Valentin BELOIU ■
Ziua în care granița s-a transformat în cușcă
Se spune că uneori viața îți dă palme mai repede decât ai timp să-ți iei rămas-bun de la uniformă. Nu împlinisem încă 20 de ani. Era anul 1981 și abia coborâsem din trenul care m-a adus din Timișoara, cu mirosul proaspăt al libertății de după armată încă lipit de haine. În drumul meu spre Constanța natală, apărea în fața mea Oravița, un orășel prăfuit, cu aer de capăt de linie, învăluit într-un amestec de liniște provincială și neliniște de graniță. Pământ de margine, pământ tensionat. Coborâsem fără bănuieli, cu gânduri simple: să ajung la Ciclova Montană, unde mă așteptau niște prieteni dragi, oameni de suflet, născuți cu muntele în sânge și poveștile în priviri. Abia așteptam să urcăm pe munte, să cunosc oameni noi și să văd locuri și peisaje mirifice.
Nu aveam nicio hartă, doar întrebări și multă încredere în oameni. M-am oprit lângă un bărbat ce părea că știe locurile, un localnic obișnuit, cu chip banal, ars de soare și bătut de vânt, personaj dintre aceia pe care viața îi face să pară de încredere doar pentru că sunt de-ai locului. I-am spus unde vreau să ajung, mi-a arătat direcția, mi-a zâmbit vag, apoi a plecat. Ce nu am știut atunci era că zâmbetul lui avea colți, iar pașii i s-au îndreptat apoi direct spre unitatea de grăniceri. Câteva minute mai târziu, o mașină militară a frânat în fața mea ca o replică dură la libertatea de-a merge unde vrei. Din ea au coborât înarmați doi bărbați în uniformă, unul tânăr, agitat, cu privire neîncrezătoare, celălalt mai în vârstă, plictisit, dar periculos prin rutină. M-au legitimat, m-au întrebat cine sunt, unde merg, de ce, cu cine. În scurt timp eram buimac, iar inima îmi bătea să îmi sară din piept. Tonul lor nu cerea răspunsuri, ci doar confirmări că ești vinovat de ceva, orice.
Prima mea arestare, Oravița, 1981
Am fost invitat să urc în maşina cu gratii la geam și fără mânere la uși. Așa am fost ridicat, iar libertatea abia recâștigată după lunile de cazarmă a fost din nou frântă, acum mai brusc și mai absurd. M-au dus direct la garnizoana militară din oraș. O clădire cenușie, cu miros de mucegai, ce părea făcută nu să adăpostească oameni, ci frici și interogatorii. Mi-au luat bagajul, m-au percheziționat, mi-au cerut să-mi scot cureaua și șireturile, ca unui sinucigaș în devenire. O măsură absurdă de siguranță, dar ritualică, care transformă orice om, indiferent de intenție, într-un potențial pericol.
Celula era mică, rece, cu un pat de fier și tăcerea densă a zidurilor care văzuseră prea multe. M-au lăsat acolo să aștept, în timp ce afară se lăsa seara peste dealurile Banatului. Auzeam, dar nu vedeam, forfota orașului de dincolo de ziduri. Apoi au venit din nou pentru interogatoriu. Voiau să știe de ce sunt acolo, dacă intenționez să trec granița ilegal, cu cine sunt în legătură. Oravița era atunci un punct fierbinte, aproape de Iugoslavia (azi Serbia), o linie subțire de trecere spre o lume mai liberă, iar orice pas „greșit” era tratat cu suspiciune. Faptul că eram un civil abia ieșit din armată mă făcea și mai periculos în ochii lor. Am răspuns cum am știut: simplu, onest, fără emfază. Voiam doar să merg la Ciclova, la niște prieteni să îmi petrec ultima vacanță înainte de marea plecare la București la facultate. Nu aveam niciun plan de fugă, doar o direcție și o amintire de vară. Timpul trecea greu. Acolo, în acel spațiu îngust, începusem să învăț că nu libertatea e cea care te definește, ci felul în care reziști atunci când ți se ia fără motiv. Apoi, ca o rază caldă într-un coridor rece, a apărut tatăl prietenului meu, despre care eu tot vorbeam ca ultima speranță de salvare. Un om solid, cu voce calmă și autoritate tăcută. Lucra la primărie. A vorbit scurt cu cei de la garnizoană și, dintr-odată, gratiile invizibile s-au deschis. Am fost eliberat cu acea jenă tăcută care însoțește greșelile fără scuze.
Auzisem tot felul de întâmplări nefericite ale unor cunoștințe, prieteni, prieteni ai prietenilor sau vecini, unii deveniți celebri ca actorul Lucian Iancu, dar până nu ți se întâmplă personal, parcă nu-ți vine a crede. Era o perioadă tensionată când, cine trecea granița fraudulos, dacă scăpa de tirul sentinelelor române, era luat în cătare de soldații iugoslavi. Bine, la mine nu era cazul, nu vroiam decât să-mi văd un prieten din zonă, dar probabil că le-am părut și mai dubios așa, suspect de dezinteresat. Fac aceste precizări legate de contextul social, politic și securistic al vremii, mai ales pentru tinerii cititori, dar și pentru cei care cred că era cool în comunism.
Așa a fost prima mea arestare: fără vină, fără logică, dar cu o lecție. Lecția că libertatea, chiar și în forma ei banală, de a întreba un localnic cum să ajungi într-un sat, poate deveni o infracțiune într-o țară care se temea de propria-i umbră.
Din acea zi, Oravița nu mi-a mai părut doar un orășel de munte. A devenit pentru mine un hotar interior: între copilărie și maturitate, între naivitate și vigilență, între libertate și suspiciune. Și poate, fără să știu, acolo a început și o altă formă de trezire, aceea în care înveți că uneori cel care îți zâmbește e cel care te vinde, iar granițele nu sunt doar pe hartă, ci și în privirea celuilalt.
Libertatea știrbită
Când am ieșit din clădirea aceea mohorâtă, cu porți înalte ca niște umeri încruntați, am simțit mai întâi un gol ciudat în piept. Nu era nici frică, nici furie. Era ceva mai subtil: o mirare grea, amestecată cu rușine. Nu față de ceilalți, ci față de mine. Parcă pășisem într-o lume care nu mai era a mea. Trotuarul era același, orașul la fel de tăcut, dar eu nu mai eram același. Pe drumul scurt dintre poarta închisorii și trotuarul libertății simțeam aerul altfel, mai dens, mai tăios, ca și cum până și oxigenul mă cerceta, întreabându-se dacă meritam să-l respir.
Ce poate gândi un om abia eliberat din arest, după câteva ore în care a fost tratat ca un pericol și potenţial transfug? Că totul a fost o confuzie? Poate. Că statul e nedrept? Desigur. Dar dincolo de reacțiile instinctive, rămâne o întrebare care sapă adânc: dacă doar atât de puțin a fost nevoie ca să-mi pierd libertatea, ce înseamnă atunci libertatea cu adevărat? Nu e vorba doar de dreptul de a merge unde vrei. E vorba de cum te vezi pe tine când altcineva îți spune că nu ai voie. Când altcineva decide, fără motiv, că ești suspect. Când un zâmbet aparent nevinovat se transformă într-o denunțare și o simplă întrebare, „cum ajung la Ciclova?”, se convertește, în logica fricii, într-un act de trădare. Mergeam pe stradă, dar încă simțeam urmele ușii metalice închisă în spatele meu. Am înțeles atunci că sunt locuri care îți iau libertatea nu pentru că ai greșit, ci pentru că ai fost acolo, într-un moment nepotrivit, cu o privire sinceră într-o lume în care sinceritatea trezește suspiciune.
Și totuși, în ciuda amarului din gât, a curelei și a șireturilor încă lipsite de rost, în ciuda tăcerii încărcate din ochii celor care nu știau dacă să mă întrebe sau să se uite în altă parte, simțeam că ceva în mine se întărise. Nu furia, nu ura, ci conștiința. Conștiința că libertatea nu este ceva ce primești de la stat, ci ceva ce trebuie să porți înăuntrul tău, chiar și când o ușă grea se închide între tine și lume.
Poate că acea primă arestare m-a învățat mai mult decât toată armata. Acolo am înțeles cât de subțire e linia dintre om și suspect, dintre întrebare și vină, dintre normal și periculos, dar și că, odată ieșit pe poartă, ai o datorie: să nu uiți. Să nu uiți cât de ușor e să fii prins, cât de greu e să te explici, cât de periculoasă devine sinceritatea într-o lume în care fiecare se teme de fiecare.
Și, poate, tocmai de aceea, după acea zi, am început să prețuiesc altfel fiecare pas liber, fiecare drum, fiecare întrebare pusă fără teamă. Pentru că în spatele fiecărui răspuns primit cu încredere, nu cu denunț, se afla o lume care încă mai putea fi salvată. Și da, a fost salvată câțiva ani mai târziu, în 1989!
[/responsivevoice]
