MARINA GERMANIEI LA MAREA NEAGRĂ 1941-1944. Partea I

Dr. Dan-Dragoș SICHIGEA ▪

Atunci când cel de-Al Treilea Reich a analizat pentru prima dată posibilitatea de a trimite o misiune militară în România, chestiunile navale au jucat un rol secundar. În septembrie 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea și ascensiunea la putere a generalului Antonescu, relațiile dintre România și Germania s-au îmbunătățit îndeajuns încât Adolf Hitler a aprobat solicitarea conducătorului statului român de a trimite personal militar german pentru instruirea armatei române. Pe 19 septembrie 1940 s-a luat decizia formării unei misiuni militare extinse cu numele de Deutschen Wehrmachtmission in Rumanien, care să cuprindă toate ramurile militare. Misiunea era condusă de către generalul de armată Erik Hansen, care ocupa și funcția de atașat militar la București. Totodată el conducea și partea de terestră a misiunii, Deutsches Heeres Mission in Rumanien, pe scurt DHM. Misiunea mai cuprindea o forță aeriană, Deutsches Luftwaffe Mission in Rumanien, și misiunea navală germană în țara noastră, intitulată Deuteschen Marinemission in Rumanien, sub comanda amiralului W. Tillsen.

Planul strategic german pentru anul 1941 prevedea asigurarea flancului sudic prin ocuparea Greciei la care s-a adăugat apoi Iugoslavia, a cărei ocupare a devenit necesară după lovitura de stat în urma căreia țara a părăsit acordul cu Germania. Interesul german a crescut deci pentru zona balcanică, ocazie cu care Marina de război a Reich-ului, Kriegsmarine, a format un Comandament de Marină Sud, Kriegsleistung Sud, condus de la Sofia de către amiralii Schuster și apoi Fricke, care s-a transformat apoi în iulie 1941 în Marinegruppekommando Süd. Acestui comandament i se subordona Misiunea Marinei germane din țara noastră. Amiralul Tillsen coopera cu Misiunea Militară Germană din România și avea inițial misiunea de a evalua potențialul operativ al Marinei Militare Române, precum și de a asigura apărarea coastei Mării Negre în eventualitatea unui atac sovietic. Legat de apărarea costieră, a sosit pentru prima dată în țara noastră amiralul Friedrich-Wilhelm Fleischer, care va comanda ulterior Admiral Schwarzes Meer – Amiralitatea Germană a Mării Negre (AGMN). Totodată, la Constanța ia ființă Marine Lehrkommando, Comandamentul-școală german, condus pentru început de către comandorul Gadow, care era încadrat cu ofițeri de marină din toate specialitățile și care aveau misiunea de a pregăti ofițerii români. Comandamentul funcționa ca un stat major suplimentar și se concentra pe instruirea ofițerilor din Divizia de Mare și suplinirea eventualelor pierderi. Această structură s-a implicat în pregătirea operativă a navelor române, cum ar fi spre exemplu operațiunea de minare “Varna”, care a început pe data de 7 octombrie 1941. Cu această ocazie, în septembrie același an, a debutat un program amplu de instruire a echipajelor românești pe baza experienței acumulate de marina de război germană în astfel de operațiuni de minare. Conducerea a fost dublată de ofițeri germani la posturile de comandă și au fost parcurse toate specialitățile, de la artilerie, arme sub apă până la transmisiuni etc.

AGMN a fost o subsecție a Misiunii Militare Germane în România, inițial numită Deuteschen Marinemission in Rumanien. Pentru o mai bună acoperire a bazinului Mării Negre, aceasta a fost divizată în trei regiuni: Ucraina, Crimeea și Caucaz, fiecare cu un comandament regional, Seekommandanturen. Pe 5 aprilie amiralul Fleischer a sosit la București și a preluat conducerea Misiunii Navale, iar pe data de 1 iulie 1941 aceasta și-a schimbat numele în Admiral Schwarzes Meer, Amiralitatea Mării Negre. Ea a fost creată pe baza Flotilei germane de Dunăre, ale cărei efective au fost diminuate și ale cărei cadre au fost utilizate pentru formarea AGMN. Flotila luase naștere în noiembrie 1938 din navele austriece, ca urmare a Anschlussului. După izbucnirea războiului, flotila a fost folosită pe râurile olandeze în timpul și chiar după campania germană din vest care a dus la ocuparea Franței, Belgiei, Luxemburgului și Olandei. În această perioadă resursele flotilei au fost diminuate, multe nave fiind scoase din subordinea ei. Ca parte a pregătirilor pentru Operațiunea Barbarossa, Comandamentul Marinei germane a decis redislocarea flotilei pe Dunăre și subordonarea ei Comandamentului de Marină Sud. Navele ei, majoritatea escortoare sau auxiliare, au fost utilizate în misiuni de escortă și siguranță în Marea Neagră, iar din iulie 1943 flotila a fost împărțită în două unități mai mici: 30. Raumbootsflottille, Flotila 30 Dragoare și 30. Geleitflottille, adică Flotila 30 Escortoare, ambele subordonate AGMN.

Primii instructori navali germani au sosit în țara noastră în primăvara anului 1941 pentru realizarea de planuri în comun cu Comandamentul Marinei Române și totodată pentru a evalua necesarul de nave germane care să suplimenteze forța navală română. Misiunea Militară Germană Navală recomandase anterior întărirea apărării coastei României prin aducerea de baterii de coastă germane în puncte-cheie ale litoralului. Astfel, încă de la sfârșitul anului 1940 au sosit în țară tunuri navale de calibrul 280 mm, obținute din materialul de pe nave învechite germane (cuirasate) din timpul Primului Război Mondial. Unitatea direct responsabilă pentru apărarea antiaeriană și navală a zonei Constanța a fost Artillerie Kommandeur Konstanza, Comandamentul de Artilerie Constanța. Statul-major al comandamentului a fost format din ofițeri din cadrul 621. Marine-Artillerie-Abteilung, Divizionul 621 de Artilerie Navală. Acesta fusese format în februarie 1941 în zona Attica din Grecia și apoi transferat pe frontul de Est. Câtă vreme a fost dislocat în zona dobrogeană și a funcționat drept Comandament, existau două baterii principale lângă Constanța:

1. Bateria Tirpitz, cu 3 piese de 280 mm., 10 tunuri antiaeriene de 20mm., 1 proiector mare de 150 cm. și 1 proiector de 60cm.;
2. Bateria Breslau, cu 3 piese de 170mm., 4 tunuri antiaeriene de 20mm. și 2 proiectoare de 110 cm.

O altă unitate folosită pentru fortificarea zonei litoralului românesc a fost Heeres-Kusten-Artillerie-Abteilung 799, Divizionul 799 Artillerie de Coastă al armatei germane. Acesta se formase din statul major al Divizionului de Artilerie Fixă cu același număr și dislocat întâi în Franța, în zona Sena-Somme. Pentru campania din Est a fost trimis în România iar bateriile sale sunt redenumite de la 1-3. Divizionul se subordona AGMN, iar unitatea direct superioară a fost același Comandament de Artilerie Constanța. În subordinea acestuia, divizionul și-a dispus bateriile pe coasta românească de la Capul Midia până la Eforie Nord după cum urmează:

1. O baterie la Cap Midia cu 4 piese de 105 mm.;
2. O baterie la Constanța cu 4 piese de 105 mm.;
3. Bateria 3 la Carmen Silva tot cu 4 piese de 105 mm.

A treia unitate de artilerie germană din zona dobrogeană a fost 789. Heeres-Kusten-Artillerie-Abteilung, Divizionul 789 Artilerie de Coastă a armatei germane. După ce a fost dislocat în Dobrogea, divizionul a fost trimis în Crimeea pentru apărarea coastei în zona de sud a peninsulei conform hotărârii OKH, Comandamentul Armatei Germane. Divizionul era compus din 3 baterii în perioada cât a fost amplasat în Dobrogea începând din februarie 1941:

1. Bateria 1 cu 3 piese de 105 mm. la Cap Midia;
2. Bateria 2 cu 3 piese de 105 mm. în Constanța, zona Viile Noi;
3. Bateria 3 cu 3 piese de 105 mm. la Cap Tuzla.

Activitatea unității a fost foarte apreciată de AGMN, divizionul participând la mai multe operațiuni de respingere a atacurilor aeriene sau navale ale flotei sovietice din Marea Neagră. Din aceste motive retragerea divizionului în iunie 1942 pentru a fi transferat în Crimeea a fost criticată de ofițerii de marina germani de la Constanța pe motiv că slăbește apărarea navală a orașului, mai ales că nu se întrevedea vreo posibilitate de înlocuire cu alt detașament de artilerie al armatei germane, iar bateriile românești își dovediseră limitele în confruntările din 1941.

Pe perioada primului an al Operațiunii Barbarossa germanii au preferat să lase luptele din Marea Neagră în seama Marinei Militare Române, în parte și datorită faptului că resurselor lor în nave și oameni erau angajate pe alte teatre de operații, cum ar fi Africa de Nord sau Norvegia. Cu toate acestea, evaluările performanțelor navelor românești precum și realitățile frontului au determinat o schimbare a acestei atitudini. Dacă initial Marea Neagră a fost considerată un teatru secundar, fără nevoia de a implica forțe navale germane cu excepția instructorilor din Misiunea de Marină și din Comandamentul-Școală pentru instrucție și consiliere, odată cu venirea primei ierni, între 1941 și 1942, această situație s-a modificat.

Mai întâi a avut loc semi-eșecul de la Odessa, orașul sovietic de la Marea Neagră asediat de trupele române timp de două luni. Orașul nu a fost cucerit până când germanii nu au întărit forțele române cu regimente de artilerie grea și de pionieri specializați în asaltarea zonelor fortificate. Însă pe toată perioada asediului sovieticii au beneficiat de sprijinul logistic, dar și cu foc de artilerie al flotei lor din Marea Neagră. Soldații Armatei Roșii erau aprovizionați pe mare după ce liniile de comunicație pe uscat au fost tăiate de Axă și deși orașul a fost cucerit în cele din urmă pe data de 16 octombrie 1941, sovieticii au reușit să-și evacueze majoritatea trupelor către Crimeea fără ca flota Axei să poate interveni. În Crimeea situația s-a repetat; datorită  superiorității navale, Armata Roșie nu numai că era mai bine aprovizionată pe mare, dar putea debarca în diferite puncte ale peninsulei, ceea ce creea situații periculoase pentru forțele româno-germane. Din rapoartele AGMN se evidențiază  un apel din ce în ce mai disperat pentru o implicare susținută a Marinei germane pe acest teatru de luptă. Între timp inferioritatea evidentă a Axei în Marea Neagră s-a repercutat și asupra evoluției luptelor terestre; Armata a 11-a germană nu a fost capabilă să ocupe portul Sevastopol până la venirea iernii, cea mai modernă bază navală din Marea Neagră rămânând în mâinile inamicului, mai ales datorită faptului că apărătorii sovietici erau aprovizionați cu muniții și întăriri pe mare, fără ca navele Axei să poată riposta. Totodată, generalul von Manstein, comandantul Armatei a 11-a, nu putea să-și concentreze toate forțele pentru asaltul asupra orașului fiindcă sovieticii au reușit să debarce în zona peninsulei Kerci și să atragă importante trupe germane dinspre Sevastopol. Mai mult, vremea proastă, dar mai ales amenințarea submarinelor sovietice făceau aprovizionarea trupelor româno-germane din Crimeea, cât și din cadrul Grupului de Armate Sud, aproape imposibilă, lucru cu atât mai periculos cu cât drumurile pe uscat erau impracticabile iarna. Amiralul Fleischer, comandantul Amiralității germane a Mării Negre, scria pe 15 ianuarie 1942:

“Într-un raport detaliat asupra situației generale pe care l-am trimis către Grupul de Armate Sud și către Detașamentul de Misiuni Speciale, am arătat că nu se poate relua aprovizionarea către Odessa, Nikolaev și Cherson în primăvară și apoi către Odessa până când nu se obținea capitularea Sevastopolului. Atâta vreme cât această bază importantă nu se află în mâinile germane, ea va constitui o amenințare, mai ales dacă luăm în considerare raportul de forțe, făcând aprovizionarea imposibilă. Convoaiele noastre s-ar afla permament în risc de a fi atacate. Mai mult, pornind din Sevastopol, inamicul ar putea executa atacuri de hărțuire și chiar debarcări de-a lungul întregii coaste de vest a Mării Negre și în istmul Perekop. O debarcare cu forțe importante în Perekop ar amenința întreg flancul sudic al frontului german din est. Luând în calcul situația din Crimeea, care deocamdată este dificilă pentru noi, consider că este necesar să atrag atenția eșaloanelor superioare asupra efectelor pe care operațiunile terestre din Crimeea le-ar avea asupra situației navale. Mă refer mai ales la ideea abandonării peninsulei, care a fost deja vehiculată și care ar urma să scurteze frontul. Crimeea are o importanță decisivă pentru operațiunile preconizate de către Grupul de Armate Sud în primăvară”.

Legat de performanțele forțelor navale române, amiralul Fleischer împărtășea opinia ofițerilor germani care subliniau limitele Armatei române în general. Situația era cu atât mai disperată, cu cât Comandamentul Armatei a 11-a germane solicita participarea forțelor navale ale Axei pentru blocada Sevastopolului. Într-un răspuns la aceste solicitări ale trupelor de uscat, pe care îl putem considera tăios, amiralul Fleischer afirma pe 2 februarie 1942:

“Ofițerul de legătură de la Armata a 11-a (germ.) ne-a trimis o telegramă urgentă în care a solicitat sprijinul forțelor navale române pentru atacul asupra Sevastopolului care se preconizează. În răspunsul pe care l-am dat, trimis și Grupului Naval de Comandă Sud, am arătat că nu se pune problema vreunui ajutor din următoarele motive:

1. Românii dispun de 2 până la 3 distrugătoare care se pot defecta oricând și sunt oricum inferioare distrugătoarelor inamice. Ei au doar un singur submarin, Delfinul, care este neoperațional până aproximativ la mijlocul lunii aprilie și doar o vedetă rapidă care nu poate fi utilizată singură din cauza vremii neprielnice. Forțele inamice se compun din: 1 cuirasat, cel puțin 4 crucișătoare, 15 distrugătoare inclusiv câțiva lideri de flotilă, aproximativ 40 de submarine și multe șalupe torpiloare. În afară de baza de la Sevastopol, inamicul deține alte astfel de baze operaționale pe coasta de est a Mării Negre.
2. Operațiunile de luptă cu torpile sau de bombardament ale distrugătoarelor românești s-ar confrunta cu riposta violentă a navelor inamice, mult superioare ca armament și ca număr. De aceea, consider că aceste operațiuni ar fi fără nici un rezultat pozitiv pentru noi. În orice caz, chiar și unele reușite întâmplătoare nu ar modifica semnificativ raportul de forțe în favoarea noastră. Cel mai probabil însă, ele ar duce la suferirea de pierderi ireparabile pentru forțele române.
3.  Orice operațiune de minare a Sevastopolului s-ar confrunta cu o defensivă puternică și bine organizată precum și cu baraje inamice de mine nedetectate. Aceste operațiuni ar trebui să implice automat și cele două distrugătoare românești precum și cele două puitoare de mine și oricum ar avea șanse de reușită foarte mici. Acest lucru se datorează eficienței operațiunilor de deminare de care a dat dovadă inamicul. Nu s-ar putea opri decât temporar traficul naval către Sevastopol.
4. Orice astfel de operațiune, nu mai vorbesc de pierderi, ar opri temporar sau chiar permanent traficul nostru maritim de aprovizionare a trupelor. Ori aceasta este în opinia mea, împărtășită de Comandamentul Grupului de Armate Sud, principala noastră sarcină, a forțelor navale, și ea este vitală pentru reușita operațiunilor prevăzute a se desfășura în Crimeea odată cu sosirea primăverii. Mai mult, aceste acțiuni ar duce la fragmentarea forțelor noastre prin detașarea distrugătoarelor într-un moment în care situația generală necesită concentrarea tuturor resurselor în puncte cheie.
5. În final i-am arătat ofițerului de legătură de la Armata a 11-a (germ.) că transferarea de forțe navale germane în Marea Neagră nu ar schimba raportul de forțe într-un mod seminificativ în timp util”.

Într-adevăr, la acel moment nu existau nave germane care ar fi putut modifica raportul de forțe în favoarea Axei, însă erau unele unități și subunități de marină care au fost alocate pentru transfer în Marea Neagră în subordinea Amiralității germane. Confruntat cu solicitări repetate, Comandamentul Armatei Germane de Uscat, Oberkommando der Heeres (OKH), a insistat pe lângă Comandamentul Marinei de Război, Seekriegsleitung, să detașeze unități navale în bazinul Mării Negre. După analiza raportului, s-a dat ordinul ca șase vedete torpiloare de tipul S-Boote, cu echipaje experimentate în  luptele de coastă, să fie transferate în Marea Neagră și să formeze Flotila 1 Vedete Torpilore, 1. Schellbooteflottille. Concomitent, Marina Germană a aprobat și transferul a opt nave de dragaj, de tip R-boote, precum și a șase submarine, U-boote. Din solicitările Comandamentului de Marină Sud către Berlin reieșea necesitatea asigurării calității forțelor navale germane ce urmau a fi transferate, de vreme ce numărul lor era evident că va fi limitat. În cerere se justifica acest lucru prin faptul că flota sovietică își dovedise capacitatea de a susține operațiuni amfibii de mare amploare în Marea Neagră:

“[…] Este planificată transferarea a unui număr de vase din bazele lor din Germania către teatrul sud-estic. De asemenea Comandamentul (de Marină nn.) Sud solicită:

1. Transferarea unei flotile experimentate către Marea Neagră atunci când Dunărea se va dezgheța. Situația din Rusia ne face să credem că operațiunile se vor prelungi până în primăvară, caz în care Armata va fi dependentă de transporturile maritime. Comandamentul consideră că este nevoie de o flotilă de minim zece vase torpiloare pentru a asigura sprijinul trupelor terestre. Acest sprijin este indispensabil pentru reușita campaniei. Totuși, fără această flotilă, sprijinul forțelor navale va fi la fel de ineficient cum a fost și în acest an din cauza efectivelor noastre limitate. Am putea să transferăm apoi flotila pentru operațiuni în Marea Egee, atunci când Marea Neagră va fi adusă sub controlul nostru anul viitor […]”.

Este clar faptul că ofițerii germani de marină supraestimau potențialul ofensiv al forțelor pe care plănuiau să le angajeze în Marea Neagră și anticipau prăbușirea flotei sovietice din acea zonă odată cu ocuparea Sevastopolului. În realitate însă, deși flota sovietică nu a mai putut opera la aceiași parametrii de eficacitate după pierderea facilităților portuare de la Sevastopol, ea a reprezentant în continuare un pericol foarte mare pentru operațiunile de transport și convoaiele Axei. Dovadă stă faptul că Reich-ul a fost nevoit nu numai să permanentizeze șederea Flotilei 1 șalupe torpiloare în Marea Neagră, dar să angajeze și alte astfel de unități de nave în acest sector. Încă din 1941 s-a evidențiat necesitatea suplimentării navelor de transport pentru bazinul Mării Negre, unde principala misiune a forțelor navale ale Axei era aprovizionarea trupelor terestre.