Leonard MOCANU ■
Vedi Hong Kong poi tornare a casa
Am ales această parafrază la o cunoscută expresie italiană, pentru că, deja, eram în ultima zi pe pământ chinez, așa că sentimentele erau împărțite între nostalgia a ce văzusem, speranța de a adăuga noi amintiri și dorința ca acest vis frumos să nu se termine.
Ultima zi a avut un program mai aparte, pentru că trebuia suprapusă agenda noastră, având ca punct terminus aeroportul internațional, cu rigorile hotelului, ale cărui camere trebuia să le părăsim oficial înainte de miezul zilei. Mai mult, gazdele noastre ne-au informat că urmau să desfășoare și un program de dezinsecție la câteva etaje, care ar fi afectat șederea unora dintre noi în camere. S-a creat o mică bulibășeală, pentru că ni s-ar fi părut normal ca activitatea să se desfășoare după check-out, printr-o abordare unitară a problemei la nivelul grupului, dar, așa cum am mai amintit, însoțitorul intrase deja pe modul de economie de energie. Până la urmă, fiecare dintre potențialii afectați și-a negociat șederea în cameră direct la recepție. În ce privește hotelul, ar merita de știut că în Hong Kong una dintre rămășițele britanice este cea a prizelor, astfel că e nevoie de adaptor pentru a folosi aparatura electronică. Cum cel din bagaj s-a dovedit insensibil la nevoile noastre, am închiriat unul (ultimul) de la recepție, contra unei garanții de 300 de dolari HK, disponibilizați imediat după returnare.
Am început dimineața, după micul dejun, prin a ne aranja bagajele de cală, astfel încât să ne încadrăm în cele 20 de kilograme pentru fiecare, așa cum sunt cerințele companiei Turkish Airlines (și nu 23, cum fuseserăm informați de agenție). Într-un final, am reușit să realizăm compromisul greutate-volum și ne-am declarat satisfăcuți, mai ales după ce am avut și ”confirmarea” cântarului de bagaje de la recepție.
Am alocat timpul rămas până la ora 12.00, cea a reunirii oficiale a grupului, pentru o ultimă plimbare pe esplanadă, până la capătul estic al Avenue of Stars, dar și ”prospectării celor câteva buticuri din mall-ul hotelului. Cum soarele era arzător, călătoria noastră exterioară s-a redus la minim, mai ales că, la lumina zilei, priveliștea nu mai era atât de atractivă. Am remarcat o dată în plus ceea ce văzusem de-a lungul întregii noastre călătorii: obsesia pentru curățenie a gazdelor noastre, manifestată în zeci de forme. La Hong Kong, am văzut ceva aparte – un bărbat în vârstă curăța și lustruia rosturile de tablă nichelată dintre dalele de marmură și mozaic, cu religiozitatea cuiva care restaura o capodoperă a picturii universale.
Este, cred, momentul să facem cunoștință cu provincia și orașul Hong Kong, așa cum s-a întâmplat în toate locurile vizitate. Hong Kong este o regiune administrativă specială a Republicii Populare Chineze, plasată pe coasta de sud, la miazăzi de orașul Shenzhen. Administrativ, provincia este formată din trei zone distincte: Insula Hong Kong, Kowloon și Noile Teritorii. Cu o populație de aproximativ 7,5 milioane locuitori, pe o suprafață de 1.114 Kmp, provincia are o densitate de 6.800 locuitori/Kmp, plasându-se pe locul patru în lume.
Numele ”europenizat” datează din anul 1780, ca o interpretare fonetică a numelui dat de localnici în cantoneză (heung gong), care s-ar traduce ca ”Portul Parfumat” sau ”Portul Tămâiat”. Există dovezi ale locuirii acestui teritoriu încă de acum 35.000 (după unii istorici chiar 39.000) ani, iar acum 6.000 de ani zona era locuită de o populație denumită ”austronezieni”. Către sfârșitul secolului al III-lea înainte de Hristos, regiunea a fost încorporată în China, apoi, pentru o perioadă, în regatul predecesor actualului Vietnam.
Revenirea la China s-a produs în anul 1279, când în regiune s-au stabilit șapte mari familii chineze. Primul european care a acostat la Hong Kong a fost același Jorge Alvares, care este nume de referință și în istoria provinciei Macau, în favoarea căreia Hong Kong va pierde întâietatea comerțului maritim internațional de la acea vreme. A urmat o perioadă (1661-1683) în care comerțul internațional maritim a fost interzis total, iar populația a fost evacuată, lăsând teritoriul complet nelocuit. În 1684, împăratul Xangxi a decis redeschiderea porturilor pentru comerțul cu europenii, însă din 1757 chinezii au implementat Sistemul Canton, prin care întregul comerț maritim internațional se făcea doar prin această provincie, pe baza unor reguli foarte stricte și prin plata unor taxe consistente. Pentru că interesul chinezilor în produse europene era mult mai scăzut față de cel al europenilor pentru produse chineze (ceai, mătase și porțelan), plata pentru acestea se făcea strict în metale prețioase. Pentru a echilibra balanța comercială, englezii au început să vândă opium indian în regiune, iar chinezii au răspuns prin măsuri și mai restrictive, pentru a ține sub control traficul de droguri. Aceasta avea să ducă la conflicte dure între chinezi și britanici. În urma deciziei împăratului Daoguang de a eradica consumul de droguri și de a arde toate stocurile de opium, China a atras o ripostă militară din partea Angliei, ajungându-se la Primul Război al Opiumului. China a cedat insula Hong Kong Marii Britanii în urma unei convenții din anul 1841, iar apoi, după încă un an de ostilități, cea din urmă a trecut la controlul complet al insulei.
Deși inițial măsurile administrative britanice au avut rezultate sub așteptări, în urma situației politice și sociale din China mai multe persoane bogate au părăsit partea continentală și s-au stabilit în noua colonie. În urma celui de-al Doilea Război al Opiumului, China a cedat Marii Britanii și peninsula Kowloon și Insula Tăietorilor de Piatră. În 1898, controlul Marii Britanii s-a extins pe o perioadă de 99 de ani și asupra Noilor Teritorii.
La începutul războiului sino-japonez, ca parte a agresiunii nipone din al Doilea Război Mondial, guvernatorul britanic a declarat Hong Kong neutră și a evacuat femeile și copiii britanici din provincie. Japonia a atacat Hong Kong în aceeași dimineață ca și Pearl Harbour, a cucerit-o și a administrat-o până la 30 august 1945.
Hong Kong și-a revenit relativ rapid după război, și pentru că foarte mulți chinezi bine pregătiți s-au refugiat din calea războiului civil din țară sau au emigrat după ce Partidul Comunist Chinez a ajuns la putere. Măsurile puterii coloniale de creștere economică, de dezvoltare de programe de construcție de locuințe și de luptă împotriva corupției au făcut ca Hong Kong să devină prima dintre cei ”patru tigri asiatici” (Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan) care să atingă, în anii ‘50, un înalt nivel de industrializare și tehnologizare. Puterea industrială a provinciei a scăzut, concomitent cu creșterea ponderii economiei bazate pe servicii. În prima parte a anilor ‘90, Hong Kong a devenit și unul dintre cele mai importante centre financiare ale lumii.
Cedarea provinciei către China (1 iulie 1997), în urma a peste un deceniu de negocieri, nu a trecut fără convulsii. Inițial, aproximativ o jumătate de milion de localnici au emigrat către țări din Occident. Apoi, deși China s-a angajat prin tratat să păstreze status-quo-ul provinciei pentru 50 de ani, imixtiunea politică s-a făcut simțită, conducând la mai multe valuri de proteste. China a acționat în principal în sensul obținerii controlului asupra Consiliului Legislativ al provinciei, reducând numărul de locuri, impunând votul uninominal și un sistem de validare a candidaților, a cărui ”oră exactă” se dă la Beijing. Chiar și așa, provincia Hong Kong rămâne o entitate aparte, pol financiar, economic, turistic universitar și cultural în regiune și în lume. Ce va fi la finalul celor cinci decenii de tranziție, sperăm să putem vedea.
La ora 12.00, am lăsat bagajele în lobby-ul hotelului, grupate și acoperite cu o plasă ”de protecție”, apoi ne-am îmbarcat în autocar, pentru o scurtă călătorie până la terminalul ferry de pe peninsula Kowloon. De aici, am făcut o traversadă a portului Victoria până pe insula Hong Kong, doar pentru a bifa și această formă de deplasare, întrucât oricum parcurseserăm deja acest drum prin tunelul subacvatic, în ziua anterioară. Ne-am bucurat, totuși, de oportunitatea de a admira ambele maluri ale portului de pe valuri și de a ne îmbogăți colecția de fotografii.
La terminalul de pe insulă ne aștepta autocarul de care ne despărțiserăm mai devreme. Am pornit într-o croazieră pe roți printre clădirile de oțel și sticlă care umplu spațiul. Hong Kong este orașul cu cel mai mare număr de zgârie-nori din lume, cu peste 550 de clădiri mai înalte de 150 de metri. Printre cele mai înalte clădiri de pe Insula Hong Kong, pot fi admirate cele două ”bastimente” ale Centrului Financiar Internațional, situate chiar pe faleza nordică, sediul HSBC (Hong Kong an Shanghai Banking Corporation), Central Plaza (”doar” 378 metri) și turnul Bank of China. De cealaltă parte a portului, în West Kowloon, clădirea International Commerce Center (484 metri) bate recordurile locului, cu cele 108 etaje ale sale. Dealtfel, spațiul limitat a impus dezvoltarea pe verticală atât a clădirilor cu destinație de afaceri, dar și a celor de locuințe și a centrelor comerciale. Așa cum avea să ne povestească Jason, ghidul nostru local, cele mai râvnite apartamente (evident și cele mai scumpe) sunt cele de la etajele superioare ale blocurilor. Chestiunea locurilor de parcare este rezolvată în mare parte ”natural”, în sensul în care doar unul din cinci localnici își permite să aibă mașină proprietate, din cauza costurilor de achiziție, a restricțiilor antipoluare și a costurilor de întreținere (carburantul are preț prohibitiv în Hong Kong, un litru de benzină costând între 3,6 și 4 dolari americani). De aceea, cei mai mulți localnici preferă să folosească pentru deplasare mijloacele de transport în comun, autobuze și tramvaie supraetajate, metroul, ferry-ul sau chiar taxiurile.
În furnicarul de oameni și vehicule, prima oprire a fost la un restaurant, pentru masa de prânz. Localul părea a fi destinația favorită a multor ”corporatiști”. Servirea este cumva ”pe badă rulantă”: intri – mănânci fuguța – ieși (evident, după ce plătești). Pentru prima dată în sejurul nostru am găsit pe masă câte două seturi de bețișoare pentru fiecare. Jason ne-a lămurit: un set este pentru ca persoanele să se servească de pe platouri, al doilea, pentru a mânca din farfurie. Iată o grijă în plus pentru sănătate, pentru că recentele pandemii au întărit semnificația proverbului ”tot pățitu-i priceput”, sau cum s-o fi spunând asta în cantoneză – limba maternă a majorității.
Cu burta pusă la cale, am pornit către unul dintre cartierele cele mai cunoscute ale insulei Hong Kong, Aberdeen. De fapt, Aberdeen este o zonă în sudul insulei, care cuprinde orașul cu același nume, precum și alte sectoare, de obicei referirea făcându-se strict la oraș. În chineză, numele orașului se traduce prin Micul Hong Kong. Populația zonei este de aproximativ 80.000 locuitori. Aberdeen este renumit pentru ”satul plutitor”, de fapt locuințe flotante, nave de mici dimensiuni, barje sau șlepuri, situat în Portul Aberdeen, pe care încă mai locuiesc câteva zeci de familii, pornind de la tradiția pescarilor localnici, care locuiau pe propriile nave, adăpostite în liniștea portului. Totodată, în port multe restaurante plutitoare și mici nave de croazieră dau culoare și faimă locului.
Alături de port, o altă entitate foarte cunoscută este Aberdeen Centre, un cartier cu 20 de blocuri de locuințe, însumând 2.788 apartamente pentru clasa de mijloc. Trebuie recunoscut că imaginea combinației dintre micile vase de pescari ancorate în port și blocurile de locuințe de pe fundal creează o senzație foarte interesantă, imortalizată și de noi în numeroase poze.
Am poposit în port, unde am avut de ales între o plimbare pe esplanadă și o croazieră de 30 de minute cu o bărcuță, ce permitea admirarea peisajului de pe apă, iar fiecare a ales funcție de criteriile personale. Am petrecut aproximativ 45 de minute, timp în care am căutat umbra arborilor sau a clădirilor, pentru ca în final să ne refugiem în autocar, beneficiind din plin de ”amabilitatea” aerului condiționat.
Din port, ne-am continuat drumul către plajele amenajate în zona extinsă Aberdeen. Plasate în partea de sud a insulei Hong Kong, plajele au fost concepute să satisfacă exigențele turiștilor dornici de băi de soare și de cazare pe malul mării. Au fost construite mai multe hoteluri, iar principalele plaje au fost amenajate în Golful Repulse și în Golful de Sud. Până a ajunge la Golful Repulse, am trecut pe lângă parcul de distracții Ocean Park și pe șoseaua de coastă a Golfului Apelor Adânci (Deep Water Bay), de unde se vede Middle Island, o insuliță pe care se află sediul Yacht Clubului local și unde se poate ajunge cu ferry-ul.
Autocarul a fost parcat chiar în fața unui adăpost pentru câini și pisici (pentru adopție, nu pentru mâncare, cum a ținut să ne precizeze Jason) și am ieșit pe plajă, către Templul Tin Hau. Tin Hau este zeitatea adorată de pescari, cunoscută și sub alte nume, printre care și Matsu, cum o știam din ziua precedentă, de la Macau. Pe coastă, localnicii au ridicat mai multe temple ale zeiței, dar cel mai mare și mai cunoscut este cel din Golful Repulse, construit în 1851.
Nu am vizitat templul, dar am admirat numeroasele statui ale unor zeități locale, printre care cea a lui Choi Pak Sing Kwan, zeul bogăției sau a zeiței milosteniei, Kwun Yam. La îndemnul lui Jason, am trecut peste Podul Longevității, o piesă arhitecturală frumos colorată și ornată, despre care superstiția locală spune că, odată parcurgându-l, îți lungești viața cu trei zile. Am trecut și noi podul, dar nu știm unde exact a adăugat Creatorul cele trei zile, când, cum și cât ne vom bucura de ele. Pe plajă mai sunt amplasate și alte statui, precum cea a Peștelui Prosperității, de unde se vede că în folclorul local termeni precum prosperitate și bogăție sunt la ordinea zilei.
Am încheiat șederea pe Repulse Bay admirând un grup de preșcolari, conduși de câțiva instructori, care făceau ședințe de ”educație fizică” pe nisip, la umbra unor copaci, ”admirați” de părinți. Exercițiile erau menite să le dezvolte copiilor cu vârste între trei și cinci ani motricitatea și simțul orientării, iar la final chiar să le dea primele noțiuni ale jocului de rugby, folosind ”baloane” ovale din burete. În încheiere, ne-am răcorit cu câte o înghețată de la o gelaterie a complexului ”The Pulse”, am admirat pisicile și cățeii din adăpostul pentru animale și am pornit către ultimul obiectiv, The Peak.
Victoria Peak, Mount Austin sau The Peak în jargon local este cel mai înalt vârf de pe Insula Hong Kong (552 m), reprezentând unul dintre obiectivele cele mai vizitate, pentru că oferă vizibilitate panoramică către Portul Victoria, peninsula Kowloon, districtul financiar (Central), insula Lamma și celelalte insule înconjurătoare. Pe punctul cel mai înalt este amplasată o antenă de telecomunicații, spațiul fiind închis publicului, iar ”The Peak” se referă la zona înconjurătoare, care cuprinde terenuri de sport, platforme belvedere, facilități turistice și reședințe private extrem de scumpe.
Pe The Peak se poate ajunge fie cu mijloace auto, pe o șosea îngustă și sinuoasă, fie cu Peak Tram, tramvaiul funicular, un vehicul extrem de popular, care transportă turiști și localnici, deopotrivă. Linia tramvaiului funicular a fost dată în folosință în 1888, iar în prezent vehiculele sunt la cea de-a șasea generație. Până la darea în funcțiune a acestuia, și mult după aceea accesul către vârf se făcea pe o potecă îngustă, rezidenții călătorind cu lectici. Asta arată o dată în plus starea socială a celor care își permiteau să aibă reședințe pe acest deal. Mai mult, până în 1947 chinezilor le-a fost interzis să locuiască pe The Peak, primul care a spart barierele, în anii ‘20 fiind sir Robert Hotung (sau Ho Tung) un afacerist și filantrop local de rasă mixtă.
Proprietățile amplasate pe The Peak bat anual recordurile de preț pe metrul pătrat, confirmând statutul de zonă prohibită. Am ajuns în parcarea publică, de unde am intrat într-un centru comercial, pe acoperișul căruia se află o terasă ce oferă vizibilitate către principalele atracții din partea nordică a provinciei, pe care le-am admirat și le-am fotografiat și noi. Pe o porțiune, vizibilitatea este obturată de Peak Tower, o construcție în formă de lotus, centru comercial și simbol al provinciei.
Pe drumul de coborâre, am trăit aceleași emoții în curbe, mai ales când ne întâlneam cu alte autocare. Am admirat din autocar un bloc imens, cu o gaură dreptunghiulară în el, despre care Jason ne-a explicat că a fost realizată din motive de ”feng-shui”. Cum în cultura locală este un sacrilegiu a obtura vederea către mare sau ocean, se pare că arhitecții au găsit acel compromis care să permită realizarea obiectivului, fără a afecta înclinația către filozofie și meditație a localnicilor. Mai mult, silueta unduită a blocului vine, parcă, să suplinească lipsa vizibilității valurilor mării.
Am ajuns la hotel, unde ne-am recuperat bagajele și am pornit către aeroportul internațional (HKIA), situat pe insula Chek Lap Kok. De fapt așa și este cunoscut, drept Aeroportul Chek Lap Kok, pentru a fi deosebit de predecesorul său. Inaugurat în 1998 aeroportul este cel mai aglomerat din lume pentru transportul de mărfuri și unul dintre cele mai aglomerate pentru transportul de pasageri. La începului lui 2024, HKIA avea peste 60.000 angajați. Este sediul principal al mai multor companii aviatice, iar de pe el operează peste 100 de companii, cu zboruri către mai mult de 180 de destinații din întreaga lume. În 2015, 68,5 milioane de pasageri i-au trecut ”pragul”, iar contribuția acestuia la economia și bugetul provinciei (mai bine de 10% din PIB) este foarte importantă.
Acesta a fost pentru noi punctul terminus al aventurii chineze, care s-a întins pe durata a 14 zile (inclusiv transportul). Formalitățile aeroportuare nu au diferit cu nimic de cele de pe alte aeroporturi uriașe de pe glob, astfel că totul a decurs fără prea mari încurcături până ce am ajuns la terminal și ne-am ocupat locurile în avion.
A urmat o noapte de zbor către Istanbul, în deja cunoscutul confort al aeronavelor aparținând Turkish Airlines, cu două mese și cu obișnuitul etui cu produse cosmetice și papucei ”de casă”. Ca ajutor pentru adormit, am ales succesiv câteva filme binecunoscute, adevărate ”somnifere” în condiții normale, dar mi-e greu să precizez cam care a fost raportul final somn/veghe. Ce merită spus, ca o recomandare pentru cei ce ne vor călca pe urme, este bine să aibă în bagajul de mână un tricou sau o cămașă de schimb, eventual un deodorant solid, pentru că, la durata efectivă a zborurilor, se adaugă și cea a zilei de plimbare prin Hong Kong, la 30 grade plus.
La Istanbul, extazul trăit la întâlnirea unui angajat al aeroportului, care efectiv ne-a preluat de la terminalul de sosiri pentru a ne conduce către cel de plecare pentru București, s-a transformat curând în dezamăgire, când am fost îndrumați către un punct de security-check, la care intransigența agenților a mers până acolo încât a trebuit să renunțăm inclusiv la ”pet”-urile cu apă, primite în avionul propriei lor companii.
Nici în zborul către București nu ar fi nimic de semnalat, astfel că am aterizat la timp în capitala scumpei noastre patrii, unde am (re)făcut cunoștință cu realitatea încă de la controlul pașapoartelor. Dacă aproape peste tot în lume autoritățile își protejează cetățenii (sau cetățenii UE, în sens larg), la București se pare că etichetele și săgețile de orientare sunt doar pentru autoritățile europene, să arătăm că avem. Altfel, călătorii sunt îndrumați de-a valma, drept probă a ”egalității în fața legii”, garantată de constituție.
Despărțirea a fost destul de abruptă, ea petrecându-se pe măsură ce ne recuperam bagajele la banda rulantă, cu salutări, îmbrățișări și urări formale. Pentru înapoierea la Constanța, am beneficiat de serviciile aceleiași companii de transport rutier, ALT, de data aceasta cu un microbuz care ”bătea” 700.000 kilometri la bord și a cărui a șasea treaptă de viteză se pierduse în neantul timpului.
Ce ar mai fi de spus, la finalul acestei minunate călătorii, de la care au trecut deja mai bine de trei luni, timp suficient pentru ca impresiile să se sedimenteze?
Programul a fost bine ales, a cuprins localități și locuri de rezonanță istorică și turistică din China, iar obiectivele, inclusiv cele cu caracter ”lucrativ” și de shopping au venit să completeze cu informații și impresii partea ”oficială”. Internetul abundă de oferte de călătorie în China, unele dintre ele cu multe comentarii la superlativ, așa că îmi este greu să găsesc calificativul pe care să-l dau acestui program. De ce? Pentru că, spre deosebire de majoritatea celorlalte oferte, unde programele cuprind formulări tip ”timp liber sau, opțional, vizitarea…”, aici programul a fost cunoscut de la plecare, a existat o singură opțională (Macau), plătită din țară, iar în rest totul a decurs ”ca la armată”.
Calitatea cazării a fost mult peste ce se oferă de regulă în Europa, iar micile neajunsuri din hoteluri au fost excepții, generate în principal de traficul infernal de turiști și mai puțin de indolența angajaților.
Masa a cuprins mic dejun în fiecare zi, la care s-a adăugat un prânz și/sau o cină, acoperind toate zilele de ședere. Meniul micului dejun ne-a permis să luăm contact gradual cu bucătăria tradițională chineză, păstrând, totodată, ”colacul de siguranță” al produselor gen ”bufet”, uzuale în astfel de cazuri.
Dincolo de simpatii sau antipatii personale, ghizii locali s-au dovedit buni cunoscători ai limbii engleze și, ce e mai important, au oferit informații, explicații și ajutor în cvasitotalitatea situațiilor, inclusiv în cele particulare, evident în limita ”mandatului” pe care îl aveau.
Una peste alta, în cele douăsprezece zile pe pământ chinez, am văzut partea ”de suprafață” a acestui colos. Ce este dincolo ”de gard”, putem doar intui din goana trenurilor de mare viteză sau în spatele ”tencuielii” (cam sumbră) a miilor de blocuri fără locatari.
Desigur, prețul nu este unul încurajator, dar recomandăm celor care doresc să cunoască puțin din istoria, cultura și prezentul acestei țări (și care își permit) să facă acel mic sacrificiu financiar și de timp. Merită.
În ce privește agenția Hello Holidays, mulțumit de interacțiune, apreciez că sunt câteva aspecte către care ar trebui să se orienteze, fără a coborî ștacheta. Astfel, un ”cap limpede” care să verifice ”la sânge” mesajele automate premergătoare plecării, pentru a elimina unele discrepanțe sau redundanțe ale informațiilor, ar fi de salutat. De asemenea, să acorde aceeași solicitudine schimbului de mesaje cu turiștii, pe toate canalele (chiar când sunt lăudați), și după ce activitatea s-a încheiat, măcar pentru a extrage unele lecții care să le permită un salt pozitiv în calitate. Cât despre însoțitorul de grup, mă limitez să spun că un astfel de program este peste limitele ”bateriei” lui.
Să privim înainte cu speranță și încredere, să urăm tuturor companionilor noștri drumuri line, pline de amintiri pozitive oriunde pașii și imaginația îi vor purta și să sperăm să ne reîntâlnim și în alte aventuri, de ce nu, cu Hello Holidays.
