Aurel BĂJENARU ■
„Limba Noastră cea Română” este o sărbătoare națională în Republica Moldova, celebrată pe 31 august începând din 1990 celebrând evenimentul din 31 august 1989, când limba română a fost recuperată și ca mijloc de comunicare oficial de către basarabenii din Republica Moldova.
Pe 27 august 1989, în Piața Victoriei din Chișinău a avut loc una dintre cele mai mari demonstrații din istoria Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, cu aproximativ 750.000 de participanți. Scopul principal al mișcării era obținerea independenței față de Uniunea Sovietică, dar țara a mai așteptat încă doi ani pentru îndeplinirea dezideratului și eliberare de sub cizma rusească. Cu toate astea, acest moment a reprezentat un succes parțial deoarece câteva zile mai târziu, pe 31 august, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești a adoptat limba română ca limbă oficială și a hotărât revenirea la alfabetul latin.
Ziua Limbii Române se sărbătorește și la București pe 31 august, din 2011
Cu prilejul acestei sărbători, vă propun o incursiune în adevărata istorie a limbii române, așa cum mi-o reprezint eu, etnogeneză ce derivă din realitatea formării poporului român.
Limba română: O istorie ascunsă sub straturi mitice și politice
Istoria limbii române este la fel de complexă și disputată ca și istoria poporului ce o vorbește. De-a lungul secolelor, cercetarea lingvistică a fost modelată nu doar de izvoare arheologice sau textuale (în mare parte puține și fragmentare), ci și de interese politice și identitare ale statelor din regiune. Din acest amestec de lipsuri documentare și presiuni geopolitice s-au născut diverse versiuni ale istoriei limbii române — și implicit ale formării poporului român.
Formarea limbii române: nu a fost o simplă „romanizare a dacilor”.
Una dintre cele mai vehiculate narațiuni tradiționale este aceea a „romanizării dacilor” dar o analiză atentă a surselor istorice și lingvistice sugerează o realitate mai nuanțată și, poate, radical diferită.
Formarea limbii române nu a fost rezultatul unui proces de aculturație directă între romani și daci ci mai degrabă un fenomen complex desfășurat într-un creuzet balcanic unic, în sudul Dunării – în fostele provincii romane Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis. Acolo, romani si daci refugiați printre traci si iliri au alcătuit noua Dacie Aureliană după retragerea administrației imperiale din vechea Dacie.
În acest spațiu limba latină vulgară s-a conservat și a evoluat într-un mediu multicultural, în contact cu limbile ilirice, traco-frigiene și apoi slave. Acești romani sud-dunăreni – vlahi sau aromâni – reprezintă, de fapt, adevăratul nucleu etno-lingvistic al viitorului popor român. Ei au fost prinși în zona Balcanilor la sosirea slavilor și, în mod treptat, imigrați sau strămutați la nord de fluviul Dunărea, în special în timpul expansiunii primului Imperiu Bulgar.
Unitatea lingvistică ca moștenire balcanică
Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna nu are dialecte majore care să fi evoluat independent în secolele timpurii. Acest fapt remarcabil se explică tocmai prin originea sa balcanică. Formată într-o zonă relativ omogenă și izolată, apoi difuzată treptat în spațiul actual al României, româna s-a păstrat unitară. Abia în Evul Mediu au apărut variații regionale minore, în special fonetice și lexicale.
Migrarea vlahilor și impunerea slavonei
Odată cu extinderea Imperiului Bulgar până în zona Transilvaniei, vlahi – adică români de sudul Dunării – au fost aduși sau împinși către nord. Se presupune că o parte dintre aceștia au fost colonizați în zone strategice, inclusiv în minele de sare din Munții Apuseni. Aici probabil se găsește și originea primilor români (vlahi) din Transilvania, așa cum sugerează și surse medievale maghiare, precum Magister P. și Geograful Anonim. Religia și administrația bulgară au impus limba slavonă ca limbă liturgică și oficială. Slavona a fost folosită în cancelariile domnești și în biserică secole la rând. Această limbă a influențat profund româna veche, mai ales în ceea ce privește vocabularul religios și juridic.
Limba română de la oralitate la alfabet latin
Limba română a fost multă vreme doar vorbită, fără un alfabet propriu. Primele încercări de a o scrie au fost făcute folosind alfabetul chirilic, derivat din cel slavon. Primul text cunoscut în limba română este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, scrisă cu caractere chirilice, dar într-o limbă clar românească, numită în epocă „rumânească”. Timp de secole, literatura religioasă și cea oficială au fost transcrise exclusiv în slavonă, chiar dacă limba poporului era româna. Trecerea la alfabetul latin a fost un proces dificil și controversat. Alfabetul de tranziție – care amesteca litere chirilice și latine – a fost introdus după 1828, mai ales prin eforturile lui Ion Heliade Rădulescu.
Opoziția a fost puternică, mai ales din partea bisericii ortodoxe care interpreta reforma alfabetului ca amenințare la adresa credinței. Celebrul blestem al mitropolitului Grigore la adresa promotorilor alfabetului latin exprimă vehemența cu care elitele religioase s-au opus schimbării. Alfabetul latin a fost oficializat în Principatele Unite în 1862, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. În Transilvania, procesul a fost mai lent: Gazeta de Transilvania a trecut complet la scrierea latină abia în 1862.
Un adevăr intuit de Eminescu?
Într-un articol publicat în 1882, Mihai Eminescu remarca, citându-l pe Miron Costin, că „cel mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic” se vorbea în Sătmar. Această observație sugerează o conservare a limbii într-o formă mai pură în nord-vestul Transilvaniei, acolo unde, paradoxal, românii fuseseră considerați coloniști sau chiar minoritari. Poate că Eminescu a intuit, fără să poată formula clar, că adevărata origine a românilor se leagă mai degrabă de o migrație sud-dunăreană decât de continuitatea pură a dacilor romanizați.
O zi a limbii române pentru a spune adevărul
De Ziua Limbii Române, ar trebui să celebrăm nu doar frumusețea și diversitatea acesteia ci și complexul adevăr al formării ei. Nu dintr-o romanizare simplistă ci din supraviețuirea latinității într-un spațiu balcanic și migrarea ulterioară a vlahilor către nordul Dunării, s-a născut limba pe care o vorbim azi. Unitatea sa remarcabilă, influențele slave adânci, drumul lung către alfabetul latin și rezistența unei limbi vorbite înainte de a fi scrisă – toate astea conturează o istorie mai fascinantă decât miturile școlare. Adevărul nu slăbește identitatea noastră; dimpotrivă, o fundamentează.
[/responsivevoice]
