Leonard MOCANU ■
Prima postare pe care am văzut-o astăzi pe una dintre rețelele de socializare îmi spunea, învăluită într-o cocardă tricoloră ”Dacă ești patriot, votează…” (unul dintre cei doi candidați rămași în cursa pentru ”prezidențiale”).
Fiind în semitrezie, somnul mi-a dispărut instantaneu și am început să gândesc, de s-a umplut casa de fum de creier încins. De la 15 ani port uniforma și însemnele țării, 43 (adică trei sferturi din viață) ca militar activ. În acest interval de timp, nu m-am gândit niciodată cum ar fi să nu fii patriot. Nu m-am gândit ca elev sau ca student militar, nu m-am gândit nici în calitate de ofițer activ.
Până în 1990, ni se spunea că ”a fi patriot, înseamnă a face totul”. De fapt, acest ”totul” era un criteriu subiectiv de apreciere la sfârșit de an, când ți se întocmea notarea de serviciu. Nu erai patriot dacă nu acceptai să mergi în economia națională, în agricultură, la Canal, la Centrul Civic, în mină sau la împăduriri (pe mine m-a ferit Dumnezeu de astfel de patriotism). Nu erai patriot dacă nu înțelegeai de ce o unitate militară cu trei cazărmi trebuia să reziste zilnic cu sub 100 de KWh (în condițiile în care pe un tun erau trei electromotoare care ”mâncau” dintr-un foc 11, la o centrală termică aveai șase cazane, fiecare cu câte un electromotor de 3 și așa mai departe). Nu erai patriot decât dacă te încadrai în limita de consum de 10 litri de benzină pe lună, când aveai obligația să pornești săptămânal de două ori, câte zece minute, trei motopompe cu motor ARO, care consumau 16 litri pe oră).
Ca să fii patriot, duceai autovehiculele pe benzină trase la ștangă, dintr-un loc în altul. Ca să fii patriot, dădeai permisie soldatului, să vină de acasă cu genți cu pachete de electrozi, pentru a face lucrări pe care le înregistrai cu consum de materiale ”zero”. Ca să fii patriot, trimiteai subordonații să facă rost de piese de schimb, dezmembrând utilaje de pe marginea Canalului, făceai troc cu unii și cu alții, dând batoane de salam, calupuri de brânză sau pateuri din rația soldaților, pe seturi motor, butoaie de carbid, centricubări de pompe de injecție sau câte și mai câte.
Au trecut acele vremuri. Am înțeles că, între timp, a fi patriot însemna să-mi fac treaba, să le dau studenților cunoștințele necesare pentru a răzbi în viață sau în profesie. Mai târziu, am înțeles că a fi patriot însemna să promovez imaginea instituției în care lucram sau a instituției militare, să fac apeluri pentru Nava Școală Mircea, care zăcea într-un șantier naval de mai bine de cinci ani. Să mă zbat, să scriu, să citesc. Apoi, am înțeles că a fi patriot însemna să stau la o masă cu alți patrioți, fiecare pentru țara lui și să găsesc o cale care să ne convină tuturor celor 27 de atunci. Mă consideram patriot, când, dacă doream să iau cuvântul, moderatorul mi se adresa cu ”ROMÂNIA” și nu cu numele mic sau cu cel de familie. Am încercat să fiu patriot în sute și sute de alte feluri.
Cu toate acestea, nu m-am considerat MAI patriot decât cel mai neînsemnat militar sau civil care și-a pus viața în pericol sau chiar și-a dat viața, pentru ca României să-i fie bine, să fie pace și chiar bunăstare (chiar dacă în proporții diferite pentru fiecare). Nu m-am considerat MAI patriot decât sportivul neplătit de patru sau cinci luni, care își reprezintă clubul, orașul sau țara pe burta goală, primind în schimb efemere mulțumiri. Nu m-am considerat MAI patriot decât cele câteva milioane de români plecate în străinătate, cu sacrificii unele de nemăsurat, care trimit valută în țară, fără de care datoria publică ar fi mult mai mare.
Iar astăzi am aflat că nu sunt patriot, decât DACĂ votez cu un anume candidat, la alegerile prezidențiale. În lipsa mea de cultură politică și civică, am crezut că era suficient să mă prezint la vot și să-mi exprim opțiunea. Dar se pare că lucrurile stau cu totul altfel în mintea unora, pentru care nu există decât alb și negru, pentru care România este o țară împărțită între NOI și VOI și unde sloganul ”cine nu e cu noi, e împotriva noastră” urcă tot mai sus pe piedestal. Degeaba am făcut școală, să ajung OM (așa cum mă îndemna bunicul), dacă tot soiul de inculți (o spun cu probe) mă îndeamnă să fiu un altfel de patriot.
Eu aș spune tuturor românilor că lumea are și nuanțe de gri (multe, foarte multe) și că este dreptul fiecăruia de a discerne cum să fie patriot, atâta timp cât gândește și o face în interesul țării și nu sub un impuls de moment. De câte ori nu ne-am supărat pe proprii copii, nu i-am certat (uneori chiar i-am mai ”atins neregulamentar”), dar tot copiii noștri au rămas. Tot pentru binele lor ne-am spetit. Deși se spune că nu se poate să te superi pe părinți, unii o mai fac, dar părinții tot părinți rămân, chiar dacă în cale ne apar prietenii efemere, care durează cât interesul, sau mai puțin de atât?
De aceea, conchid prin a spune ce gândesc eu despre a fi patriot: să te informezi, să gândești cu propriul cap, să alegi pe baza a ceea ce te leagă de cei din jurul tău, de țara ta și de viitorul ei și în final să te prezinți și să votezi. Numai așa cel care va câștiga se va bucura de legitimitate și numai așa vei avea dreptul ca, de a doua zi după alegeri, să te declari nemulțumit. Altfel, vei pierde patru-cinci ani din viață și vei risca să spui, cum o mai zic unii: ”Ceaușescu să ne ierți, că-n decembrie eram beți!”
