Leonard MOCANU ■
Beijing – locuri și legende
O nouă zi, alte provocări. Deja obișnuiți cu ritualul micului dejun, cu preparatele de tip ”continental” cu iz local și cu cele locale reinterpretate, ne-am îmbarcat în autocar pentru noi descoperiri, de data aceasta în chiar inima capitalei, la kilometrul ”zero”, cum se spune pe la noi, Piața Tiananmen și Orașul Interzis.
Piața Tiananmen este un spațiu central al orașului Beijing, al cărui nume vine de la Poarta Păcii Cerești (Gate of Heavenly Peace), cea care unește piața cu Orașul Interzis, fosta reședință imperială. Denumirea mai poate fi întâlnită și în grafia ”Tian’anmen”.
În exteriorul Chinei, în special în occident, piața Tiananmen este sinonimă cu masacrul din 4 iunie 1989, când Armata Populară de Eliberare a pus în practică operațiunea ”Pasărea Galbenă” și a trecut efectiv cu tancurile peste manifestanții (studenți și intelectuali, în principal) care demonstrau de aproape două luni, denunțând corupția la vârful partidului comunist, care favorizase îmbogățirea unui număr redus de persoane, în ceea ce reprezenta începutul economiei de piață în China.
Poarta Tiananmen a fost construită în forma inițială în anul 1417, pe timpul dinastiei Ming, reconstruită în 1651 și lărgită la dimensiunea și forma actuală, în 1951. De-a lungul istoriei, poarta a purtat diverse nume. Poarta era închisă, exceptând momentele în care împăratul o folosea, spre a ieși în piață. În secolul al XIX-lea, pe timpul Războiului Opiului, trupele britanice și franceze și-au stabilit tabăra în spațiul de la sud de Poarta Tiananmen, în semn de amenințare, intenționând chiar să ardă Palatul Imperial. Într-un final, împăratul a acceptat ca trupele străine să rămână campate în acest spațiu, mai mult, în jurul pieței să fie înființate legații străine.
Odată cu victoria comunismului în China, piața a fost transformată dintr-un spațiu privat al împăratului, într-unul public, de formă dreptunghiulară, în jurul căruia au fost ridicate clădiri reprezentative pentru noua republică populară. La indicațiile președintelui Mao, în 1958 piața a fost lărgită din nou, pentru a deveni cel mai mare spațiu public din lume, capabil să găzduiască jumătate de milion de oameni. În mai puțin de 11 luni au fost ridicate Monumentul Eroilor Poporului, Sala Mare a Poporului și Muzeul Național al Chinei (cu denumirea inițială de Muzeul Istoriei Revoluției).
Inițial, în piață s-au ținut parade militare ample în fiecare an, cu prilejul Zilei Naționale, 1 octombrie, apoi, din motive diverse paradele fastuoase s-a ținut mult mai rar, la intervale de cinci sau zece ani. Cele mai mari au fost ținute cu prilejul celor de-a 50-a și a 60-a aniversări a Republicii, în 1999, respectiv 2009. În prezent, așa cum ne-a spus Lisa, parade militare au loc la fiecare cinci ani. După moartea lui Mao Zedong, în piață a fost construit un mausoleu dedicat acestuia. În prezent, piața are 880 metri pe axa nord-sud și 500 metri pe cealaltă axă, în ea putând încăpea aproximativ 600.000 oameni.
Accesul în piață se face în urma unor controale foarte stricte. Turiștii sunt orientați, în funcție de gradul de aglomerație, către una dintre numeroasele cozi în zig-zag, separate prin garduri metalice. Pașapoartele ne-au fost verificate de două ori, la fel și bagajele. Camera mea video a stârnit mare interes în rândul militarilor din serviciul de verificare. Neavând un bagaj suficient de cunoștințe pentru a mi se adresa verbal în limba engleză, un ofițer a folosit telefonul personal, întrebându-mă (evident, tot în engleză) dacă nu aveam vreo dronă, iar ”dihania” nu era dispozitivul de comandă. A răsuflat ușurat când i-am arătat care era adevărata ei menire.
Pătrunși în piață, cu adevărat imensă, am identificat principalele obiective: Monumentul Eroilor Poporului, Sala Mare a Poporului, Mausoleul Președintelui Mao, Muzeul Național de Istorie. Un interes deosebit au stârnit drapelul Chinei, aflat pe un catarg imens pe axa mare a pieții, precum și peretele frontal al Porții Păcii Cerești.
Lisa ne-a lămurit că steaua mare de pe drapelul Chinei reprezintă conducerea unică de către partidul comunist, iar cele patru steluțe mai mici, dispuse în arc de cerc reprezintă principalele categorii socio-profesionale din China. Într-o frază întreg ansamblul semnifică unitatea cetățenilor Chinei, indiferent de ocupație, în jurul partidului comunist. Drapelul se schimbă zilnic, în urma unei ceremonii militare care se desfășoară cu precizie…astronomică, exact la răsăritul soarelui. Deși nu am avut privilegiul de a asista la o astfel de ceremonie (eventual, o propunere de negociere a agenției pentru seriile următoare), am citit că este un spectacol unic, iar turiștii care au văzut-o nu regretă trezitul la miezul nopții, pentru deplasare și parcurgerea tuturor formalităților de securitate.
Drapelul care se ridică pe 1 octombrie, de ziua națională, este donat Muzeului Național, după ceremonie, unde este păstrat. Drapelele din celelalte zile sunt oferit cadou, în semn de apreciere, instituțiilor economice, militare, universităților, școlilor sau persoanelor individiuale care s-au distins în vreun fel în dezvoltarea țării și în creșterea prestigiului acesteia.
Un alt obiectiv care nu poate scăpa privirii este peretele de sud al Porții Păcii Cerești, pe care se află, pe fond roșu, un portret imens al președintelui Mao Zedong, flancat de două lozinci. Portretul are dimensiunile 6×4,5 metri și cântărește o tonă și jumătate, fiind cel mai mare portret pictat de mână din Asia. Pictura este aplicată pe fibră de sticlă și plastic întărit și este înlocuită în fiecare an în ajunul zilei naționale.
Tradiția a început în 1925, prin afișarea portretului revoluționarului și omului de stat Sun Yat-sen, după decesul acestuia, rezistând până în 1945, când a fost înlocuit cu cel al Chiang Kai-shek. Începând cu iulie 1949, portretul lui Mao și al altor lideri chinezi au fost afișate pe Poarta Tiananmen, iar odată cu victoria revoluției chineze, la 1 octombrie 1949, doar portretul președintelui Mao Zedong a rămas pe poartă.
După moartea acestuia, în 1976, pe timpul funeraliilor naționale, a fost afișată o fotografie alb-negru, apoi s-a revenit la înlocuirea picturii în fiecare an. Din 1949 până în prezent, doar cinci pictori au avut onoarea de a-și vedea operele la loc de cinste, actualul artist fiind ”alesul” încă din anul 1977.
În stânga portretului este scrisă lozinca ”Trăiască Republica Populară Chineză”, iar în dreapta ”Trăiască pacea între popoarele lumii”. De-a lungul anilor, au existat câteva tentative de vandalizare a tabloului, aspru pedepsite de guvernanți. În plan mai larg, de-o parte și de alta a Porțiii Tiananmen sunt plasate două tribune mari ”cât China”, în care iau loc oficialitățile locale și străine cu prilejul paradei militare ce are loc pe 1 octombrie, la fiecare cinci ani.
Din loc în loc, în diverse puncte ale pieții, sunt plasați militari ai Armatei Populare de Eliberare, în uniforme ale categoriilor de forțe, pe post de santinele. Am fost preveniți, chiar rugați de Lisa să nu încercăm să-i fotografiem, cu atât mai mult în prim-plan, sau să încercăm cu insistență ”selfie”-uri, pentru că i-am fi pus și ne-am fi pus în posturi delicate, ei fiind instruiți să se întoarcă cu spatele.
Pentru a pătrunde în Orașul Interzis, prin Poarta Păcii Cerești, a trebuit să parcurgem un pasaj subteran pe sub Bulevardul Chang’an, apoi am traversat Râul Jinshui pe podurile monumentale, pentru a ne îndrepta, parte a unui adevărat fluviu de oameni către intrarea în curtea exterioară a palatului imperial.
Evident, Intrarea în Orașul Interzis este flancată de cei doi lei ”Shishi”, dar și de două coloane ”înaripate”, plasate pe socluri. Pe coloane se află câte o statuie a unui dragon, iar pe soclu, în fiecare colț, câte un leu. Animalele sunt plasate cu spatele la Poarta Tiananmen și cu fața către piață. Semnificația pe care ne-a ”tălmăcit-o” Lisa este că aceștia trebuiau să-i amintească împăratului, ieșit din palat, că trebuie să se întoarcă, pentru că avea o țară de condus. Dincolo de poartă, în Curtea Exterioară, sunt plasate alte două coloane similare, dar animalele sunt orientate către palat, pentru a-i aminti împăratului că trebuia să-și exercite autoritatea pentru și în numele poporului.
Orașul Interzis, respectiv Palatul Imperial, este plasat în chiar centrul orașului Beijing. Semnificația legendară și religioasă era că, din moment ce Zeul Suprem al chinezilor locuia în Cer, unde avea un palat în chiar centrul acestuia, constând în 10.000 de încăperi, împăratul, descendent și reprezentant al Zeului Suprem pe pământ, trebuia să locuiască în centrul capitalei și să aibă un palat cu ”doar” 9.999 de încăperi. Dacă primul deziderat a fost îndeplinit, cel al numărului de camere a ajuns doar pe aproape (după unii ”statisticieni”, pentru că alții, mai puțin scrupuloși, chiar acreditează numărul dorit).
Orașul Interzis a fost construit între anii 1406-1420, fiind reședință a 24 de împărați din dinastiile Ming și Qing și centru politico-administrativ al Chinei, pentru aproximativ cinci secole. Parte a Patrimoniului UNESCO din 1987, Orașul Interzis este unul dintre cele mai vizitate obiective din lume, cu o medie de 14 milioane de vizitatori anual (19 milioane în 2019). Cel mai faimos palat din istoria Chinei și cel mai mare complex de palate regale păstrat integral în lume, Orașul Interzis a fost estimat în 2018 la 70 miliarde de dolari americani, cel mai valoros palat și totodată cel mai valoros bun imobil de pe mapamond.
Acesta se întinde pe o suprafață de 72 hectare și și-a luat numele de la strictețea controlului accesului, permis doar împăratului, familiei imperiale și eunucilor. Orice tentativă de acces clandestin se solda cu execuția imediată și fără drept de apel. La construcția palatului au lucrat aproximativ un milion de oameni. Pentru clădiri, s-a folosi lemn de Phoebe Zhennan, un arbore local, înalt de peste 30 de metri, care creștea din belșug în junglele din sud-vestul Chinei, precum și blocuri imense de marmură de la carierele din proximitatea Beijingului. Aproape toate încăperile sunt pavate cu ”cărămizi de aur”, coapte în atelierele din Suzhou.
După ce a rezistat aproape cinci secole vicisitudinii istoriei, fiind amenințat inclusiv cu incendierea, a devenit parte a tezaurului național al Chinei. În secolul XXI, a suferit ample lucrări de restaurare, care au durat 16 ani, cu scopul de a aduce clădirile și spațiile la starea lor dinainte de anul 1911. Pentru a ușura înțelegerea modului de organizare a Palatului Imperial, prezentăm un plan al acestuia, preluat de pe wikipedia.
Orașul Interzis se întinde pe o suprafață dreptunghiulară cu dimensiunile de 961 metri pe axa nord-sud și 753 metri pe axa est-vest. El este înconjurat de un zid înalt de 7,9 metri și lat de peste 6 metri, precum și de un șanț cu apă. În cele patru colțuri ale zidului se află câte un turn (E). Pe fiecare latură este practicată câte o poartă: Poarta Meridian (A) la sud; Poarta Puterii Divine (B) la nord; Poarta Glorioasă de Est (D), respectiv Poarta Glorioasă de Vest (C).
Odată trecuți de Poarta Meridian, am pătruns în curtea exterioară (sau secțiunea de sud), imensă, unde pot fi admirate Râul Interior al Apei de Aur și mai ales cele cinci poduri impresionante care îl traversează. Către nord, se vede impunătoarea Poartă a Armoniei Supreme (F), către care se urcă pe scări monumentale, flancate de mai multe terase, toate lucrate în marmură albă, iar în stânga și în dreapta, cele două Porți Glorioase, de Est și de Vest. Interesant este că în această curte nu există niciun fel de arbore, niciun fel de construcție sau obiect care ar putea împiedica vederea, pentru că, așa cum ne-a spus Lisa, niciun atentator la viața împăratului sau a familiei imperiale să nu aibă unde să se ascundă.
Dincolo de Poarta Armoniei Supreme am intrat într-un alt spațiu al curții exterioare, din care alte scări monumentale, tot din marmură, urcă pe trei paliere către o terasă pe care se află, pe axa nord-sud trei construcții, Sala Armoniei Supreme (G), Sala Armoniei Centrale și Sala Păstrării Armoniei, punctul focal al acestui complex de palate.
Sala Armoniei Supreme este cea mai mare dintre ele, ridicându-se 30 de metri deasupra nivelului pieței. Ea este centrul ceremonial al puterii imperiale și cea mai mare construcție din lemn din China care a supraviețuit timpului. Are nouă travee (porțiune de construcție care cuprinde doi stâlpi de susținere și spațiul dintre aceștia) pe lățime și cinci în adâncime, cele două cifre fiind legate simbolic de maiestuozitatea împăratului. În centrul sălii, în tavan există o cupolă decorată cu un dragon, din care coboară mai multe sfere metalice asemănătoare unui candelabru. Pe timpul dinastiei Ming, împăratul ținea adunările de importanță vitală pentru stat în această clădire. Pe timpul dinastiei Qing, când întrunirile erau mult mai dese, acestea se țineau într-un alt spațiu, iar sala era folosită doar pentru scopuri ceremoniale, cum ar fi încoronările, învestirile sau nunțile imperiale.
Sala Armoniei Centrale este o clădire mică, pătrată, folosită de împărat pentru a se relaxa înainte și pe timpul ceremoniilor oficiale. Sala Păstrării Armoniei era folosită pentru repetiții în vederea ceremoniilor oficiale, dar și pentru examinările imperiale, în urma cărora erau selectați dregătorii de rang înalt ai statului. În China, tradiția selectării dregătorilor pe bază de competențe și nu de legătură de sânge era foarte veche, examenele scrise datând încă din secolul al VI-lea.
Dinspre sud și dinspre nord, către terasă urcă două rampe, cunoscute sub numele de Calea Imperială, împodobite cu sculpturi în piatră. Pe partea de nord se ablă un astfel de sculptură de dimensiuni impresionante, ce cântărește aproximativ 200 de tone, cea mai mare sculptură de acest fel din China. Tot pe terasă, în fața Sălii Armoniei Supreme, se află două bazine imense din alamă, pentru păstrarea apei. Când Palatul Imperial a fost cucerit, pe timpul Războiului Opiului, soldații atacatori au crezut că vasele respective sunt din aur și le-au scrijelit pentru a se convinge, zgârieturile fiind vizibile și astăzi.
Tot în curtea exterioară mai există două corpuri de clădire, al Eminenței Militare (H) și al Gloriei Literare (J). Primul era folosit de împărat pentru a primi miniștri și ca sală de judecată, iar cel de-al doilea găzduia editura și tipografia Palatului. La est de terasă se află corpul de clădire Cele Trei Palate din Sud (K) în care era reședința prințului moștenitor.
În Curtea Interioară (Secțiunea de Nord), se pătrunde prin Poarta Purității Cerești și printr-un spațiu alungit, plasat chiar la intersecția axelor palatului. Curtea interioară era reședința exclusivă a împăratului și a familiei sale. Pe timpul dinastiei Qing, împăratul locuia și lucra doar în Secțiunea de Nord, cea de sud fiind folosită doar în scopuri ceremoniale.
În centrul Curții Interioare este un alt grup de trei clădiri, cunoscute sub numele de Cele Trei Palate din Spate (L). De la sud la nord, acestea sunt Palatul Purității Cerești, Sala Unirii și Palatul Liniștii Pământene. Cele trei palate, mai mici ca dimensiune față de cele din Curtea Exterioară, erau reședința împăratului și împărătesei. Împăratul ocupa Palatul Purității Cerești, pentru că el reprezenta Yang-ul și cerul, în timp ce împărăteasa, reprezentând Yin-ul, își avea reședința în Palatul Liniștii Pământene. Între cele două, în sala Unirii, se producea armonia, prin contopirea dintre Yin și Yang. Pe timpul dinastiei Qing, împăratul a preferat să locuiască într-un spațiu și mai mic, Sala Cultivării Mentale (N), iar Palatul Purității Cerești a devenit sală de audiențe.
La est și la vest de Cele Trei Palate din Spate sunt două corpuri de câte șase palate, cunoscute sub numele de Cele Șase Palate din Est, respectiv din Vest. În acestea locuiau consoartele. Consoartele care căpătau rangul de concubină oficială (un rang foarte înalt) ocupau singure partea principală a unui palat, în timp ce consoartele de rang mai mic (damele de companie) erau grupate în spațiile secundare ale respectivului palat, sub supravegherea și îndrumarea unei concubine oficiale. Traseul de vizită a cuprins deplasarea pe aleea centrală de vest a celor șase palate, astfel că nu am putut vedea nici Cele Trei Palate din Spate, nici Sala Cultivării Mentale.
În spatele celor trei palate din spate, către nord, se întinde Grădina Imperială (M). Nu foarte mare ca suprafață, grădina este foarte frumoasă, având câteva zone de mare atracție. Către nord, din grădină se iese prin Poarta Puterii Cerești. Inițial un spațiu fără prea mare importanță, Sala Cultivării Mentale a devenit către finalul dinastiei Qing reședința și spațiul de lucru al împăratului, iar către sfârșitul secolului al XIX-lea, și al împărătesei. În partea de nord est a Curții Interioare se află Palatul Longevității Liniștite (O), construit de împăratul Qianlong, în perspectiva retragerii sale din poziția oficială. Tot în Secțiunea de Nord mai există unele corpuri de clădire cu rol administrativ.
Parcurgerea acestui labirint ne-a luat mai bine de două ore, timp în care aparatele de fotografiat sau camerele telefoanelor au pus la grea încercare bateriile dispozitivelor, pentru că oriunde întorceai capul identificai ceva de imortalizat. Este greu de descris în cuvinte senzațiile pe care le poți trăi în fața acestei imensități, este greu de reținut avalanșa de informații care te bombardează din toate direcțiile. Ce poți să faci, este să te lași dus de val, la propriu cel al vizitatorilor, la figurat cel al imaginației și, ajutat și de numeroasele persoane îmbrăcate în ținute din epoca respectivă să te bucuri de ceea ce captezi cu toate simțurile.
Ziua a continuat cu o deplasare la bordul unui autobuz etajat, care avea acces în zona din care am ieșit din Orașul Interzis, iar după reîntâlnirea cu autocarul nostru cel de toate zilele, Lisa ne-a oferit un mic cadou, neinclus în program, vizitarea unui magazin de obiecte cu perle de cultură de apă dulce. Suntem deja familiarizați cu astfel de vizite în ateliere, magazine sau expoziții, care satisfac dorința turiștilor de a achiziționa produse certificate, dar și a ghizilor locali de a-și dezvolta și menține relații amicale și, de ce nu, lucrative cu acestea. În China aveam să vedem un mod foarte interesant de a vizita astfel de stabilimente: parcurgerea pe viu a elementelor procesului tehnologic prin care se ajunge la produsul finit, fie el bijuterie cu (de) jad sau cu perlă, produse din mătare naturală, lucrări de artă sau ceai.
Iată-ne, deci, într-un astfel de magazin, punctul final al întregului lanț prin care se obțin perle de cultură în apă dulce, tehnică la care chinezii sunt lideri mondiali. Am înțeles că perlele sunt produse de stridii, prin intrarea între cele două carapace a unui iritant, ce poate fi un fir de nisip sau o vietate de mici dimensiuni. În dorința de a se apăra, stridia încearcă să izoleze materialul iritant, acoperindu-l cu sidef în mai multe straturi, ajungându-se în acest fel la obținerea unei perle. În mediu natural, stridiile produc perle în apa mării, iar culegătorii de perle trebuie să se scufunde uneori și zeci de metri pentru a colecta scoicile și a le căuta dacă au produs obiectul prețios mult dorit. Pentru o perlă, ei trebuie să desfacă uneori și zeci de stridii. Această ocupație este răspândită în țări riverane la Golful Persic.
În cazul perlelor de cultură, stridiile sunt crescute în apă dulce și sunt ”iritate” prin acțiunea directă a omului, apoi sunt păstrate în mediu controlat și deposedate de produsul muncii lor, atunci când acesta a atins dimensiunea dorită. În natură, procesul poate dura și cinci ani, în mediul de cultură, acesta poate fi grăbit, folosind diverse tehnici.
Există o dispută între specialiști, dacă perlele de cultură sunt naturale sau false. Un răspuns nepartinic este că sunt naturale, întrucât se obțin prin proces similar celor de apă sărată. Falsuri sunt considerate obiectele din plastic sau din sticlă. De aici, apare problema deosebirii celor naturale de falsuri. Evident specialiștii o pot face foarte ușor, dar ghidul nostru ne-a furnizat câteva informații, absolut necesare și unui cumpărător fără experiență.
Astfel, metodele sunt distructive sau nedistructive. Cele distructive, pe care oricum nimeni nu le dorește, sunt încercarea în foc (perlele din plastic vor arde cu flacără, cele naturale nu se vor aprinde) sau spargerea cu ciocanul (cele veritabile se vor sparge). Dintre metodele nedistructive, amintim aspectarea (perlele veritabile nu au formă perfect sferică, nu sunt perfect netede iar culoarea nu este uniformă) sau frecarea (frecate între ele, perlele veritabile vor lăsa un ”praf de perlă”, iar frecate de un dinte, vor oferi o senzație de rugozitate, de alunecare pe șmirghel sau pe nisip, în timp ce cele false vor aluneca foarte ușor). Desigur, ni s-a făcut o clasificare a perlelor în funcție de culoare. Astfel, am aflat că în top, sus de tot, sunt cele aurii, urmate de perlele negre și apoi de celelalte culori, să le zicem comune. Nu am aflat dacă există vreun stimulent prin care stridia să fie convinsă să ”ofere” o perlă aurie.
Evident, lecția a fost urmată de o vizită în magazinul de bijuterii, iar noi ne-am simțit asemenea unor nababi, la felul în care eram invitați de consilierele de vânzări să le vedem (și de ce nu să le cumpărăm) pe cele mai scumpe. De cumpărat, magazinul oferă produse pentru toate buzunarele, mai mult gazdele noastre ne-au tratat cu multă condescendență, materializată în oferirea de dulciuri, fructe, apă, ceai și chiar ”tărie”.
Pentru că eram la începutul călătoriei și nu aveam întru totul obișnuința consistenței meselor ce ni se serveau, unii colegi au considerat că de la micul dejun până la masa de seară (cele două mese din program) era prea mult timp și au comandat cu anticipație produse fast-food, însă întrucât acestea au venit destul de târziu după ora prânzului, nu au făcut decât să adauge încă o masă în intervalul mic de timp rămas până la cea de seară.
Ultimul obiectiv al zilei, Templul (Altarul) Cerului este un complex de clădiri din Beijing, la care împărații dinastiilor Ming și Qing veneau anual să se roage, pentru o recoltă foarte bună. Deși este considerat templu taoist, tradiția rugii pentru recoltă bogată în China este anterioară taoismului. Templul a fost construit exact în aceeași perioadă ca și Orașul Interzis (1406-1420) fiind numit inițial Templul Cerului și al Pământului. Odată cu lucrările de extindere, din secolul al XVI-lea, va căpăta numele actual. A intrat în Patrimoniul UNESCO în anul 1998 și a fost unul dintre obiectivele foarte vizitate cu prilejul Jocurilor Olimpice din 2008.
În ansamblu, Templul Cerului ocupă o suprafață de 2,73 kilometri pătrați și cuprinde trei grupuri mari de clădiri, construite după cerințe filozofice stricte: Sala de Rugăciune pentru Recoltă, Bolta Imperială a Cerului și Altarul Circular.
Sala de Rugăciune pentru Recoltă este o construcție circulară, cu acoperișul format din trei bolți suprapuse, având dismetrul de 36 metri și înălțimea de 38 metri. Construcția este plasată pe o platformă din plăci de marmură, dispuse pe trei niveluri, este realizată complet din lemn, iar îmbinările nu folosesc cuie. În anul 1889, construcția originală a ars, din cauza unui fulger, iar sala a fost reconstruită la câțiva ani după. Bolta superioară este susținută de patru stâlpi (anotimpurile anului), cea mijlocie de 12 stâlpi (lunile anului), iar cea inferioară de 24 de stâlpi (numărul de ore ale zilei).
Bolta Imperială a Cerului este o construcție rotundă, cu o singură boltă, plasată pe o singură placă de marmură. Seamănă cu Sala de Rugăciune, este plasată la sud de aceasta și este mai mică. Bolta Imperială a Cerului este legată de Sala de Rugăciune printr-o pasarelă lungă de 360 de metri, care urcă de la prima către cea din urmă.
Altarul Circular este o platformă rotundă din marmură, pe trei niveluri, plasată la sud de Bolta Imperială. Decorațiile Altarului sunt sculpturi ce reprezintă dragoni, iar toate elementele acestuia, inclusiv treptele și baluștrii sunt în număr de nouă (numărul sacru la chinezi) sau multiplu de nouă. Același aspect îl putem vedea și la elementele platformei pe care este amplasată Sala de Rugăciune pentru Recoltă. Centrul Altarului este o platformă rotundă, numită Inima Cerului, unde împăratul se ruga pentru vreme bună. Datorită construcției speciale a Altarului, rugăciunile erau amplificate și se auzeau până departe.
Din motive care îmi scapă, vizita la Templul Cerului s-a rezumat la Sala de Rugăciune (evident prin exterior) și la cele două clădiri din vecinătate, transformate în prezent în muzee. Tot din aceste motive, unele fotografii au fost preluate din surse deschise. Apreciez că o documentare anterioară corespunzătoare ne-ar fi permis măcar să întrebăm despre soarta celorlalte două componente ale Templului Cerului, și îmi exprim speranța că viitorii turiști care vor citi aceste rânduri vor fi în măsură mai mare pregătiți să o facă.
După-amiaza zilei a adus două inițiative pornite dintre membrii grupului. Prima avea în vedere includerea în programul de a doua zi dimineața a vizitării Grădinii Zoologice, în special pentru celebrii urși Panda și a fost acceptată de majoritatea membrilor grupului. Cea de-a doua viza primele ore de după sosirea la Shanghai, de a doua zi, respectiv o croazieră pe râul Huangpu, după lăsarea serii, pentru a admira de pe apă frumoasele construcții ale orașului. Și această propunere a stârnit interesul multor colegi, ea fiind transmisă telefonic, spre rezolvare ghidului local din Shanghai.
Ca unul care am beneficiat de această experiență, apreciez că urcarea în Pearl Tower ar fi un moment de neuitat pentru cei care vizitează orașul Shanghai, dar am înțeles că rezervările trebuie făcute cu mult timp înainte (asta nu ar trebui să fie o problemă) și că există riscul unor mari întârzieri față de ora programată, care ar da peste cap întregul program.
Cu aceste gânduri și, mai ales cu provocările zilei următoare în gând, ne-am întors la hotel, unde ne-am pregătit de odihnă, a noastră și a mult încercatelor dispozitive de înregistrare și fotografiere.
