Dan MIHĂESCU ■
Motto: Tu de ce nu ai tatuaje? Pentru ca pe un Ferrari nu pui abțibilduri.
N-am crezut că voi apuca ziua convergenței conceptuale cu bunul părinte Teodosie, cel care de la întronizare în eparhia tomitană îmi dezlănțuise idiosincrazia la fariseism și totuși s-a întâmplat deunăzi când preluând o pasă la fileu în emisiunea radiofonică “Dialog duhovnicesc” a povățuit asupra inadecvării practicii tatuării corpului omenesc.
“Tatuajul este o intervenţie asupra trupului care este părtaş la chipul lui Dumnezeu. Şi este o schimonosire”, a răspuns Teodosie interlocutorului din emisiune care l-a întrebat dacă Biblia menționează drept păcat tatuarea epidermei umane. „Nu trebuie să scrie. Scrie că omul să-şi păstreze ce a primit de la Dumnezeu”, a completat Teodosie.
Și aproape-i dădeam dreptate 100% dacă mi-aduceam aminte despre fascinantele chipuri ale mărturisitoarelor creștine aromânce din Macedonia și Bulgaria (Cadrilater) care-și tatuau pe frunte semnul creștinătății și nu pregetau să pună aceiași pecete cruciformă și pe mâinile copiilor lor, la vedere, legitimându-și astfel identitatea în fața musulmanilor. Cum să-i excomunici chiar pe cei care și-au împodobit pielea pe viață cu semnul mărturisitor al credinței lui Isus?
Și tot așa mi-am mai adus aminte că după ce l-am cunoscut pe Tomitan, la o discuție față în față, nu-mi puteam lua ochii de la un zbenghi albastru indigo de pe pometul stâng ce părea că mă semnalizează de sub piele. Părea un grain de beauté, sau la mouche (muscă) cum zic francezii, imprimat sub piele, o pedanterie specifică evului mediu târziu, o aluniță falsă folosită pentru a scoate în evidență albul tenului sau pentru a ascunde anumite imperfecțiuni (sifilide, herpes) ale curtezanilor.
În evul mediu, aceste accesorii de machiaj se confecționau din muselină neagra și erau lipite temporar pe față. În Europa occidentală au fost la modă în secolele al XVII-XVIII, până la începutul veacului al XIX-lea iar poziția în care erau postate oferea detalii ale temperamentului și personalității celui care o purta.
În al treilea cânt din celebrul poem Ars Amandi, Ovidius ne dezvăluie că și romanii foloseau “la mouche”, în vremea lor:
Cât de vii sunt aceste muște fără viață!
Prin înțepătura lor neagră dragostea este emoționată;
Acești mici asasini armează frumusețea însăși,
Iar privirea lor enervantă spune: Vreau să fiu iubită.
Zic să nu greșesc dar zbenghi așa albastru ițindu-se de sub pielea obrazului nu am mai văzut decât pe la gipsanii din Piața Chiliei, horahai pe numele lor identitar.
În aceeaşi emisiune Tomitanul s-a manifestat și împotriva apucăturilor triviale ce denotă împodobirea urechilor cu cercei. „Nu s-ar cuveni, pentru că este un adaos”, a spus Teodosie.
Iarăși tindeam să-i dau dreptate dar m-am uitat și la el și nu l-am văzut în nicio poză fără adaosuri atârnându-i la greu de gât… Păi, cum vine treaba asta? Tot așa merge, să faci ce zice popa nu ce face popa? Dreptatea-i doar pentru dulăi nu și pentru căței?
Încă din paleolitic, confecționarea și purtarea podoabelor a fost o formă de manifestare a personalității și identității feminine iar Biblia, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține versete sau citate care condamnă în mod expres purtarea bijuteriilor feminine, machiajul sau alte modalități de înfrumusețare. Este adevărat că Biblia vorbește laudativ despre „veșmântul nepieritor al unui spirit blând și liniștit”, (1 Petru 3:3, 4), fără a se concentra pe aspectul fizic dar înfrumusețarea, ca atare nu este condamnată. Femeile fidele menționate în Biblie s-au împodobit. Rebeca, care a devenit soția lui Isaac, fiul lui Avraam, a purtat un inel de aur pentru nas, brățări de aur și alte bijuterii scumpe primite în dar de la viitorul ei socru. În Geneza 24:22, 30, 53, Estera a acceptat „să i se facă masaje” de înfrumusețare înainte să fie aleasă ca regină a Imperiului Persan (Estera 2:7, 9, 12). Tratamentele de înfrumusețare includeau, se pare, folosirea „cosmeticelor” sau a „diverselor tipuri de machiaj”. Tot în textul biblic apar comparații în care bijuteriile sunt prezentate în lumină pozitivă. De pildă, o persoană care dă sfaturi bune este comparată cu „un cercel de aur … pentru urechea ascultătoare” (Proverbe 25:12). De asemenea, însuși Dumnezeu a comparat modul în care s-a purtat cu națiunea Israel, cu felul în care un bărbat își împodobește mireasa cu brățări, colier și cercei, națiunea Israel devenind astfel „nespus de frumoasă” (Ezechiel 16:11-13).
În Noul Testament (1 Petru 3:3-6) găsim vorbindu-se despre „împletirea părului … [și purtarea] de bijuterii de aur” și tot textul biblic scoate în evidență valoarea frumuseții interioare, comparând-o în contrast cu frumusețea fizică și cu purtarea de podoabe, dar dacă această antiteză nu era creată prin vrerea lui Dumnezeu, cum mai puteau fi evidențiate ele? Acest tip de contrast se regăsește și în alte texte biblice precum Samuel 1. 16:7; Proverbe 11:22; 31:30 și Timotei 1. 2:9, 10.
Așa că nu vă mai uitați în gura oricărui ayatollah cu aură de fundamentalist ortodox ce propăvăduiește morala religioasă din cărți sfinte închipuite!
