Leonard MOCANU ■
Caserta și Napoli
A venit și ziua de sâmbătă, destinată vizitării Palatului Regal Caserta și orașului Napoli. Am pornit de dimineață la drum, iar primul popas a fost în proximitatea Gării Caserta, important nod feroviar, legătura rutei Roma-Napoli cu Bari.
Caserta este situat la circa 40 Km nord de Napoli, în regiunea Campania, și este capitală a provinciei omonime. Așezarea cu numele Caserta datează din vechime, dar orașul vechi a fost distrus în secolul al IX-lea, iar populația s-a mutat pe noua poziție în secolul al XVI-lea. Orașul și împrejurimile erau proprietatea familiei Aquaviva care, strâmtorată de datorii, le-a vândut regelui Carol al VII-lea al Neapolelui. Acesta a dispus construirea unui palat regal, plasat mai departe de coastă, mai ușor de protejat împotriva atacurilor de pe mare.
Pentru a-și pune în operă ideea, Carol al VII-lea l-a angajat pe arhitectul Luigi Vanvitelli să proiecteze un palat inspirat, cum altfel, după Versailles, imaginat ca reședință regală și centru administrativ. Carol al VII-lea nu avea să locuiască niciodată în palat, ca urmare a înscăunării sale drept rege al Spaniei. Construcția a continuat sub domnia succesorului său, regele Ferdinand al IV-lea.
Vanvitelli a imaginat palatul drept reședință regală, împreună cu întreaga curte, și drept sediu administrativ. Proiectul său viza construirea unui palat care să fie un oraș în sine, cu universitate, muzeu și birouri administrative, simbol al puterii Bourbonilor, urmând a se deosebi de Versailles prin concepția unică, a unui singur arhitect.
Pentru a asigura forța de muncă, localitatea Casertavecchia a fost strămutată. Deși, murind, Vanvitelli nu și-a putut vedea opera încheiată, proiectul a fost dus la bun sfârșit de fiul său, Carlo. Rezultatul a fost magnific și ne putem considera norocoși pentru că i-am trecut pragul.
Palatul a aparținut familiei regale Bourbon, a Neapolelui și Siciliei, până la unificarea Italiei, când a trecut în proprietatea statului. În prezent, palatul este în proprietatea Guvernului Italiei și funcționează ca muzeu și sit cultural, plasat pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. De reținut că, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, palatul a funcționat ca reședință a Comandamentului Suprem Aliat și că aici a avut loc, în 1945, primul proces în care a fost încriminat, judecat și condamnat la moarte un criminal de război, generalul german Anton Dostler. Palatul Caserta, pe numele său italian Reggia di Caserta, a fost ales drept loc al semnării capitulării necondiționate a Germaniei, după al doilea război mondial.
Cifrele reci care definesc caracteristicile tehnice și constructive ale palatului nu pot spune mare lucru despre grandoarea acestui edificiu, dar le voi menționa, în parte, doar pentru iubitorii de statistici și de clasamente: dimensiuni – 247x184x42 metri (înălțimea include și acoperișul) – cel mai mare palat din lume, ca volum; suprafața desfășurată totală a podelelor – 61.000 mp; 1200 camere, dispuse pe cinci niveluri; 1742 ferestre; 1026 coșuri de fum; lungimea grădinilor – 3,3 kilometri; suprafața totală a grădinilor – 120 hectare.
Vizitatorii pot alege să viziteze palatul și grădinile, sau numai grădinile. Pentru ambele, prețul este de 18 Euro de persoană, iar cine alege doar grădinile plătește doar 10 Euro, însă, vorba jurnalistului, nu știe ce pierde. În prima duminică a oricărei luni și cu prilejul sărbătorilor importante, intrarea în grădini este gratuită, dar cine alege această soluție trebuie să fie pregătit să suporte aglomerația. Pentru vizitarea palatului, oamenii trebuie să știe că bagajele voluminoase trebuie lăsate la intrare.
Întrucât ne-am achitat individual intrarea, ne-am dat întâlnire în vestibulul de la parter, având suprafața octogonală. De aici, am urcat scara monumentală străjuită de doi lei, simbolul regalității, către etaj. Scara este în două ”ape”, cu o platformă de odihnă și poartă numele de Scară de Onoare, prin ea asigurându-se accesul către apartamentele regale și către Capelă. Pe vremea Buorbonilor, pe timpul procesiunilor oficiale, o orchestră ascunsă cânta dincolo de pereții dubli ai scării, dând grandoare evenimentului. Cele trei statui de pe peretele frontal, Meritul, Grandoarea și Adevărul contribuie la starea emoțională a vizitatorului, iar vestibulul de la etaj are deasupra o cupolă pictată.
Pentru început, am vizitat Capela. Aici, stilurile renascentist, baroc și manierist se reunesc într-o construcție neoclasică, inaugurată în 1784, care a fost gândită să depășească ”sursa de inspirație”, Versailles-ul. Capela este decorată cu marmură și cu cele mai fine materiale, iluminarea naturală se face prin ferestre imense, iar Altarul și Amvonul, lucrări de artă în sine, merită admirate.
Am intrat apoi în sectorul încăperilor oficiale, începând cu Sala Halebardierilor și Sala Gărzilor. Pentru a da un minim de culoare locală, am păstrat în descrierea fotografiilor denumirile originale, dar, cum acestea nu diferă prea mult în limba română, sunt convins că ele vor fi lesne înțelese. Între cele două săli, în lateral, este amenajat un minimuzeu Vanvitelli, către care un Luigi Vanvitelli din ipsos te invită, pentru a-i admira ideile arhitecturale și soluțiile tehnice alese.
Am trecut apoi prin Sala lui Marte și Sala Astrea, pentru a pătrunde în grandioasa Sală a Tronului. Deja te simți insignifiant, trecând prin aceste uriașe încăperi, pavate cu marmură, fiecare având un alt desen și alte culori, cu stucaturi ample, cu statui și piese de mobilier de mare valoare, cu tavane pictate de mai artiști ai epocii, reprezentând scene biblice sau alegorii. Să nu uităm candelabrele, fiecare o operă de artă în sine.
Sala Tronului este cea mai amplă de la acest nivel. Lucrările la aceasta au fost finalizate mult după inaugurarea palatului, abia în 1845, cu ocazia Congresului Internațional al Științelor. Culoarea care domină este auriul, pe care îl întâlnim pe stucaturi, pe ornamente și, într-un mod discret, pe desenul minunat al pardoselii din marmură. Pictura tavanului reprezintă ceremonia punerii primei pietre la temelia Palatului Caserta. Tronul a fost sculptat în lemn de artizani napoletani.
Începând cu următoarea încăpere, Camera de Consiliu, se distinge influența lui Joachim Murat, cumnat al împăratului Napoleon Bonaparte, rege al celor două Sicilii între 1808-1815, perioadă în care a locuit în palat, împreună cu soția sa, Caroline. Acesta, dincolo de calitățile sale dovedite pe câmpul de luptă, considera că dispunea și de talente artistice, astfel că a impus decoratorilor palatului ideile sale. Sala este mult mai mică decât anterioara, dar amplu decorată. Atrag atenția pardoseala de marmură cu forme geometrice, tavanul cu stucaturi, mobilierul în stil neobaroc, candelabrele, șemineul din marmură și lemn aurit.
Dormitorul lui Murat nu are foarte multe piese de mobilier. Domină patul, în stil imperial, cu baldachin, încadrat de patru stâlpi din bronz aurit. Patul e străjuit de două lampadare, iar în cameră mai există două comode și o masă franceze, decorate. Pe pereți sunt tablouri. Camera de zi a apartamentului lui Murat are pereții tapetați cu pânză de mătase, similară cu a tapiseriei fotoliilor și canapelelor. Candelabrele sunt impresionante, la fel și ornamentele tavanului.
Am trecut apoi prin dormitorul regelui Francesco II, pentru a pătrunde în complexul de patru săli ”ale anotimpurilor”, fiecare dintre ele decorate astfel încât să simbolizeze cât mai aproape de imaginație sezonul care le dă numele. În toate cele patru pereții sunt îmbrăcați în tapet, având culori dominante de la verde crud și verde intens, către galben și alb. Elementele de mobilier, decorațiile tavanelor, candelabrele, tablourile și bibelourile întregesc armonios ”peisajele”.
Am trecut apoi prin dormitorul lui Ferdinand II și al Mariei Tereza, pentru a ajunge la complexul de săli care compun biblioteca, cu vitrine din lemn, pereți acoperiți cu tablouri și cu mobilier adecvat, completat cu instrumente specifice studiului geografiei și astronomiei.
Una dintre tradițiile Bisericii Catolice este amenajarea scenelor Nașterii Domnului (Nativității) în biserici, piețe publice sau în casele particulare. Este celebră scena Nativității din Piața San Pietro din Roma, unde, în noaptea de Crăciun, printr-o procesiune publică, statueta Pruncului Iisus este plasată în micul leagăn din Ieslea Bethleemului. Evident, marile familii ale lumii catolice girează astfel de ”tablouri”, care de care mai grandioase. Același lucru s-a întâmplat de-alungul timpului și la Reggia di Caserta, unde cele mai apreciate au fost păstrate, fiind expuse în prezent în sălile Palatului.
Ultimele încăperi ne-au condus către Pinacoteca Palatului, cuprinzând lucrări pe cât de valoroase, pe atât de frumoase și admirate. Ele sunt grupate tematic în mai multe săli, desigur, foarte frumos ornate, și cum aici cuvintele sunt chiar de prisos, las libertatea cititorilor să-și bucure ochii cu cele câteva fotografii de la fața locului.
Pentru a ne încadra în timpul alocat acestei vizite, am părăsit interiorul, lăsând în urmă și alte minunății, pentru a ”explora” grădinile. Acestea se întind pe 120 de hectare și au o lungime de 3,3 kilometri. Aleea principală, cu șirul de fântâni și cascada (”Calea Apei”) domină imaginea, de-a lungul ei turiștii putând alege deplasarea contra-cost cu microbuze, cu biciclete închiriate, sau cu Golf-Cart-uri. Microbuzele merg fără oprire de la palat, până la cascadă (evident și retur), iar Golf-Cart-urile au trasee similare, opriri la fiecare fântână, sau chiar intrări către celelalte obiective ale Grădinilor, cum ar fi Grădina Engleză, Lacul sau Pădurea Veche. Desigur, există și varianta mersului pe jos, pe care am ales-o, nu din economie ci pentru că doream să ne oprim și să admirăm peisajele, iar distanța, înșelătoare la prima vedere, ca urmare a imaginației lui Vanvitelli, nu ni s-a părut așa de mare. Mai mult, am sfidat și iminenta ploaie, care n-a făcut decât să ne ”scoată” din bagaje, preț de cinci minute, pelerinele. În concluzie, am parcurs traseul ”apei”, recomandat pentru trei ore, în mai puțin de o oră și patruzeci de minute, e adevărat, la coborâre cam pe repede înainte.
În câteva cuvinte, Grădinile oferă: o ”Cale a Apei”, formată dintr-o cascadă, la partea superioară, completată în aval cu mai multe bazine și fântâni cu grupuri statuare, dedicate unor zeități mitologice; mii de arbori, arbuști, plante ornamentale, în total peste 200 de specii locale și exotice, aranjate în cele mai diverse forme, pentru a bucura ochiul privitorului; dispunerea tematică (Grădinile Italiene, Grădinile Engleze); efectul de telescop – grădinile, fântânile și bazinele dau o imagine ce pare fără de sfârșit.
Urcușul nu este greu, dar, pe măsură ce te apropii de Cascadă, ai impresia că aceasta se comportă asemenea Fetei Morgana, mutându-se mai departe când nu ești atent. Porțiunea plată situată la altitudinea palatului cuprinde Grădinile Italiene, cu aranjamente geometrice foarte frumoase.
La capătul acestora încep bazinele cu apă, pline cu pești ornamentali, dispuse ”în cascadă”, pe mai multe niveluri, separate de fântâni. Prima este Fântâna Delfinilor”, mărginită de un plan înclinat în formă de potcoavă. Apa curge de la bazinul din amonte prin gurile a trei delfini stilizați. Urmează Fântâna lui Aeolus (Zeul Vântului), deci o traducere ar suna Fântâna Vântului. Aici apa curge sub forma unei mici cascade din bazinul superior.
Urmează Fântâna lui Ceres, zeița recoltei și grâului, drept omagiu pentru ținutul roditor al Campaniei. Statuia zeiței este completată de alte grupuri statuare, reprezentând persoane mitologice și animale, iar căderea de apă este tot sub forma unei cascade. Cel mai complex grup statuar este la Fântâna lui Venus și Adonis, cu o cădere în cascadă, apoi urmează cascada propriu-zisă, în al cărei bazin (Fântâna Dianei și lui Acteon) întâlnim un alt grup statuar. La fiecare reper este greu să te hotărăști dacă imaginea din amonte sau din aval este mai frumoasă, așa că preferi să te bucuri de priveliște, fredonând tema muzicală din filmul ”Top Gun” (Take my breath away).
Am ajuns la autocar în ”ultimo minuto”, vorba localnicilor, pentru a o porni către Napoli, capitala regiunii Campania și a provinciei Napoli. Fondat de greci în primul mileniu (Î.Hr.), Napoli este unul dintre cele mai vechi orașe din lume, locuite continuu. În secolul al VIII-lea (Î.Hr.), grecii au înființat o colonie pe care au denumit-o Parthenope, iar două secole mai târziu au reînființat-o cu numele Neapolis. De-a lungul istoriei, Napoli a fost capitala Ducatului Neapolelui (661-1139), a Regatului Neapolelui (1282-1816) și Regatului celor Două Sicilii (1816-1861). Din a doua jumătate a secolului trecut, Napoli a cunoscut o dezvoltare economică puternică, astfel că populația a ajuns oficial la aproape un milion de locuitori, dar la nu mai puțin de 3,1 milioane rezidenți.
Centrul istoric al orașului este inclus în Patrimoniul Cultural Mondial UNESCO. Printre punctele de atracție din împrejurimi, pot fi enumerate Posillipo, Câmpurile Phlegraene, Nisida, Vezuviul, precum și deja vizitatele Sorrento, Salerno, Insula Capri, Pompeii sau viitorul obiectiv, Coasta Amalfitană. Napoli este un oraș cu personalitate puternică, populația vorbește un dialect propriu, cultura locală este bine întipărită în conștiința locuitorilor, iar bucătăria napoletană este un subiect de mare mândrie. Aici s-a ”născut” celebra Pizza Mergherita, unde pe blatul pufos pe care numai napoletanii știu să-l prepare, se combină culorile drapelului Italiei: roșu – sosul de tomate, albul – mozzarella, verdele – frunzele de busuioc. Vom vorbi mai târziu despre experiența proprie cu acest preparat. După unii specialiști, Napoli este pe locul al doilea în lume în ce privește gustul mâncării. Să mai vorbim despre echipa de fotbal, mândria locală, despre ”fierbințeala de Vezuviu” a tribunelor la meciurile de acasă? Din nefericire, anumite activități plasate dincolo de limita legii, practicate de ”familii”, pun într-o lumină nefastă ceea ce caracterizează în bine pe acești oameni calzi, gălăgioși și primitori.
Am debarcat în parcarea Gării Maritime, printre nave de croazieră aflate în escală și am spus, asemenea localnicilor ”Ueué Napule”, adică un fel de ”Hello Napoli”. Am traversat Via Cristofor Colombo și am intrat în Piazza Municipio, Piața Primăriei cum am spune pe la noi. Am urcat esplanada pieței, lăsând în dreapta clădirea Teatro Mercadante, în care funcționează în prezent Teatrul Municipal Stabile (Teatrul Național) Napoli. Tot pe partea dreaptă am lăsat în urmă clădirea pe care stă înscris numele ”GRAND HOTEL LONDRES”, în prezent gazdă a mai multor instituții, printre care și Tribunalul Administrativ Regional. Pe fundalul pieței, tronează Palatul San Giacomo (primăria orașului), iar în fața acestuia se află Fontana Del Nettuno, Fântâna lui Neptun.
Pe partea stângă, în sensul de urcare, se află Castel Nuovo, Castelul Nou. Nou-nou, dar construit în 1279-1282, pe timpul domniei lui Carol I de Anjou, al Neapolelui, drept reședință, ca urmare a mutării capitalei de la Palermo, la Napoli. Începând cu anul 1285, sub domnia lui Carol al II-lea, castelul a fost locuit, devenind un loc pentru activități celebre și nucleu al centrului istoric al orașului. În 1470, s-a construit un arc de triumf, între două turnuri, pentru a celebra intrarea regelui Alfonso de Aragon în Napoli și începutul dinastiei aragoneze. Sala Baronilor din castel a fost, până în 2006, sediul Consiliului Comunal Napoli.
Am continuat drumul pe Via Vittorio Emmanuele III, către Piazza del Plebiscito, trecând pe lângă sediul Poștei Centrale și Muzeul de Istorie Corallo Ascione, dar și pe lângă celebrul Teatro di San Carlo. Teatrul San Carlo, construit în anul 1737, la ordinul lui Carol al III-lea de Bourbon, este cel mai vechi teatru liric din lume încă în funcțiune. El a precedat cu 41 de ani Scala din Milano și cu 55 Fenice din Veneția. Deși exteriorul nu este foarte impunător, sala de concert îți taie respirația, prin grandoare și splendoare. Câți artiști au cântat și câți compozitori de marcă au fost interpretați pe scena acestui teatru, o pot spune doar pereții drapați în roșu ai sălii. Trecut acum în plan secund, San Carlo rămâne un punct de referință în istoria lirismului mondial. Pentru a vă edifica asupra istoriei sale, exersând totodată ascultatul și cititul în limba italiană, vă sugerez să vizionați…
Pentru și mai mult, nu vă rămâne, așa cum o spune și comentariul, decât să-l vizitați.
Am pătruns în Piazza del Plebiscito, care poartă acest nume în cinstea plebiscitului (referendum i-am spune astăzi) din 1863, prin care s-a decis ca Regatul Neapolelui (de fapt, Regatul celor Două Sicilii) să facă parte din Regatul Unificat al Italiei. Ideea acestei piețe a aparținut lui Joachin Murat, dar a fost finalizată după revenirea dinastiei Bourbonilor pe tronul Regatului celor Două Sicilii. Piața este mărginită de Palatul Regal, de o parte, și de Bazilica Papală San Francesco da Paola de cealaltă parte. Pe latura dinspre golf, se află Palatul Salerno.
Am pornit apoi, prin Piazza Trieste, pe Via Toledo, principala arteră comercială a orașului. Aici, comerțul se face atât în magazine, buticuri, restaurante, pizzerii, terase, cât și direct pe trotuar, de nenumărați vânzători de ocazie, cu ”tarabe” rabatabile, pe care le strâng instantaneu și devin ”îngerași”, simpli pietoni, la apariția oricărei mașini cu însemne oficiale (poliție, gardă financiară, jandarmi etc.). Primul popas a fost în Galeriile Umberto I, un strămoș al molurilor de astăzi. Clădirea este în formă de cruce are acoperișul boltit, din sticlă, iar la intersecția celor două laturi pavajul de mozaic are modelat un zodiac imens. Astfel, una dintre atracțiile vizitatorilor, poate mai mult decât magazinele, este să-și caute semnul zodiacal și să se fotografieze cu el. După ce ne-am făcut poze și selfie-uri cu taurul și fecioara, am aflat că, pentru a-ți purta noroc, trebuie să stai cu picioarele pe punctul rotund corespunzător zodiei și nu oriunde, astfel că am reluat procedura, evident cu coada aferentă.
Cum partea ghidată a turului s-a încheiat, am încercat să vedem cât mai multe. Aurelian ne recomandase un tur prin stația de metrou Toledo, reper de arhitectură și mai ales de pavoazare. Întrucât oricum trebuia să achităm bilet, am ales să mergem pe jos până la Piazza Dante, de unde să luăm metroul până la Toledo și să admirăm minunăția. Am trecut prin Piazza Carita, unde am imortalizat monumentul dedicat lui Salvo d’Aquisto, soldat de Carabinieri, care și-a sacrificat viața în 1943, declarându-se vinovat de un act de sabotaj împotriva germanilor, pentru a scăpa de la moarte 22 de civili aleși la întâmplare.
În Piazza Dante, am pozat statuia lui Dante Alighieri, apoi am intrat în stația de metrou, nu foarte spectaculoasă. Aici, văzând traseul, ne-am propus să ajungem la stația Duomo, de unde să vizităm Domul (Catedrala) orașului. De ajuns, nu a fost greu, numai că încurcați între engleză, napoletană și italiană, nu am mai ajuns la Catedrală și am hălăduit pe niște străzi comerciale, alegând apoi să ne întoarcem la stația Toledo. Am rămas cu amintirea (și, evident, fotografiile) celor două stații, într-adevăr foarte spectaculoase prin felul în care sunt decorate, prin adâncimea stației Toledo, unde se parcurg trei niveluri pentru a ieși la suprafață.
Ne-am orientat apoi către un alt deziderat: să mâncăm pizza napoletană la ea acasă. Ne-am oprit la o franciză foarte cunoscută în Napoli, Michele Tutino, unde am comandat, evident Margherita. Nu una, ci două. Nu am dat prea mare importanță când vânzătoarea m-a întrebat cum mă cheamă, dar lucrurile s-au clarificat, când un tânăr de la etaj m-a strigat pe nume, pentru a-mi livra comanda într-un coș legat cu sfoară, direct din brutărie. A urmat surpriza, pe care nu am reușit să o descifrăm: ori cei 3,50 Euro erau prea mari, ori pizza era prea mică, în accepțiunea lor. În realitate, pizza era imensă, așa că ne-am împachetat aproape jumătate din comandă, urmând să-i venim de hac a doua zi. Cum gusturile nu se discută, iar nouă ne-a plăcut, nu vă rămâne decât să încercați.
Ultima oră în Napoli am petrecut-o pe străzi, înapoi către Piazza Municipio, apoi pe esplanada portului, până la Giardini del Molosiglio și chiar mai departe, în speranța că vom putea vedea Castel dellOvo, din păcate ascuns bine după un dig. Așa că ne-am urcat cu arme și bagaje în autocar și am pornit-o către ”casă”, la Baia Dominzia. Acum, privind mai cu atenție harta, am văzut că nu eram departe de Biserica Santa Martia la Nova, unde, zic unii cunoscători, ar putea fi mormântul lui Vlad Țepeș. Cu acestea ne-am luat ”Ce virimmo” – Să ne vedem curând – de la napoletani, oameni deosebiți, atât de apropiați și atât de diferiți de noi, românii.
Acești oameni au învățat de generații să muncească, să lupte, să cadă și să se ridice, de fiecare dată mai puternici. Un exemplu este felul în care au reacționat după devastatorul cutremur Irpinia, din 23 noiembrie 1980, când au pierdut 2.483 concetățeni, alți 7.700 au fost răniți, iar un sfert de milion au rămas fără locuințe. În cinstea eforturilor lor, Lucio Dalla a compus o melodie, cântată în dialect napoletan împreună cu Gigi d’Alesio, Sal Da Vinci și Gigi Finizio. Ascultați și apreciați mândria și speranța ce transpar din versuri și din muzică! Totodată, bucurați-vă ochii de frumoasele cadre din videoclip! Ce se înțelege foarte clar, este chemarea ”Să facem să reînvie povestea acestui oraș frumos!”
