Premizele anchetei în furtul tezaurului dacic de la Muzeul Drents

Narcis GAIDARGIU ■

După ce zilele trecute, în mass-media din România, au fost ridiculizate managementul presupus defectuos al securității tezaurului dacic și conducerea muzeului din Drents, iată că aceeași presă încearcă să trimită în derizoriu metodele anchetatorilor olandezi care i-au amenințat cu publicarea fotografiilor portret, pe cei trei suspecți arestați, dacă nu-și recunosc faptele și nu divulgă ascunzătoarea coifului de aur de la Coțofenești și a celor trei brățări dacice din aur.

Aceeași parte a presei a forțat demiterea directorului general al Muzeului Național de Istorie a României (MNIR), dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu.

În timp ce Eppo Bruins, ministrul olandez al Culturii, întrebat dacă îl va demite pe directorul muzeului din Drents, acesta a răspuns cu un nu categoric, în România cazul jafului tezaurului dacic a căpătat accente de afacere politică. În spirit pur balcanic, firmanul trimis Nataliei Intotero de către Vizirul Ciolacu, a făcut să cadă capul ghiaurului teuton, din fruntea MNIR.

Cu ocazia demiterii directorului MNIR, noul ministru român al inCulturii, Intotero, și-a ascuțit cu brișca limba de lemn după care a reușit să articuleze: „Eu personal l-am simțit depășit pe această componentă de a gestiona o situație de criză și în special pe parte de comunicare, pe parte de documente.”

Pe cale de consecință, la noi, afacerea e cam lămurită măcar pe parte politică, decât.

Trecem pe alt palier, să vedem cum au gândit situația organele de anchetă olandeze, care au publicat fotografiile portret a doi dintre cei trei suspecți arestați separându-i, totodată, de al treilea suspect, o femeie, partenera unuia dintre cei doi reținuți.

Gușterii din presă au plecat pe fentă și-au pufnit în râs, luând notă de amenințarea anchetatorilor olandezi în legătură cu publicarea fotografiilor portret ale celor doi suspecți, dacă aceștia aleg în continuare să tacă.

În cazul unui furt sau a unei crime în care este implicat un grup de două sau mai multe persoane, una dintre metodele folosite de anchetatori e cea a separării persoanelor, inoculându-le îndoiala și neîncrederea în ceilalți membri ai grupului, cauzate de posibilitatea ca unul dintre ei să fi făcut dezvăluiri.

Asta e tehnică clasică de interogare folosită de anchetatori și se bazează pe ceea ce în psihologie și criminologie se numește „Dilema prizonierului” – un concept din teoria jocurilor.

Principiul tehnicii

Când doi sau mai mulți suspecți sunt implicați într-o infracțiune, anchetatorii îi separă pentru a împiedica o versiune comună a poveștii și pentru a induce îndoială și neîncredere între ei. Aceasta crește șansele ca unul dintre ei să cedeze presiunii și să coopereze cu anchetatorii.

Cum funcționează? Ce metode se utilizează?

Separarea suspecților – Fiecare suspect este interogat individual, fără contact cu ceilalți. Li se spune că ceilalți ar putea coopera cu poliția.

Crearea presiunii psihologice – Anchetorii sugerează fiecărui suspect că celălalt ar fi putut deja să mărturisească. Se pot folosi fraze precum: „Partenerul tău deja ne-a spus tot. Dacă cooperezi acum, vei primi o pedeapsă mai mică.”

Oferirea unei opțiuni de „colaborare” – Unul dintre suspecți poate fi tentat să facă mărturisiri, temându-se că altcineva l-a trădat deja. Astfel, anchetatorii pot obține o declarație incriminatoare chiar și fără dovezi concrete.

De ce este eficientă această metodă?

• Frica de a fi trădat – Suspecții știu că, dacă unul dintre ei mărturisește, ceilalți ar putea fi acuzați cu dovezi suplimentare.
• Egoismul și dorința de a obține o pedeapsă mai mică – Mulți inculpați aleg să coopereze pentru a obține o reducere a pedepsei.
• Izolarea – Fără sprijinul celorlalți, un suspect devine mai vulnerabil și susceptibil la manipulare.

Exemple din practică

Această metodă este folosită frecvent în anchetele polițienești, în special în cazuri de furturi organizate, crime și activități mafiote. De multe ori, anchetatorii obțin astfel mărturisiri care duc la destructurarea unor rețele criminale.

Conceptul „Dilema prizonierului” a fost formulat în 1950 de Merrill Flood și Melvin Dresher, doi matematicieni care lucrau la Rand Corporation, o organizație de cercetare strategică din SUA. Ulterior, Albert W. Tucker, profesor la Princeton, a formulat cu precizie și a popularizat conceptul, dându-i denumirea actuală.

„Dilema prizonierului” este un exemplu clasic de teorie a jocurilor, o ramură a matematicii aplicate care analizează situațiile de luare a deciziilor strategice. Aceasta este rigoros demonstrată matematic și folosită în multiple domenii, inclusiv economie, politică, biologie evolutivă și psihologie.

Descriere matematică a dilemei

Doi suspecți sunt arestați și interogați separat. Fiecare are două opțiuni:

• Să trădeze (să mărturisească împotriva celuilalt)
• Să tacă (să colaboreze și să nu mărturisească)

Matricea de recompense (pedeapsa în ani de închisoare) este figurată mai jos:

• Dacă ambii tac, primesc 1 an de închisoare fiecare.
• Dacă unul trădează, iar celălalt tace, trădătorul este eliberat (0 ani), iar celălalt primește 3 ani.
• Dacă ambii trădează, fiecare primește 2 ani.

Ce arată teoria?

Rațional, fiecare prizonier are un imbold personal să trădeze (pentru a primi o pedeapsă mai mică sau deloc). Însă, dacă ambii trădează, rezultatul global este mai prost decât dacă ar fi colaborat. Aceasta ilustrează problema deciziilor individuale egoiste într-un sistem în care cooperarea ar fi fost mai benefică pentru toți.

Aplicații în realitate

• Criminalistică – Tehnica poliției de separare a suspecților.
• Economie – Competiția dintre companii, de exemplu, în fixarea prețurilor.
• Politică – Cursa înarmării între state rivale.
• Biologie – Evoluția comportamentului cooperativ la animale.

Există o formă și mai complexă, varianta iterativă a dilemei prizonierului, folosită pentru a studia colaborarea pe termen lung.

Dilema prizonierului iterată – valabilă în cooperarea pe termen lung

Dilema prizonierului clasică se aplică unui singur eveniment, dar ce se întâmplă când doi „jucători” interacționează de mai multe ori? Aceasta este „Dilema prizonierului iterată” sau repetată, un model folosit pentru a înțelege cooperarea pe termen lung în societate, economie și biologie.

Cum funcționează Dilema prizonierului iterată?

• Doi jucători (sau entități) joacă repetat dilema prizonierului, fără a ști câte runde vor exista.
• Ei își pot aminti acțiunile anterioare ale adversarului și își pot ajusta comportamentul.
• Scopul fiecărui jucător este să obțină pe termen lung cea mai mică pedeapsă (cea mai mare recompensă).

Strategii posibile

În anii ’80, matematicianul Robert Axelrod a organizat un turneu de dilema prizonierului iterată, în care participanții au trimis strategii programate într-un calculator pentru a concura între ele.

Strategiile cele mai comune:

„Trădează mereu” (All-D)

• Jucătorul trădează constant.
• Eficient pe termen scurt, dar atrage represalii și nu permite formarea unei cooperări.

„Cooperează mereu” (All-C)

• Jucătorul colaborează întotdeauna.
• Ușor de exploatat de cei care trădează mereu.

„Ochi pentru ochi” (Tit for Tat – TFT)

• Cel mai faimos algoritm: începe cooperând, apoi copiază ce a făcut adversarul în runda anterioară.
• Echilibrată: nu exploatează, dar nici nu permite exploatarea.
• A câștigat turneul lui Axelrod!

„Tit for Two Tats” (mai iertător)

• Cooperează, dar ignoră prima trădare a adversarului.
• Evită escaladarea conflictului în cazul unor greșeli accidentale.

„Randament gradual” (Gradual Retaliation)

• Cooperează, dar dacă este trădat, aplică pedepse din ce în ce mai severe.
• Oferă adversarului șansa să revină la cooperare.

„Jocul Aleatoriu”

• Se bazează pe alegeri probabilistice (de exemplu, 70% cooperare, 30% trădare).
• Poate surprinde adversarii, dar nu are o strategie clară de succes.

Care strategie este cea mai bună?

„Ochi pentru ochi” (Tit for Tat – TFT) s-a dovedit a fi cea mai eficientă
Este simplă și predictibilă, nu exploatează adversarul, nu permite să fie exploatată, creează relații stabile de cooperare.

Pe termen lung, strategia TFT demonstrează că mai avantajoasă este cooperarea, decât trădarea constantă, pentru că jucătorii pot construi încredere și evita represaliile.

Aplicații ale Dilemei prizonierului iterată

Economie – De ce companiile cooperează uneori, chiar dacă sunt concurente?
Politică internațională – De ce țările respectă tratatele, chiar și fără sancțiuni imediate?
Biologie evolutivă – De ce animalele colaborează și își ajută semenii?
Psihologie socială – Cum se construiesc relațiile bazate pe încredere?

John Forbes Nash Jr., laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1994, a avut o contribuție majoră la Teoria Jocurilor. Filmul „A Beautiful Mind” din anul 2001 ni-l aduce în prim plan pe actorul Russell Crowe în rolul strălucitului matematician. Deși nu a inventat „Dilema Prizonierului”, contribuția sa esențială a fost introducerea conceptului de „Echilibru Nash”, care explică cum participanții iau decizii strategice într-un joc.

Ce este „Echilibrul Nash”?

Echilibrul Nash este o situație în care niciun jucător nu are de câștigat prin schimbarea unilaterală a strategiei, presupunând că toți ceilalți își mențin strategiile actuale. Cu alte cuvinte, este un punct în care nimeni nu are un motiv să acționeze altfel, pentru că ar obține un rezultat mai prost.

Legătura dintre „Dilema Prizonierului” și Echilibrul Nash

În Dilema Prizonierului clasică, trădarea este un echilibru Nash:

• Dacă un jucător trădează, celălalt nu are niciun motiv să coopereze, pentru că ar primi o pedeapsă mai mare.
• Dacă ambii trădează, niciunul nu poate obține un rezultat mai bun prin schimbarea strategiei(deși cooperarea ar fi fost mai bună pentru amândoi).

Echilibrul Nash nu este întotdeauna eficient, pentru că duce la un rezultat sub așteptări!
Dacă ambii ar coopera, ar primi doar 1 an de închisoare, dar Echilibrul Nash îi împinge spre 2 ani fiecare (pentru că egoismul îi determină să trădeze).

Contribuția lui Nash la Teoria Jocurilor

A extins „Teoria Jocurilor” din jocurile cu sumă zero (unde un jucător câștigă ce pierde altul) la jocurile mai complexe, cum ar fi cele economice.

A demonstrat matematic existența echilibrului Nash pentru orice joc finit cu strategii mixte.

A influențat teoria cooperării, aplicabilă în economie, negocieri internaționale, biologie evolutivă și multe alte domenii.

Concluzie: A influențat Nash „Dilema Prizonierului”?

Da, indirect – prin conceptul de „Echilibru Nash”, care explică de ce prizonierii aleg să trădeze.
Nu a inventat dilema – aceasta a fost formulată de Flood și Dresher, iar Tucker a popularizat-o.
Impactul lui Nash? A revoluționat teoria deciziilor strategice și a demonstrat matematic cum gândesc jucătorii raționali.

Echilibrul Nash nu este cauzat exclusiv de egoism, ci de raționalitatea individuală a fiecărui jucător. Cu alte cuvinte, fiecare participant ia cea mai bună decizie pentru el, având în vedere acțiunile celorlalți.

De ce ajungem la Echilibrul Nash?

Raționalitate – Jucătorii aleg strategia care le oferă cel mai bun rezultat individual.

Previzibilitate – Fiecare își dă seama că ceilalți vor face la fel.

Lipsa stimulentului de a schimba strategia – Dacă un jucător și-ar schimba alegerea, ar ajunge într-o situație și mai proastă.

Este egoismul singurul factor?

Nu întotdeauna! În unele situații, Echilibrul Nash poate duce și la cooperare, nu doar la competiție. Depinde de structura jocului.

Exemple unde Echilibrul Nash nu este identic cu egoismul absolut

Jocuri de coordonare – Exemplu: Dacă două persoane trebuie să aleagă între a merge la un restaurant italian sau la unul japonez, cel mai bun echilibru este să aleagă același loc, chiar dacă fiecare are preferințe diferite. Aici, Echilibrul Nash conduce la cooperare!

Dilema Prizonierului Iterată – Într-un joc pe termen lung, dacă ambele părți cooperează, pot obține rezultate mai bune decât prin trădare. Strategii ca „Tit for Tat” arată că Echilibrul Nash poate încuraja cooperarea dacă jucătorii se vor reîntâlni în viitor.

Altruism rațional (în jocuri repetate) – În societăți sau afaceri, se observă că o cooperare constantă poate fi cel mai bun echilibru. De exemplu, companiile care concurează pot alege să nu scadă prețurile excesiv, pentru că altfel ambele ar pierde din profit.

Concluzie: Echilibrul Nash este egoism?

Nu întotdeauna! Nash a demonstrat că jucătorii aleg ceea ce este cel mai stabil pentru ei, dar asta poate însemna fie egoism, fie cooperare, în funcție de context.

Logica Teoriei Jocurilor poate părea contraintuitivă la început, dar odată ce vezi cum depinde de context și tipul interacțiunii, devine mult mai clară.

În cazul furtului Coifului de la Coțofenești și al celor trei brățări dacice din muzeul din Drents, Olanda, grupul de trei persoane suspecte a fost separat astfel: anchetatorii le-au spus inițial că dacă nu recunosc fapta și nu spun unde sunt obiectele, li se vor publica fotografiile; doi dintre suspecți au fost separați de al treilea, o femeie, partenera unuia dintre cei doi, căreia nu i-a fost publicată fotografia. Poate părea hilar și simplist că au fost amenințați cu publicarea fotografiilor, dar tocmai asta poate fi elementul care introduce îndoiala între cei trei suspecți.

Ceea ce pare un detaliu minor – amenințarea cu publicarea fotografiilor – este, de fapt, o tehnică psihologică sofisticată folosită de anchetatori. Aceasta se bazează pe manipularea percepției riscului și a încrederii între suspecți.

Cum funcționează strategia?

Separarea celor trei suspecți și tratamentul diferențiat al femeii (nepublicarea fotografiei ei) creează o dinamică asimetrică, în care cei doi bărbați pot suspecta că femeia a cooperat deja cu anchetatorii, fiind „protejată”. Presiunea psihologică crește, pentru că ei nu știu ce a spus sau ce va spune partenera unuia dintre ei. Amenințarea cu publicarea fotografiilor poate fi mai puternică decât o pedeapsă abstractă, deoarece unii infractori se tem mai mult de stigmatizare publică decât de pedeapsa propriu-zisă.

Efectul de îndoială și presiune socială

În Dilema Prizonierului, cea mai eficientă tehnică de determinare a mărturisirii este inducerea incertitudinii.

Fiecare suspect se întreabă: Dacă ei vorbesc primii, eu primesc pedeapsa maximă? Dacă ea nu are fotografia publicată, înseamnă că a făcut o înțelegere? Dacă eu mărturisesc acum, am o șansă să scap mai ușor?

În acest caz, anchetatorii nu au nevoie de o mărturie directă – este suficient să introducă neîncrederea pentru ca un suspect să cedeze și să facă o dezvăluire.

Concluzie – Aparent, strategia pare „simplistă”, dar este extrem de eficientă, pentru că exploatează frica de trădare între suspecți, profită de vulnerabilități psihologice, cum ar fi frica de expunere publică și crește presiunea fără a recurge la metode agresive.

Este un exemplu perfect de strategie din teoria jocurilor aplicată în anchete reale.

Există și alte tactici psihologice folosite în investigații.

Anchetele criminalistice folosesc o combinație de tehnici psihologice, tactici de manipulare și principii din teoria jocurilor pentru a obține mărturisiri, a testa alibiuri și a demonta conspirații între suspecți.

Hai să vedem câteva dintre cele mai eficiente metode și strategii psihologice utilizate de anchetatori!

Metoda „Morcovul și Bățul” (Recompensa și pedeapsa)

Aceasta este o tehnică clasică care combină promisiuni și amenințări pentru a obține o mărturisire.

Cum funcționează? – Suspectului i se oferă un „morcov” – o promisiune de clemență, reducerea pedepsei sau protecție. În același timp, este amenințat cu un „băț” – pedeapsă mai mare, publicare de dovezi sau implicații legale mai grave.

Exemplu real – Un suspect este informat că, dacă mărturisește primul, poate primi o pedeapsă mai mică. Dacă nu, iar complicele său mărturisește înainte, el va primi pedeapsa maximă. Acest mecanism urmează logica Dilemei Prizonierului și funcționează excelent în cazurile cu mai mulți complici.

Metoda de „creare a unei false probe”

Dacă un suspect este ezitant, anchetatorii pot folosi o strategie de inducere în eroare pentru a-l face să creadă că există deja dovezi împotriva lui.

Cum funcționează? – Se poate fabrica un dosar fals cu „dovezi” inexistente. I se poate spune suspectului că au fost găsite amprente sau înregistrări video. Uneori, polițiștii pot folosi un martor fals („complicele tău a mărturisit deja”).

Exemplu real – Un infractor care a furat o mașină este adus la interogatoriu. I se spune: Avem imagini clare cu tine la locul faptei. Știm deja ce ai făcut, dar vrem să auzim versiunea ta. Dacă suspectul crede că este prins, este mai probabil să mărturisească, chiar dacă probele reale sunt insuficiente.

Metoda polițist bun, polițist rău

Aceasta este o tehnică clasică în interogatorii, unde doi anchetatori joacă roluri opuse pentru a manipula suspectul.

Cum funcționează? – „Polițistul rău” este agresiv, amenințător, creează presiune psihologică. „Polițistul bun” este empatic, încearcă să câștige încrederea suspectului. Scopul este ca suspectul să se atașeze de polițistul bun și să mărturisească.

Exemplu real (vezi articolul Frumoasa duminică de iulie)

Un suspect într-un jaf armat este interogat astfel:

Polițistul rău: „Avem destule dovezi să te condamnăm pentru 10 ani! Dacă nu vorbești, ești terminat!”

Polițistul bun: „Ascultă, nu vreau să te văd în închisoare atâția ani. Spune-mi ce s-a întâmplat și te putem ajuta.”

Suspectul, simțindu-se vulnerabil, poate alege să coopereze cu „polițistul bun”, crezând că acesta este de partea lui.

Metoda „Ești prins, măcar salvează ceva”

Această tehnică este folosită pentru a determina un suspect să mărturisească nu pentru a evita pedeapsa, ci pentru a o reduce.

Cum funcționează? – Ancheta este prezentată ca fiind 99% finalizată, mai lipsește doar mărturia suspectului. Suspectului i se sugerează că, dacă mărturisește acum, poate controla cum este perceput (remușcare, regret, cooperare).

Exemplu real – Un criminal este adus la interogatoriu și i se spune: Știm că ai făcut-o. Dovezile sunt clare. Acum e vorba doar dacă ai vrut cu adevărat sau dacă a fost un accident.

Mulți suspecți cad în capcană și încep să se justifice: „Nu am vrut să-l omor, a fost un accident.” Aceasta este deja o mărturisire!

Metoda „Crearea unui aliat în anchetă”

Uneori, anchetatorii folosesc metoda influenței sociale, creând impresia că suspectul are pe cineva de partea lui.

Cum funcționează? – Un detectiv sau un informator pretinde că îl înțelege pe suspect. Îi spune că „nu este un om rău” și că „toată lumea face greșeli”. Scopul este de a-l face pe suspect să vorbească liber, fără presiunea interogatoriului oficial.

Exemplu real – Un suspect este pus într-o cameră cu un „alt deținut” (de fapt, un informator al poliției). Informatorul începe să vorbească relaxat: Frate, și eu am fost prins. Trebuie să ai grijă cu ăștia.

Suspectul simte că poate vorbi liber și dezvăluie detalii despre crimă. Poliția folosește această mărturisire în proces.

Concluzie

Interogatoriile sunt un joc psihologic. Interogatoriile eficiente nu se bazează doar pe dovezi, ci pe psihologie și strategii de manipulare.

Separarea suspecților introduce neîncredere și induce mărturisiri. Crearea unor probe false crește presiunea și determină confesarea. Alternarea între frică și speranță îi face pe suspecți mai vulnerabili. Folosirea empatiei și a „aliatului” face mărturisirea să pară singura opțiune logică.

Toate acestea sunt inspirate din Teoria Jocurilor, pentru că transformă interogatoriul într-un scenariu strategic în care suspecții trebuie să decidă rapid: cooperăm sau riscăm?

În cazul furtului obiectelor de la muzeul din Drents, pe imaginile camerelor apar trei persoane. E posibil să fi fost și a patra care aștepta în automobilul care a fost incendiat. Posibil și a cincea persoană care conducea un microbuz negru Ford. Nu am înțeles încă dacă femeia care a fost separată de partener, unul dintre cei doi arestați, este dintre cei cinci sau e doar o tăinuitoare care nu a participat la jaf.

Ce strategie va fi cea mai bună de abordat de către anchetatori?

În acest caz, anchetatorii au de-a face cu o rețea mai complexă de suspecți, ceea ce le oferă mai multe puncte de presiune. Dacă există posibilitatea implicării unei a patra și a cincea persoane, strategia optimă va trebui să exploateze neîncrederea și frica de trădare.

Care poate fi cea mai eficientă strategie?

Separarea suspecților și aplicarea presiunii diferențiate – Dacă femeia nu a participat direct la jaf, ci doar a ajutat ulterior (de exemplu, prin ascunderea obiectelor), anchetatorii o pot trata diferit față de ceilalți.

Ce se poate face? – Celor doi suspecți arestați li se poate spune că femeia a fost văzută pe camere și este considerată complice. Femeii i se poate sugera că, dacă nu colaborează, va fi inculpată la fel ca ceilalți. Posibilitatea existenței unei a patra și a cincea persoane poate fi folosită pentru a introduce paranoia: „Cineva va vorbi primul, dacă nu voi, atunci ceilalți.”

Scopul – Fiecare suspect trebuie să creadă că ceilalți au deja un avantaj dacă vorbesc înaintea lui.

Crearea unui „fals aliat” pentru femeie – Dacă femeia nu a fost direct implicată, anchetatorii pot folosi metoda informatorului.

Cum funcționează? – O polițistă sub acoperire sau o altă persoană din detenție poate intra în contact cu ea. Aceasta poate pretinde că a fost acuzată într-un caz similar și o poate încuraja să vorbească. „Dacă ei te-au lăsat pe dinafară, nu merită să-i protejezi.”

Scopul – Să determine femeia să dezvăluie detalii despre ceilalți, inclusiv despre persoana din mașina incendiată sau șoferul microbuzului negru Ford.

Provocarea unei competiții între suspecți – Dacă cei doi arestați cred că vor primi pedeapsa maximă, dar că femeia ar putea scăpa, ei ar putea încerca să-și negocieze propria sentință prin oferirea de informații.

Cum funcționează? – Fiecare suspect este informat că ceilalți au început deja să colaboreze. Li se sugerează că, dacă mărturisesc primii, pot obține o pedeapsă mai mică. Unul dintre suspecți ar putea primi statut de martor protejat în schimbul identificării celor doi necunoscuți (șoferul microbuzului și cel din mașina incendiată).

Scopul – Să declanșeze o cursă a mărturisirilor între suspecți.

Simularea unei „probe” decisive – Dacă dovezile sunt incomplete, anchetatorii pot folosi tactica inducerii în eroare.

Cum funcționează? – Suspecții pot fi informați că poliția are amprente, imagini clare sau chiar o mărturie anonimă. Li se poate arăta o „expertiză criminalistică” falsă care arată că incendiul mașinii a fost analizat și au fost găsite urme ADN. Li se poate spune că Fordul negru a fost deja identificat, chiar dacă nu e adevărat.

Scopul – Dacă cred că sunt deja prinși, vor încerca să-și salveze pielea, oferind informații.

În concluzie, care este strategia cea mai bună?

Cea mai eficientă abordare ar fi o combinație a strategiilor de mai sus, începând cu:

Separarea și tratamentul diferențiat al femeii – poate fi cea mai slabă verigă și poate oferi indicii despre ceilalți.

Crearea neîncrederii între cei doi arestați – dacă cred că femeia a vorbit deja, sunt mai predispuși să mărturisească.

Introducerea unei „probe decisive” false – crește presiunea și poate forța un suspect să dezvăluie locația obiectelor furate.

Determinarea unui suspect să coopereze pentru o pedeapsă mai mică – ar putea duce la identificarea celorlalți membri ai grupului.

Dacă unul dintre ei cedează, întregul lanț se poate destrăma! Puterea unui lanț constă în puterea verigii celei mai slabe. Exact! Aceasta este o expresie clasică care subliniază importanța fiecărei verigi dintr-un sistem, iar în cazul unei anchete, chiar și cel mai puțin implicat sau cel mai vulnerabil suspect poate juca un rol crucial în destrămarea întregii rețele.

În acest caz, femeia, dacă nu a fost direct implicată în jaf, poate fi veriga cea mai slabă, iar dacă ea cedează și începe să vorbească, acest lucru ar putea duce la mărturii importante care pot dezvălui identitatea celorlalți membri ai grupului sau chiar locația obiectelor furate.

Aceasta este logica ce stă la baza multor strategii de interogatoriu, prin forțarea unei verigi slabe să colaboreze pentru a rupe întregul lanț al crimei.

Este un fel de domino psihologic, iar uneori chiar și cel care pare că nu ar avea prea multe informații poate deveni cheia pentru rezolvarea întregului caz.

De cealaltă parte, care ar fi strategia optimă a suspecților, pentru a primi cea mai mică pedeapsă și care este statistica generală privind strategia și comportamentul real al suspecților în astfel de cazuri?

Aceste întrebări adâncesc subiectul din perspectiva comportamentului strategic al suspecților și a realității anchetelor, iar răspunsurile sunt influențate de mai mulți factori psihologici și de costul riscurilor. Să le luăm pe rând:

Care ar fi strategia optimă a suspecților pentru a primi cea mai mică pedeapsă?

Pentru suspecți, strategia optimă într-un astfel de caz (în care sunt implicați mai mulți membri ai unui grup) ar urma logica Echilibrului Nash și a Teoriei Jocurilor. În acest context, suspecții vor încerca să maximizeze propriile șanse de reducere a pedepsei, dar și să minimizeze riscurile. Iată ce ar trebui să facă:

Strategia optimă: „Colaborez primul și obțin o pedeapsă mai mică”

Mărturisesc rapid – Dacă fiecare suspect crede că ceilalți vor colabora, cel care mărturisește primul poate obține o pedeapsă semnificativ mai mică sau chiar să fie considerat martor protejat. Colaborarea și implicarea în descoperirea obiectelor furate poate duce la o sentință mai ușoară, deoarece poliția apreciază cooperarea.

Folosirea presiunii reciproce – Fiecare suspect va încerca să „declanșeze” colaborarea celorlalți. Fiecare va presupune că celălalt va vorbi primul, și astfel va alege să vorbească și el pentru a nu fi lăsat să suporte pedeapsa maximă.

Strategia simplificată: „Fă primul pas și mărturisește”

Așa vei avea șanse mai mari să primești o pedeapsă mai mică. Dacă ceilalți vorbesc mai repede, te vor lăsa cu „pedeapsa maximă”. Fii rapid în a-ți proteja interesul personal. Poți salva „cât de mult se poate” din pedeapsă dacă colaborezi cu autoritățile.

De ce colaborează? – În multe cazuri, suspecții pot subestima riscurile și pot pune accent pe ieșirea rapidă din situație, considerând că o pedeapsă redusă pentru cooperare este mai bună decât o pedeapsă lungă pentru tăcere. Ei își dau seama că „răspunderea colectivă” nu îi va ajuta la nimic pe termen lung.

Comportamentul real al suspecților în astfel de cazuri – ce arată statistica?

În realitate, comportamentul suspecților este mult mai complex și mai influențat de factori psihologici decât ar sugera teoria. Chiar dacă, teoretic, colaborarea ar duce la cea mai mică pedeapsă, în practică, mulți suspecți sunt mult mai reticenți sau afectați de emoții decât ar anticipa anchetatorii.

Comportamentele și statisticile reale

Evitarea mărturisirii (Încrederea în tăcere) – În multe cazuri, suspecții refuză să coopereze chiar și atunci când sunt dovezi clare împotriva lor. Aproape 30-40% dintre suspecți aleg să tacă chiar și atunci când li se oferă o sentință mai mică pentru cooperare. De asemenea, unii se bazează pe strategii de tăcere și speră că nu vor fi găsite dovezi suficiente pentru condamnare, așa cum se petrece și în cazul celor doi suspecți bănuiți de implicare în jaful artefactelor dacice din aur, cărora li s-au publicat fotografiile portret.

Colaborarea este adesea un rezultat al presiunii psihologice

În realitate, cei care de obicei colaborează, o fac sub presiunea psihologică aplicată de anchetatori sau sub amenințarea pedepselor mai mari. Dacă sunt conștienți de riscurile colaborării, mulți suspecți aleg să nu coopereze de teamă că ar putea fi considerați trădători de către ceilalți membri ai grupului (un fel de „loialitate de grup”).

De fapt, aproximativ 30-50% dintre suspecți aleg să rămână loiali grupului (chiar și când acest lucru le aduce o pedeapsă mai mare).

Lipsa de încredere și paranoia

În unele cazuri, strategia de cooperare poate fi compromisă de neîncrederea și paranoia între suspecți. Dacă unul dintre ei devine prea paranoic sau susceptibil la presiuni externe, poate începe să vorbească prea devreme, fără a lua în calcul că ceilalți nu vor coopera.

Rolul autorităților în schimbarea comportamentului

În jur de 70% dintre suspecți care încep prin a tăcea (mai ales într-o grupare), sunt mai înclinați să colaboreze după ce au fost separați și interogați de polițiștii „buni” și „răi”.

Unii devin mai cooperanți când li se arată dovezile sau când li se sugerează că cei care colaborează „vor primi o reducere a pedepsei”.

Concluzie

Strategia optimă pentru suspecți, în teorie, ar fi să colaboreze cât mai repede pentru a obține o pedeapsă redusă, bazându-se pe logica „cooperează și ai șansa să scapi cu mai puțin”.

În realitate, mulți suspecți refuză să coopereze dintr-o combinație de frica de pedeapsă mai mare, loialitatea față de grup și tăcerea în fața presiunii psihologice. Majoritatea celor care colaborează o fac doar sub presiune sau după ce au fost convinși de dovezile clare ale autorităților.

Deși teoria sugerează că strategia optimă este colaborarea, comportamentul real al suspecților este adesea mai imprevizibil și mai emoțional decât ceea ce ar sugera modelul matematic.

Situația este complexă, ancheta în derulare conține aspecte sensibile care poate nu vor fi niciodată publice, sunt date în presă câteva informații de o simplitate aproape dezarmantă, de aceea ni se poate părea că anchetatorii tratează cazul cu superficialitate.

Nu putem uita de asemenea, ce cantitate de informație negativă și dezinformare a fost în presa românească cu ocazia recuperării a paisprezece brățări dacice din aur, dintre cele douăzecișicinci cunoscute ca fiind existente pe piața neagră a artefactelor antice, la începutul anilor 2000. Operațiunea de recuperare a durat zece ani.

S-au vehiculat atunci tot felul de dezinformări, că de fapt ar fi nou-nouțe confecționate la ordinul unor personaje din conducerea statului, ori că la analiza aurului s-a dovedit că acesta nu ar proveni de pe arealul Daciei sau că dacii aveau asemenea brățări, dar din argint, iar cele din aur ar fi copii contemporane realizate după modelul celor din argint.

Ca și acum, dealtfel, că nu e coif dacic, nici geto-dacic, e scitic, ba nu, gotic cu motive stilistice de influență iraniană ș.a.m.d.

Frați români, daci liberi au ba, coiful de aur a fost dezgropat la Coțofenești-România? Mai contează dacă era venit pe-aici din Iran? Are cineva dovada că nu l-a purtat pe cap la parade vreo prințesă sau prinț dac? Că doar nu era prinț iranian venit să facă fițe cu coiful pe cap prin cluburile stațiunii Coțofenești!?

Au alții adunate, a se citi ciordite, tot felul de bogății cu care se laudă prin expozițiile marilor muzee și nu se mai sinchisește nimeni dacă sunt sau nu germane, britanice, austriece, franceze, olandeze, spaniole, belgiene, portugheze, venețiene sau incașe, egiptene ori iraniene.