Alecu RENIȚĂ ■
De peste trei decenii, observ cât de abil și perfid se încearcă prin ignorare și tăcere, de a acoperi cu uitare tot ce a însemnat Mișcarea de Renaștere Românească din Basarabia, îndeosebi în perioada 1985-1993.
Nu e vorba doar de guvernările antiromânești de la Lucinschi la Voronin și până la Dodon, ci de modelul de educație al cetățenilor moldoveni, model ostil adevărului și respectului față de istoria națională, de datele importante ale unui neam, care au misiunea să cultive responsabilitatea individuală și colectivă a unei societăți intoxicate grav de narative, minciuni și propagandă rusească.
Instituțiile academice de profil, ministerele educației și culturii, actualele uniuni de creație, mass-media, droaia de „centre” și ONG-uri, asociații și universități fictive – toate există pentru sine și sunt indiferente față de calitatea educației și nivelul de cultură generală al societății moldovenești.
Nimeni în lume nu te va respecta, dacă nu-ți cunoști sau îți disprețuiești propria limbă, istorie, cultură. Din cele ce urmează, o să vă convingeți, de ce e „bine” ca moldovenii să nu-și cunoască istoria, mai ales cea recentă…
La 10 noiembrie s-au împlinit 35 de ani de la cea mai josnică provocare organizată de către KGB-ul sovietic la Chișinău în timpul „restructurării”, zi când serviciile secrete ale lui Vladimir Kryuchkov, împreună cu sus-instalații Igor Ligaciov și Anatolii Luchianov, planificau compromiterea lui Mihail Gorbaciov, prin reîntoarcerea la metodele staliniste, lichidarea Mișcărilor de Eliberare Națională din republicile unionale și organizarea unor „băi de sânge” în capitalele ieșite parțial de sub ascultarea Moscovei.
Evenimentele derulate în după amiaza zilei de 10 noiembrie 1989 în fața și în perimetrul Ministerul de Interne, dincolo de sumedenia de mărturii, fragmente și descrieri polițienești pe ore, ele aparțin și sunt opera grupurilor diversioniste, care aveau misiunea să provoace populația pașnică până la un deznodământ sângeros.
„Celulele teroriste” ale trupelor speciale au așteptat în curtea îngrădită, izolată și nevăzută a ministerului, până la ora când bulevardul Lenin, ca de obicei, se umplea cu multă lume, care se ducea acasă după serviciu (cam între 17.30 și 19).
Ceea ce vezi cu ochii tăi e greu să uiți, mai ales când e vorba de sălbătăciunile înarmate, care se aruncă mai ceva ca fiarele asupra civililor, asupra tuturor, indiferent că ar fi copii, mame, bătrâni sau calici. Din miile de trecători, care habar nu aveau de ce sunt atacați, rar cine a scăpat în acele ore de groază să nu fie lovit crunt cu bastoanele de cauciuc. De la primele confruntări, când chișinăuienii au îndrăznit să se apere, grupurile diversioniste au împânzit cartierul și, pur și simplu, îi vânau pe oameni, lovindu-i de laolaltă și mânându-i spre ministerul de interne, unde, probabil, aveau în plan să declanșeze măcelul (mai târziu am aflat că instalase mitraliere la ferestrele de la etajul doi).
E imposibil să descrii spaimele civililor hăituiți și ciomăgiți de trupele speciale, dar între urletele și înjurăturile fiarelor, când te loveau cu bastonul, zbierau – ne nravitsea s Rossiei, na-te vam! Hoteli iazâk, hoteli latinițu, na-te vam! (Nu vă place cu Rusia – na-vă! Ați vrut limbă, alfabet – na-vă!). Tot ei – sălbătăciunile înarmate – au început spargerea vitrinelor magazinelor din preajmă, tot ei aruncau făclii să provoace incendii.
Eram destul de aproape de locul, unde fusese aprins un automobil. În acel vacarm de nedescris, lângă mașina în flăcări, i-am văzut pe Leonida Lari, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, părintele Buburuz. Ca deputați în Sovietul Suprem al URSS, ei strigau din răsputeri la militari să se retragă în clădirea ministerului și îndemnau mulțimile bătute și întărâtate să se ducă în centru, lângă Arcul de Triumf.
În noaptea de 10 noiembrie 1989, am auzit rafalele mitralierilor, am văzut că se trăgea în noi cu gloanțe-trasoare (nu știam că se împușcă în mulțime cu cartușe oarbe), dar înainte de țăcănitul automatelor, am observat, pe partea laterala a ministerului (actuala stradă Alecsandri), că geamurile se spărgeau din interiorul clădirii și nu din exterior, apoi tot dinăuntru au răbufnit flăcările, care au incendiat clădirea.
În afară de lumea strivită cu ciomegele de cauciuc, fugărită și călcată în picioare, care nu înțelegea rostul barbariei declanșate, tu ca martor și participant, când încercai să legi episod cu episod, ajungeai la concluzia că din tot ce s-a produs în după amiaza, seara și noaptea de 10 noiembrie 1989 – nimic nu a fost întâmplător! Drept dovadă servește sosirea la Chișinău, în aceeași zi, a 11 avioane militare cu peste două mii (!!!) de „gorile” înarmate până în dinți, din trupele cu destinație specială („spețnaz”), conduse de generalul de tristă faimă Vladimir Dubeniuk.
Deși veniseră indicații dure să nu găzduim nicio informație sau reportaje despre evenimentele din 7 și 10 noiembrie 1989, am reușit, totuși, să dăm în „Literatura și Arta” punctul nostru de vedere: KGB-ul și forțele diversioniste antigorbacioviste de la Moscova au pregătit din timp scenariul de a organiza o „baie de sânge” la Chișinău, pentru a compromite și lichida Mișcarea de Eliberare Națională, de a stopa alegerea „naționaliștilor români” și intrarea lor în Primul Parlament, în urma scrutinului electoral ce se apropia.
Evident că ne lipsea informația necesară și documentele probatorii să smulgem masca de pe instituția cea mai reacționară, criminală și teroristă, care încerca din răsputeri să salveze imperiul – KGB sovietic – dar materialele apărute în „Literatura și Arta” au avut o contribuție majoră să atenționeze luptătorii basarabeni și să descurajeze staliniștii de la Moscova să transforme Chișinăul într-un cimitir uriaș, cu mii și mii de oameni uciși în „numele salvării Uniunii Sovietice”.
Au trecut 35 de ani de la acea zi de groază, dar nici până astăzi nu se cunoaște în întregime planul KGB-ului pentru distrugerea proceselor de deșteptare și renaștere națională, cine a intervenit la Moscova pentru a interzice măcelul de la Chișinău, care trebuia să servească drept lecție tuturor popoarelor subjugate, dornice să se desprindă din îmbrățișarea sufocantă și îndelungată a Rusiei.
Ceea ce știm cu siguranță încă din noiembrie 1989 este că peste câteva zile de la eșecul măcelului, Simion Grossu, primul secretar al pcM a dimisionat, iar în locul lui a fost adus nimeni altul decât… Petru Lucinschi. De către cine și cu ce scop, la fel rămâne o „taină” ca în proverbul – știe tot satul în afară de bărbatul ei! La urma urmei, e mult mai rentabil și „onorabil” să aduci un conducător, care poate corupe intelectualitatea și îngropa pașnic o Mișcare Populară.
Pentru Kremlin, Petru Lucinschi a fost întotdeauna mai important decât Armata a 14-a. El putea face sub aplauze ceea ce militarii nu reușeau să facă nici cu bastoanele, nici cu tancurile! Și a făcut-o „bine” timp de 35 de ani, chiar dacă mulți au uitat sau nici nu au auzit de numele lui…
Revista națională NATURA
