului”[7] acesta definea puterea maritimă a statului ca totalitatea mijloacelor militare, economice și a resurselor strategice angajate de acesta pentru a controla și exploata oceanul planetar precum și toate mijloacele destinate apărării intereselor sale pe mare/ ocean și pe uscat. În opinia sa, componentele principale ale puterii maritime sunt: marina militară/ forțele navale, marina/ flota comercială, flota de pescuit și capacitățile naționale de cercetare oceanografică, componenta cea mai importantă fiind întotdeauna marina militară. Puterea maritimă, datorită beneficiilor pe care le oferă statului care o posedă, reprezintă o parte integrală a puterii economice a acestuia și de asemenea se relaționează integral cu politica externă națională. Ca urmare a eforturilor și insistenței amiralului Gorshkov, puterea maritimă sovietică s-a dezvoltat într-un ritm alert, ajungând în prezent să fie una dintre puterile maritime majore ale lumii.
La noi în țară putem aprecia că primii care s-au aplecat asupra conceptului de putere maritimă au fost comandorii Gheorghe Emanuel Koslinski și Eugeniu Roșca, contribuție materializată în studiul ”Avem nevoie de Marină Militară?” în 1923, apoi comandorul Ioan Bălănescu cu prelegerea monumentală „Puterea maritimă ca factor de civilizație şi de apărare națională” ținută la Conferința Ligii Navale Române, 1928 care se înscrie în linii mari curentului epocii generat de Mahan, Lt. comandorul Horia Macellariu cu studiul ,,Strategia Navală”, Revista Marinei nr. 3-4 / 1930 (studiu după ,Teorii Strategice’, Amiral Raoul Castex, vol. I-V, 1930-1937)” și academicianul Simion Mehedinți cu studiul ”Legăturile noastre cu marea”, 1938.
A urmat apoi o perioadă de ”liniște” în ceea ce privește abordarea teoretică a conceptului de putere maritimă în rândul specialiștilor și teoreticienilor din Marina Română.
În anii ce au urmat după 1989, sesizând declinul brutal și neașteptat al puterii maritime naționale, a început să fie abordată din nou teoria legată de acest concept și, reluând demersurile înaintașilor din perioada interbelică prin aprofundarea studiilor publicate pe plan internațional până la această dată, au apărut o serie de lucrări valoroase menite să trezească interesul decidenților politici care și-au asumat guvernarea asupra necesității urgente a revigorării și creșterii puterii maritime a țării. Cel care redeschis calea lucrărilor dedicate puterii maritime a fost Cam.fl. (rtr) prof.dr. Marius Hanganu care coordonat traducerea lucrării lui Mahan The influence of Sea Power on History, 1890, apărută la Editura AISM/ UNAp, Bucureşti, 1999 și apoi a scris lucrarea Puterea Maritimă şi Strategia Navală, Editura AISM/ UNAp, București, 2001. Apoi sub coordonarea sa s-au realizat lucrări valoroase, cum ar fi: HANGANU Marius, VÂLSAN Nicolae, Puterea Navală în Marea Neagră, Editura UNAp, București 2004; HANGANU Marius, VÂLSAN Nicolae Forţele Navale element esenţial al puterii maritime în Marea Neagră, Editura UNAp, București,2006; HANGANU Marius, MARINESCU Cornel, CHIORCEA Ion Interesele României la Dunăre şi Marea Neagră. Proiecţia Puterii Navale, Editura UNAp ,,CAROL I,, Bucureşti, 2007. O contribuție valoroasă o reprezintă lucrările Am. (rtr) prof.univ.dr. Gheorghe MARIN Caracteristicile mediului de securitate în bazinul Mării Negre şi influenţele sale asupra perspectivelor Forţelor Navale ale României, în lucrarea Securitate şi Stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005 urmată de cele realizate împreună cu Cam.fl.(rtr) dr. Romulus HÂLDAN Forţele Navale ale lumii în secolul XXI, Editura CTEEA, Bucureşti, 2009 și Tratat de securitate maritimă, Bucureşti, Editura Militară, 2022; Cdor. Ion Custură, Modalităţi de afirmare şi apărare a intereselor României în marea teritorială, zona economică exclusivă şi marea liberă pe timp de pace, în situaţii de criză şi război, Editura UNAp, București, 2007. O altă apariție editorială importantă care tratează foarte amănunțit problematica puterii maritime sub toate aspectele definirii și descrierii componentelor acesteia o constituie lucrarea cdor. (rz.) Adrian Filip Puterea maritimă- factor de influență asupra umanității”, editura Direcției Hidrografice Maritime, Constanța, 2011. Aș vrea să amintesc aici și articolele deosebite publicate de către CLC Laurențiu Mironescu, președintele Ligii Navale Române în revista LNR Marea Noastră precum și conferințele și lucrările publicate de Forumul Securității Maritime, parte a asociației Clubul Amiralilor, care reprezintă un mediu de diseminare și comunicare publică în domeniile politicilor navale, transportului naval, siguranței, securității maritime și apărării.
Am ținut să amintesc mai sus și nu numai la subsol bibliografiile, autorii și lucrările lor în care a fost tratat conceptul românesc de putere maritimă, pentru că, de obicei, paginile de subsol și bibliografia sunt parcurse oarecum ”în grabă” fără a putea fi remarcat efortul autorilor pentru a evidenția necesitatea și stringența demarării la nivelurile cele mai înalte ale societății românești a procesului de refacere și creștere a puterii maritime a țării.
Comandorul Ioan Bălănescu , pe care eu l-aș numi ”Mahan al României”, definea puterea maritimă a statului astfel: „totalitatea mijloacelor prin care o ţară îşi exercită drepturile sale în exploatarea domeniului maritim, pentru a obţine toate foloasele economice, politice şi militare, se cheamă putere maritimă.” [8] Se pare că, dacă în loc de ”foloase” am folosi cuvântul ”interese”, ne-am apropia foarte mult de ceea ce apare foarte des în încercările de definire a puterii maritime din lucrările marilor teoreticieni internaționali, adică interesul național maritim al statului.
Cam.fl. Marius Hanganu vine cu o definiție mai dezvoltată: ”abilitatea unui stat de a folosi mările şi oceanele lumii, în scopuri comerciale şi militare şi, în acelaşi timp, de a-şi împiedica adversarii să facă acelaşi lucru . Cu alte cuvinte, puterea maritimă este acel instrument de putere folosit de un stat pentru a utiliza nestingherit resursele mărilor și oceanelor lumii și pentru controla comunicaţiile maritime de care are nevoie, concomitent cu blocarea comunicaţiilor maritime ale inamicului.”[9]
O definiție actualizată și mai amplă am remarcat-o la Cdor (rez) Adrian Filip: ”Puterea maritimă constituie una din componentele puterii naţionale, pentru statele maritime, formată dintr-un complex de elemente militare, economice, educaţionale, ştiinţifice, diplomatice, de infrastructură, de conştiinţă, etc. … puterea maritimă a statului cuprinde totalitatea mijloacelor de exploatare a oceanului planetar şi a mijloacelor folosite pentru apărarea intereselor statului pe mare. Aceasta determină capacitatea unei ţări de a folosi facilităţile economice şi militare ale mării în scopuri proprii, de a-şi promova interesele proprii pe oceanul planetar, utilizând potenţialul acestuia pentru dezvoltarea activităţilor economice.”[10]
Din punctul meu de vedere și luând în considerare definițiile mai sus și cele promovate în lucrările naționale și internaționale anterior amintite, consider că puterea maritimă poate fi definită ca acea parte a puterii unei națiuni sau a unui stat, indiferent dacă are sau nu ieșire la mare sau la ocean, reprezentată de capcitatea acestuia de a-și identifica, afirma, promova, apăra și/ sau impune interesele sale politice, economice, militare și de altă natură în domeniul maritim (n.b. și fluvial), în conformitate cu drepturile și responsabilitățile sale legitme ce decurg din legislația și reglementările internaționale, regionale și naționale. De o foarte mare importanță pentru puterea maritimă a unei națiuni este ca cei care conduc țara să fie capabili și interesați să identifice interesele naționale în acest domeniu.
În opinia mea, interesele maritime ale unei naţiuni, ca parte a intereselor naționale, constituie în cea mai mare parte a lor valori perene, puncte de referinţă fără nici o nuanţă politică şi care nu se schimbă odată cu schimbarea conducătorilor sau guvernanţilor. Factorul politic sau decizional poate cel mult la un moment dat, sau într-o anumită conjunctură, să pună accent pe afirmarea mai puternică a unuia sau mai multor interese naţionale maritime, în funcţie de interesele de grup sau personale ale celor care deţin puterea, sau de situaţia internaţională care poate fi favorabilă sau nu promovării acestor interese. Cea mai gravă situaţie apare însă atunci când factorii decizionali nu reuşesc să identifice, ignoră sau confundă interesele naţionale cu cele personale sau de grup, ceea ce poate conduce la grave perturbări în viaţa unei naţiuni.[11]
În figura 1 am încercat să reprezint punctul meu de vedere referitor la potențialul de care dispune România în ceea ce privește manifestarea intereselor maritime și a puterii sale maritime.
Fig.1 Posibilități de manifestare a intereselor maritime și a puterii maritime a României
Întro serie de lucrări pot fi întâlnite clasificări sau categorisiri a puterilor maritime ale statelor, funcție de anumite criterii, cel mai adesea fiind folosit criteriul legat de posibilitățile sau capacitatea de a acționa pentru manifestarea și apărarea intereselor în oceanul planetar, srâns legat și de nivelul de dezvoltare economică a statului respectiv: superputeri, puteri maritime globale sau mondiale, puteri maritime regionale și puteri maritime inferioare. Faptul că un stat nu poate deveni putere maritimă regională sau globală, nu-l poate împiedica să-și creeze propria putere maritimă, adecvată posibilităților și intereselor sale. Istoria a demonstrat că puterea maritimă trebuie menţinută în permanență la un nivel suficient de ridicat, astfel încât să nu fie pusă în pericol însăși existenţa statului respectiv. Din acest considerent, conducerea țării ar trebui să fie mereu conștientă de acest fapt și să țină cont de această lecție demostrată adesea de istoria umanității.
ELEMENTELE PUTERII MARITIME ȘI FACTORII CARE O POTENȚEAZĂ
Luând în considerare lucrările autorilor pe care i-am menționat anterior drept referințe, s-au conturat mai multe opinii asupra elementeleor componente aleputerii maritime a unui stat, la majoritatea cele mai semnificative fiind: marina civilă (flota comercială, flota de pescuit), marina militară, infrastructura pentru activitatea maritimă şi fluvială (incluzând aici și instituțiile și mijloacele de cercetare și dezvoltare tehnologică în domeniul maritim), căile de comunicații maritime și fluviale şi conştiinţa marinărească. În acest sens, încă din 1928, Comandorul Ioan Bălănescu afirma că: „Puterea maritimă nu este deci numai flota de război – instrument de apărare şi sancţiune diplomatică în timp de pace şi victorie în timp de război – ea este tot mănunchiul de forţe militare şi civile, industrii maritime, porturi şi bogăţii create de domeniul mării, este putinţa pentru o ţară de a-şi arăta pavilionul pe marile drumuri maritime, este participarea unui popor la necontenita mişcare între continente pentru a contribui la marea operă a progresului şi civilizaţiei omenirii…”[12]
Din punctul meu de vedere, cred că se impune să mai adăugăm aici încă un element, de importanță capitală pentru crearea și dezvoltarea puterii maritime a unui stat și anume voința conducerii de top politice/ guvernamentale a țării pentru susținerea puterii maritime. Mahan, în lucrarea sa ”The Influence of Sea Power upon History”, când s-a referit la elementele cheie ale puterii maritime, cel de-al VI-lea enumerat a fost: VI. Calitatea Guvernării, incluzând aici instituțiile de nivel național.”[13] Pe la începutul acestui articol, aminteam despre ”perioada de liniște” (1946- 1989) în ceea ce privește apariția de lucrări românești având ca subiect puterea maritimă a statului, dar, culmea, din punct de vedere practic a fost perioada unei prospere și incredibile creșteri a puterii maritime a României, de la insignifiantă după al doilea război mondial când cea mai mare parte a navelor marinei civile și militare românești au fost confiscate de statul sovietic drept ”pradă de război”, la un nivel demn de luat în considerare pe plan intern și extern, mai ales în perioada anilor 1970-1989. A fost perioada în care factorul de decizie politică a realizat cât de benefică este pentru națiunea română dezvoltarea marinei civile (flota comercială și flota de pescuit oceanic, chiar și ”flotila de pescuit costier” de la Marea Neagră), a marinei militare, a porturilor maritime și fluviale, șantierelor navale și a instituțiilor de proiectare a acestora și a navelor construite în acestea, a infrastructurii energetice (platformele de foraj marin și de extracție a petrolului și gazelor naturale, conductele de transport a acestor resurse) și a școlilor pentru pregătirea personalului care trebuia să fie angajat în activitățile specifice domeniului maritim. În continuare aș putea aminti, fără a fi un nostalgic al ”epocii de aur” și ce dezvoltare a cunoscut economia, în special industria grea și ușoară care trebuia să susțină aceste activități, minunându-mă cum de în acea perioadă cei care conduceau țara au realizat că trebuie ”să-și îndrepte fața către mare și fluviu”, iar de peste 34 de ani nu s-a găsit nimeni dintre cei care s-au instalat/ au fost instalați ”la timona țării” care să vadă acest ”corn al abundenței naționale” reprezentat de mare și fluviu.
În continuare am să mă refer la câteva dintre elementele puterii maritime care pot contribui în mod hotărâtor la crearea și dezvoltarea puterii maritime a unui stat.
Marina civilă, cu componentele sale flota de nave comerciale și flota de nave de pescuit, este un element esențial al puterii maritime a unui stat care poate să sprijine în mod substanțial dezvoltarea economică și bunăstarea unei națiuni. Nu are rost să ne mai lamentăm de dispariția aproape în totalitate a marinei noastre civile după 1989, care de la 206 nave de mărfuri generale, 53 de vrachiere, 18 mineraliere, 24 de tancuri petroliere și produse chimice, 11 nave Ro-Ro, 55 nave de pescuit, 5 nave de pasageri, 7 platforme marine de foraj și extracție etc. (un toal de 691 de nave cu tonaj de peste 100 tone registru brut/ trb, alte 221 de nave sub 100 trb și 4121 de nave fluviale propulsate și nepropulsate)[14] a rămas cu un număr foarte mic de nave, mai ales fluviale și portuare, a rămas și fără pavilion de stat, și fără registru naval. Fără alte comentarii, decidenții noștri politici vor trebui să refacă din temelii marina civilă a României. Vă imaginați ce ar fi însemnat pentru bugetul țării să fi avut măcar jumătate din navele civile pentru a asigura transportul cerealelor și a celorlalte bunuri comerciale ucrainiene de la începerea agresiunii Federației Ruse asupra Ucrainei?
Marina militară/ Forțele Navale constituie altă parte esențială a maritime, aceasta generând ceea ce teoreticienii numesc puterea navală a unui stat. Aceasta conferă elementul de forță al puterii maritime statale și anume puterea navală, care are rol de apărare a intereselor maritime ale statului în zona de manifestare a acestora, atât în interiorul teritoriului (apele interioare și marea teritorială), Zona Economică Exclusivă și apele maritime internaționale ale oceanului planetar. Puterea navală ar avea drept componente forţele şi mijloacele navale militare, aviaţia maritimă şi infanteria marină, infrastructura logistică pentru susţinerea efortul instruirii şi a acţiunii pe timp de pace, în situații de criză și la război, forţele şi mijloacele navale ale Poliţiei de Frontieră și, pe timp de război, chiar nave și mijloace ale marinei civile luate în calcul și pregătite pentru a fi utilizate la criză și război.
S-au întocmit și clasificări în funcție de anumite criterii cum ar fi: capacitatea statului de a-şi proiecta forţe pe glob întruna sau două zone de interes simultan, sau doar întro regiune sau zonă; capacitatea de protejare apărare a intereselor maritime în apele teritoriale şi Zona Economică Exclusivă, pe căile de comunicaţii interne şi externe, pe care le întrebuinţează frecvent pentru scopuri economice; capacitatea Gărzii de Coastă/ Poliţiei de Frontieră de protejare a apelor teritoriale, a căilor de navigaţie pe apele interioare.[15] Un alt criteriu important îl constituie puterea maritimă a statului, de multe ori anumiți teoreticieni asimilându-le ca având aceeași semnificație. Astfel au fost identificate:
- puteri navale de rangul I: cele care dețin forţe navale capabile să execute proiecţia forţei la nivel global, care pot îndeplini toate categoriile de misiuni la scară globală în două zone și pot susţine efortul de război pe toată durata de desfăşurare, având în compunere grupări navale de lovire navală, aeriană şi terestră, inclusiv portavioane, forţe de desant de nivel operativ ce pot debarca oriunde în lume; forţe de control al mării, ce cuprind nave de luptă şi submarine nucleare; forţele necesare pentru executarea unor operaţii majore, independent, oriune pe glob; aceste puteri navale sunt atributul unei superputeri maritime (e.g. SUA)
- puteri navale de rangul al II-lea: sunt forţele navale capabile să execute proiecţia forţei la un nivel limitat/ parţial global, puterile maritime care au aspiraţii şi interese globale şi sunt capabile să îndeplinească parţial rolurile pe care le pot avea forţele navale la scară globală, într-o singură zonă de operaţii; forţele acestora sunt credibile, fiind atribuite în principiu puterilor maritime globale; de regulă acestea au teritorii departe de țară, foste colonii pe care doresc să le ţină în continuare în zona lor de influență și au suficiente forţe pentru executarea unei singure operaţii majore. (e.g. Federația Rusă, China, Marea Britanie, Franţa)
- puteri navale de rangul al III-lea: reprezentate de forţe navale capabile să proiecteze forţa la nivel regional, cu interese declarate cel puţin la nivel regional, având capabilităţile necesare şi abilitatea de proiecție a forţei întrun bazin oceanic şi mările alăturate, neavând capacitatea de influenţă asupra unor zone mai îndepărtate. (e.g. Australia, Canada, Turcia şi Germania)
- puteri navale de rangul al IV-lea: sunt forţele navale ce-şi pot proiecta forţa la un nivel zonal, având uneori și aspiraţii regionale), cu interese maritime declarate la nivel regional, care dețin o capacitate limitată de a proiecta forţe asupra zonelor de larg, dar nu sunt capabile de a susţine operaţii navale la distanţe mari; au capabilităţi de a purta operaţii în afara apelor teritoriale, fiind susţinute de nave multirol, fregate, corvete, elemente de aviaţie maritimă şi forţe submarine. (e.g. Italia, Ucraina, Olanda, statele nordice etc.)
- puteri navale de rangul al V-lea: dețin forţe navale de apărare a intereselor statului până la limita Zonei Economice Exclusive, specifice ţărilor cu capacităţi de apărare limitate, împotriva unei forţe navale de nivel mediu, având drept punct de plecare o concepţie de apărare continentală şi activităţi economice, industriale şi de cercetare maritimă relativ dezvoltate, numai dacă puterea maritimă este considerată o prioritate pentru guvernanţi; forţele navale ale acestor state pot desfășura operaţii cu preponderenţă defensive, având capacităţi limitate de operații ofensive și de susţinere a unui efort de război de mare intensitate.[16]
Din perspectiva acestei clasificări consider că România poate fi inclusă în acest moment la nivelul puterilor navale de rangul al V-lea. Crearea unor forţe navale credibile şi capabile să acţioneze în toate zonele de interes naţional atât în Marea Neagră, pe Dunăre cât şi în alte zone ale Oceanului Planetar, cu forţe navale echilibrate şi suficient de puternice care să-l determine pe adversar să „se gândească de zece ori înainte de a ataca”, ar fi o consecinţă imediată. După cum au evoluat operațiile maritime din Marea Neagră în războiul ruso- ucrainian, este clar că forțele noastre navale au nevoie de nave de suprafață moderne dotate cu sisteme bazate pe inteligența artificială, cu senzori de supraveghere, descoperire și de conducere a focului împotriva aviației, navelor de suprafață, submarinelor și rachetelor antinavă de croazieră și hipersonice, a dronelor aeriene și navale precum și pentru lupta contra minelor marine (aici un pas important a fost făcut prin achiziția celor două vânătoare de mine). O necesitate stringentă care se pare că este pe cale de rezolvare o constituie rachetele de coastă cu bătaie lungă, care să poată lovi obiective dincolo de țărmurile M. Negre precum și dronele aeriene, navale și submarine cu rază scurtă, medie și lungă de acțiune. Redobândirea dimensiunii submarine prin achiziția unor submarine moderne care să poată opera în imersiune vreme îndelungată și să fie dotate cu rachete de croazieră ce pot fi lansate fără să iasă la suprafață ar constitui o altă prioritate.
Capabilitățile forțelor navale trebuie să răspundă cerințelor ducerii acțiunilor ofensive și defensive atât pentru misiunile naționale, dar și în cadrul alianței, în Marea Neagră dar și dincolo de strâmtorile turcești și pot fi realizate atât prin achiziții internaționale și dar și naționale adecvate. De ce să fie solicitate navele, aviaţia şi mijloacele altor naţiuni pentru a acţiona în spaţiile maritime româneşti, când este datoria noastră națională să ne apărăm țara și numai dacă este cazul să solicităm sprijinul aliaților? Este de neînțeles tergiversarea și întârzierea nejustificată a achizițiilor de corvete multifuncționale, de submarine și vânătoare de mine, programele înzestrare ale FNR (Forțele Navale Române) solicitând acest lucru încă din anii 2008- 2009, ca să nu mai vorbim despre faptul că și după declanșarea agresiunii F. Ruse asupra Ucrainei și pericolul extinderii conflictului în zona M. Negre nu s-a reușit semnarea contractelor pentru corvete și submarine de către statul român. Or fi oare premature aceste achiziții?
Un alt element important al puterii maritime îl constituie conștiința maritimă care este elementul de bază al creării acestei puteri și care trebuie să aibă continuitate istorică și să pornească de la cel mai înalt nivel al conducerii statale și să cuprindă o parte importantă a societății, cu maxim de răspândire în rândul conducerii și al populației localităților adiacente litoralului maritim și malurilor fluviilor sau râurilor (a cursurilor importante de ape). Aceasta reprezintă practic punctul de pornire pentru crearea puterii maritime a unui stat. Un stat își poate construi întro anumită situație internă și internațională favorabilă simultan sau succesiv, începând chiar cu pași mici, o marină comercială, o marină militară și toată infrastructura aferentă bunei funcționări a acestora. Dacă toate acestea, după ce au fost create și dezvoltate nu sunt susţinute în continuare de o conştiinţă maritimă a întregii națiuni de la nivelul cel mai înalt până la cel mai de jos și conducerea statului nu va mai acorda atenţia cuvenită mării, atunci puterea maritimă va decădea considerabil, mai probabil până aproape de dispariție (a se avea în vedere și situația României după 1989, care întro decadă a ”decăzut” de la un nivel aproaiat marinelor regionale- locul al VI-lea în Europa, ca tonaj- până la nivelul de ”subzistență” al conceptelor de ”fleet in being” și ”show the flag”, adică al unei puteri maritime inferioare).
Căile de comunicații maritime și fluviale la care un stat are ieșire directă sau acces direct (nu ”achiziționat” prin concesionare sau închiriere de la terți cu acces direct) și care sunt sau pot fi ușor conectate la infrastructura de transport terestru (căi ferate și rutiere) și aerian precum și conexiunile cu principalele rute de transport maritim, sau prin conducte și cabluri submarine reprezintă un alt element important al puterii maritime. Porturile maritime și fluviale, care sunt puncte de plecare și de sosire ale căilor de comunocații, sunt parte componentă a acestora și ”hubb”-uri ce constituie interfața de conectare cu transportul feroviar, rutier și chiar aerian sau cu magistralele de conducte de transport a petrolului și gazelor naturale. Configurația coastei românești a M. Negre și a malurilor Dunării a permis construirea și extinderea porturilor noastre maritime- Constanța, Mangalia, Midia- și fluviale- Sulina, Tulcea, Brăila, Galați, Giurgiu, Oltenița, Turnu-Severin. Constața este principalul port din M. Neagră, potențialul său de transport și schimburi comerciale crescând foarte mult și prin conectarea sa directă la fluviu prin canalul Dunăre- Marea Neagră. La fel și portul Midia are posibilități deosebite prin canalul Midia- Poarta Albă. Din figura 1, prezentată anterior, reies foarte clar posibilitățile deosebite de conectare ale României cu lumea, plecând de la poziționarea geografică și exploatând potențialul favorabil al comunicațiilor maritime și fluviale, cu acces la principalele rute maritime ale oceanului planetar.
Am să mă opresc aici cu descrierea elementelor puterii maritime, deși nu aș dori să las impresia că infrastructura pentru activitatea maritimă şi fluvială- care la noi a fost și ea neglijată după 1989-incluzând aici platformele și instalațiile portuare, instituțiile și mijloacele de cercetare și dezvoltare tehnologică în domeniul maritim și instituțiile de învățământ de marină, nu ar avea relevanță pentru puterea maritimă.
Dintre factorii care stau la baza creării și dezvoltării puterii maritime și care generează potențialul puterii maritime a ununi stat aș aminti: 1. poziționarea geografică a statului;; 2. dezvoltarea economică a țării; 3. resursele naturale ale solului și subsolului 4. populația potențial legată de activitățile pe mare și fluviu și adiacente acestora; 5. nivelul dezvoltării științifice, a cercetării și tehnologiei naționale din domeniul maritim; 6. Situația și interesele geopolitice ale statelor din vecinătatea imediată și apropiată. Am să mă refer în continuare la câțiva dintre acești factori.
Poziționarea geografică a statului, mai ales învecinarea sa cu marea sau oceanul, sau cu fluvii sau râuri ce pot ajunge la mare și ocean este principalul factor generator de potențial al puterii maritime. Revin la figura nr.1 și se poate observa în mod evident că din acest punct de vedere România este binecuvântată atât cu ieșirea la M. Neagră cât și cu cea mai mare parte din fluviul Dunărea, fiind de prisos alte comentarii. Este de remarcat faptul că sunt state care nu se învecinează cu marea dar și-au asigurat ieșirea la mare și ocean prin convenții cu statele care dețin litoral maritim sau oceanic. Dorința de a dezvolta o putere maritimă este determinantă dacă se înțeleg beneficiile economice fantastice pe care le oferă principiul mării libere. Este lăudabilă recenta inițiativă a Ungariei de a dezvolta o putere maritimă și activități comerciale pe mare prin portul italian Trieste, unde a concesionat 32 de hectare pentru o perioadă de 60 de ani, pe locul fostei rafinăria Aquila, închisă în anii 80 printrun proiect estimat la 60-100 miliarde de euro.[17] Un alt exemplu în acest sens îl constituie R. Moldova care la Giurgiulești a negociat printro convenție cu Ucraina un proiect portuar la Giurgiulești, de unde are acces atât la Dunăre cât și la M.Neagră și beneficiază din plin de câțiva ani de avantajele pavilionului său de complezență.
Un alt aspect al poziționării geografice a statului în ceea ce privește puterea maritimă îl reprezintă situația și interesele geopolitice ale statelor din vecinătatea imediată și apropiată. Vecinătatea imediată sau proximitatea unei puteri maritime ”hărpărețe”, care ar putea avea interese maritime sau geopolitice divergente sau pretenții generatoare de stări conflictuale, care ar putea degenera întrun conflict armat cu statul în cauză, ar putea determina statul respectiv să- și creeze sau să-și dezvolte o putere maritimă care să-i poată apăra la nevoie drepturile și interesele în domeniul maritim, în primul rând dreptul de navigație în marea liberă și accesul la căile de navigație pe mare sau fluviu. În acest sens, ultimul exemplu al istoriei, războiul ruso- ucrainian, este evident în ceea ce privește necesitatea dezvoltării unei puteri maritime și în mod special a unei puteri navale care să descurajeze sau frâneze pretențiile și acțiunile pe mare/ fluviu ale unui eventual agresor, așa- numita concepție a ”flotei inferioare în acțiune”.
Ma-ș referi în continuare la populația potențial legată de activitățile pe mare și fluviu și adiacente acestora, la care de regulă elementul de conștiință maritimă națională are o priză mai puternică și se manifestă mai intens. Această populație este favorabilă și poate contribui în mod direct la crearea și dezvoltarea puterii maritime, fiind atrasă de ocupațiile și meseriile din domeniului maritim datorită tradiției și beneficiilor financiare și de dezvoltare personală mai atractive. Profesia de navigator este căutată de români, chiar dacă statul român nu mai deține nave comerciale și de pescuit cu care să ”iasă în lume”. În prezent, datorită instituțiilor de învățământ, instruire și certificare ce funcționează încă la parametri acceptați de comunitatea maritimă internațională aproximativ 3% din personalul navigant pe plan internațional este de naționalitate română. Ar fi benefic pentru acești marinari și pentru România dacă am reface marina comercială și am avea nave pe care să angajăm navigatorii români.
CONCLUZII
- Puterea maritimă este acea parte a puterii unei națiuni sau a unui stat, indiferent dacă are sau nu ieșire la mare sau la ocean, reprezentată de capcitatea acestuia de a-și identifica, afirma, promova, apăra și/ sau impune interesele sale politice, economice, militare și de altă natură în domeniul maritim (n.b. și fluvial), în conformitate cu drepturile și responsabilitățile sale legitme ce decurg din legislația și reglementările internaționale, regionale și naționale.
- Istoria a demonstrat că puterea maritimă trebuie menţinută în permanență la un nivel suficient care să nu pună în pericol chiar existenţa statului respectiv și de aceea conducerea țării ar trebui să fie mereu conștientă de acest fapt și să țină cont de lecțiile trecutului.
- Este o necesitate stringentă reevaluarea, reabilitarea și creșterea reală și consistentă a puterii maritime a României cât mai curând posibil din partea factorilor de conducere a statului român, care ”să-și îndrepte fața către mare și fluviu” și să adopte politici, strategii, programe, legi și reglementări favorabile investițiilor în activitățile din domeniul maritim.
- Trebuie reconstruită marina civilă (flota comercială, eventual și o parte din flota de pescuit), începând cu achiziționarea unui număr mic de nave și elaborarea unei legislații naționale coerente în domeniul maritim (pavilion național, marină civilă etc.).
- Având în vedere desfășurarea operațiilor pe mare în războiul ruso-ucrainian, marina militară română/ forțele noastre navale au nevoie de: nave de suprafață moderne dotate cu sisteme bazate pe inteligența artificială, cu senzori de supraveghere, descoperire și de conducere a focului împotriva aviației, navelor de suprafață, submarinelor și rachetelor antinavă de croazieră și hipersonice, a dronelor aeriene și navale precum și pentru lupta contra minelor marine; rachetele de coastă cu bătaie lungă, care să poată lovi obiective dincolo de țărmurile M. Negre; drone aeriene, navale și submarine cu rază scurtă, medie și lungă de acțiune; submarine moderne care să poată opera în imersiune vreme îndelungată și să fie dotate cu rachete de croazieră.
- Capabilitățile forțelor navale trebuie să răspundă cerințelor ducerii acțiunilor ofensive și defensive atât pentru misiunile naționale, dar și în cadrul alianței, în Marea Neagră dar și dincolo de strâmtorile turcești.
- Dezvoltarea unei conștiințe și culturi marinărești naționale la toate nivelurile, începând cu factorii de conducere de a țării și până nivelul cetățeanului obișnuit, care să susțină revitalizarea și creșterea puterii maritime a României.
- Trebuie dezvoltate și celelalte elemente ale puterii maritime a statului român cum sunt infrastructura pentru activitatea maritimă şi fluvială (incluzând aici și instituțiile și mijloacele de cercetare și dezvoltare tehnologică în domeniul maritim) și căile de comunicații maritime și fluviale prin programe și politici naționale coerente.
[1] MEHEDINŢI, Simon, „Legăturile noastre cu marea” , Editura Institutului de arte grafice MARVAN S.A.R., Bucureşti, 1938, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1938.
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Maritime_power#Notes, accesată la data de 15.05.2024
[3] Hanganu, M., Puterea Maritimă și Strategia Navală, Editura AISM, București, 2001
[4] Ibidem
[5] Alfred T Mahan, The Influence of Sea Power upon History 1660-1783 (Boston: Little Brown and Company, Ed. 1949), p. 28.
[6] Alfred T Mahan, The Influence of Sea Power upon History 1660-1783 (Boston: Little Brown and Company, 1949), p. 28-29.
[7] Sergei G. Gorshkov, Morskaya Moshch Gosudarstva (Moscow: Voennoe Izdatelstvo Ministerstva Oborony SSSR, 1976)/ The Seapower of the State, Oxford, Pergamon Press, 1979
[8] Bălănescu, I., „Puterea maritimă ca factor de civilizație şi de apărare națională”, Conferință ținută la Liga Navală Română, 1928.
[9] Hanganu, M., Puterea Maritimă și Strategia Navală, Editura AISM, 2001, p. 37.
[10] Filip, A., Puterea maritimă- factor de influență asupra umanității”, editura Direcției Hidrografice Maritime, Constanța, 2011, p.69-70
[11] Custură I., Modalităţi de afirmare şi apărare a intereselor României în marea teritorială, zona economică exclusivă şi marea liberă pe timp de pace, în situaţii de criză şi război, Editura UNAp, București, 2007, p.64
[12] Bălănescu, I., „Puterea maritimă ca factor de civilizație şi de apărare națională”, Conferință ținută la Liga Navală Română, 1928.
[13] Alfred T Mahan, The Influence of Sea Power upon History 1660-1783 (Boston: Little Brown and Company, 1949), p. 28-29.
[14] Dr. Ing. Dumitru Lupașcu, articolul ”Registrul Naval Român- scurt istoric”, publicat în revista Marina Noastră nr.3 (126) sept. 2021
[15] Filip, A., Puterea maritimă- factor de influență asupra umanității”, editura Direcției Hidrografice Maritime, Constanța, 2011, p.127-128
[16] Ibidem
[17] Mădălina Sfrijan, articol publicat în ziarul Evenimentul zilei, 08 martie 2024
