Dr. Andra-Luiza MANOLIU ■
Pentru că astăzi, pe 18 mai, creștinii ortodocși celebrează “Duminica samarinencei”, sărbătoare ce ne aduce în fața unei întâlniri esențiale pentru înțelegerea a ceea ce înseamnă să fii om în căutarea Adevărului, am simțit pornirea lăuntrică să-mi împărtășesc câteva gânduri.
Ziua aceasta, se cuvine a ne aminti că Hristos s-a descoperit unei femei de alt neam, de altă credință, dar care a avut curajul să întrebe, să caute, să recunoască și apoi să vestească. Nu unui fariseu, nu unui teolog, ci unei femei rănite, marginalizate, însetate de iubire, dar mai ales de Adevăr.
Această sete sinceră este începutul convertirii. Samarineanca, devenită întocmai cu Apostolii, descoperă că „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr”. Așadar, nu locul contează, nici forma, ci starea lăuntrică. Rugăciunea nu e doar participare formală la slujbe, nu e doar prezență la ritual. Rugăciunea adevărată e mișcare a sufletului, e prezență vie în fața Celui Viu, e lepădare de minciunile și haosul lumii, e Adevăr.
A fi creștin ortodox astăzi nu înseamnă a te ascunde în ritual sau a fugi în ideologie. Înseamnă a avea dragoste și discernământ. A urma calea de mijloc – calea lui Hristos – fără extremisme, fără isterii, fără lozinci. Înseamnă să pui untdelemn pe rănile celor căzuți între tâlhari – fie ei victime ale păcatului, ale războiului, ale sistemului, ale minciunii sau ale prostiei umane. Înseamnă să-ți vezi bârna din ochi, să nu te înalți moral vorbind despre „păcatele celorlalți” în timp ce ignori propriile căderi.
Ortodoxia înseamnă să te ridici ori de câte ori cazi, prin pocăință sinceră, prin Spovedanie, prin Împărtășanie. Să dai slavă lui Dumnezeu pentru toate, și bune și mai puțin bune, cu conștiința că nimic nu e întâmplător. Că suferințele au sens pedagogic. Că în cele mai întunecate momente se poate naște o lumină, dacă nu renunți la nădejde.
Astăzi este și ziua alegerilor prezidențiale. Nu putem ignora acest fapt, chiar dacă mulți își doresc o spiritualitate „neimplicată”, ruptă de concret, fără răspundere față de realitate. Dar Hristos n-a fost indiferent la nedreptate, n-a tăcut în fața fățărniciei, n-a evitat subiectele grele ale vremii.
România de mâine depinde de alegerile de azi. Nu doar de buletinele de vot, ci de cât discernământ au cei care votează. Dacă cei care se lasă manipulați de teorii ale conspirației, de anti-occidentalism visceral, de „treziri” false în conștiință, vor merge masiv la vot, atunci vom continua să rătăcim în bezna istoriei, între autocrație și haos. Dacă vor merge cei care înțeleg libertatea ca dar și responsabilitate, care cunosc rădăcinile creștine ale Europei, dar și pericolele degenerării seculariste, poate vom avea șansa să fim o voce autentică în lume.
„Cel care nu adună cu Mine, risipește”, spune Hristos. Și câți nu risipesc astăzi numele Lui, transformându-L în armă ideologică, în etichetă moralistă sau în lozincă naționalistă?
Cui îi pasă că în țări ce vor să dea clasă altora cu creștinismul lor, ratele divorțurilor și avorturilor sunt uriașe? Cine protestează când frații se ucid între ei, când se ucid prunci în pântece, când se închid ochii la nedreptate și cruzime, doar pentru că agresorul e de „ai noștri”? Când vor milita, oare, creștinii „de paradă” împotriva uciderii embrionilor umani în laboratoarele fertilizărilor in vitro? Când vor denunța experimentele și cercetările pe embrioni sacrificați în numele tinereții fără bătrânețe și al rejuvenărilor miliardarilor fără Dumnezeu?
Avem ochi să vedem aceste lucruri? Sau doar ne hrănim cu mituri, superstiții, lamentări tradiționaliste și conspirații savuroase? Ne rugăm „în biserică”, dar în gândul nostru tropăie mânia, judecata, dorința de răzbunare. Nu discernem între bine și rău, între ce vine de la Dumnezeu și ce e plăsmuire a ego-ului nostru.
Mulți dintre cei care pretind că „luptă pentru familie și tradiție” sunt doar trompete ale unei puteri care le dă sentimentul importanței. Puțini sunt cei care luptă cu adevărat, în duh și în adevăr, împotriva morții culturii vieții, a uciderii sufletești, a transformării ființei umane în obiect de cercetare și marfă de laborator.
Creștinismul este viață, este Adevăr trăit. Hristos nu e un simbol politic, ci Dumnezeu viu. El nu S-a întrupat ca să ne dea sloganuri, ci să ne ridice din moarte și risipire. El este Apa cea Vie, nu apa energizată, nu curentul ideologic al zilei. El este Viața însăși – și ne cheamă să trăim, nu să vegetăm în bule ideologice.
Cine se roagă în duh și în adevăr nu poate rămâne inert. Nu poate fi complice la moartea semenului său, fie ea prin război, prin avort, prin tăcere, prin batjocorire, prin manipulare. Cine-L urmează pe Hristos, nu poate face din Ortodoxie un bastion în care se încuie cu frică și ură, ci trebuie să iasă – ca samarineanca – să spună cetății că L-a întâlnit pe Mesia, că a primit răspuns, că a gustat din Adevăr.
Quo vadis, Domine?
Încotro ne ducem? Dacă Îl urmăm, El ne va conduce. Dacă nu, vom fi conduși de alții – de aceia care cred că viața se rezumă la putere, la bani, la control, la manipulare. De aceea, să nu ne lamentăm după vot. Să votăm cu mintea trează, cu inima curată, cu nădejde în Dumnezeu și cu atenție la semnele vremurilor.
Și apoi să ne rugăm, dar nu oricum. Ci cu sinceritate. Cu pocăință. Cu lacrimi – de durere și de bucurie. Cu sete de Adevăr. Cu foame de Cuvânt. Cu dor de Tatăl. Cu credință că suntem fii, nu sclavi. Cu hotărârea de a nu risipi moștenirea Evangheliei.
