Sebastian CĂTĂNOIU ■
Orice război este un demers serios, invariabil cauzator de distrugeri, traume și sacrificii. Prin urmare, nici măcar nu poți vorbi despre „războaie hazlii”, ”războaie la mișto” sau alte asemenea asocieri. Doar motivele declanșării conflictelor pot fi, uneori, de natură comică, chiar dacă, de cele mai multe ori, ascund serioase rațiuni subterane. Poate că ar fi mai potrivit ca, acolo unde pricinile par ridicole ori amuzante, să vorbim despre războaie sau conflicte ciudate.
În 1969, Adolfo Bioy Casares publică ” Diario de la guerra del cerdo” (Jurnalul războiului porcului) apărut în românește ca ”Amintiri din războiul porcului” sau în engleză ”The war of the pig”. Într-un Buenos Aires imaginar se declanșează un val deviolență absurdă: tinerii, care cred că viitorul le aparține doar lor, încep să-i atace violent pe bătrâni, fără alte motive aparente, doar pentru că sunt în vârstă, iar vechile valori ale respectului și demnității sunt astfel răsturnate. Granița tremurătoare dintre viață și moarte, respect și dispreț, între oameni și ”porci” era dată doar de un criteriu iluzoriu, discutabil: vârsta! (foto 1)
Pentru că istoria și literatura se ating, uneori, în același punct de ironie tragică, un secol mai devreme, la mii de kilometri distanță, s-a întâmplat un alt soi de absurditate, un alt Război al Porcului. La mijlocul secolului al XIX-lea, lumea occidentală își întindea granițele spre necunoscut, iar ambițiile națiunilor se ciocneau dincolo de hărțile precise. Lupta pentru colonii și teritorii nu s-a dus doar în Africa sau Asia, ci și în America de Nord. Teritoriul numit Oregon Country, o întindere vastă, cuprinzând actualele state americane Oregon, Washington, Idaho, părți din Montana și Columbia Britanică, era revendicat deopotrivă de Statele Unite și de Marea Britanie. Americanii, în goana lor spre Vest și-au împins caravanele și fermele până la țărmurile Pacificului iar britanicii coborau dinspre nord, prin intermediul Companiei Hudson’s Bay, cu interesele lor comerciale și coloniști disciplinați, purtând cu ei ordinea imperiului.
Fondată încă din 1670, Compania Hudson’s Bay a fost inițial o companie britanică de comerț cu blănuri, care a ajuns să controleze un teritoriu uriaș în America de Nord. În secolul al XIX-lea , Compania și-a extins operațiunile spre vest, ajungând în zona Oregon Country, un interes aparte fiind acordat insulei Vancouver, unde s-au stabilit posturi comerciale pentru a susține comerțul cu blănuri și a aproviziona navele britanice. Aceste posturi nu erau doar economice, ci și politice, prezența Companiei întărind pretențiile britanice asupra teritoriilor învecinate. Situată în largul coastelor de vest ale Canadei și Washingtonului de astăzi, insula avea resurse naturale bogate și o poziție strategică pentru controlul accesului la Pacific. (foto 2)
Mult timp, cele două puteri concurente în zona Vancouver,au preferat să nu se înfrunte. În 1818, de voie, de nevoie, au stabilit o soluție provizorie: „ocuparea comună” a regiunii, o formulă elegantă prin care cetățenii ambelor națiuni puteau trăi și face comerț pe același teritoriu, fără o frontieră precisă. Însă, pe măsură ce caravanele americane străbăteau Oregon Trail și noile așezări se înmulțeau, echilibrul fragil al „ocupării comune” a început să se clatine. Statele Unite își bazau pretențiile pe celebra expediție a lui Lewis și Clark (1804–1806) care a traversat Munții Stâncoși și preriile de vest, ajungând în zona actualului Oregon, lângă Oceanul Pacific și pe colonizarea treptată, spontană a Vestului. Argumentele Marii Britanii, erau legate de Compania Hudson’s Bay care controla comerțul cu blănuri, deținea așezări comerciale în zonă și, deloc de neglijat, o forță paramilitară internă alcătuită din angajați proprii ce aveau misiunea de a apăra interesele Companiei și ale Marii Britanii.
Până în anii 1840, miile de coloniști americani ce străbăteau Oregon Trail au sporit presiunea asupra teritoriilor stăpânite de britanici. Tensiunile au crescut, iar riscul unui război între SUA și Marea Britanie a devenit real, ambele puteri având deja trupe poziționate în zonă. Ca să evite un conflict ce părea iminent, diplomația, prinTratatul Oregon din 1846, semnat la Londra, a desenat pe hartă o linie izbăvitoare. Granița nordică dintre cele două state urma să urmeze paralela 49° nord, de la Munții Stâncoși, „până la mijlocul canalului care separă continentul de insula Vancouver.”
Exprimarea scurtă, aparent clară, ascundea o ambiguitate fatală: între continent și insula Vancouver se aflau…două canale, separate de mai multe insule, printre care și insula San Juan. Ambiguitatea era evidentă: tratatul nu preciza despre care „canal” era vorba, astfel că ambele părți au interpretat textul în favoarea lor: britanicii susțineau că granița trece pe Canalul Rosario, deci San Juan era britanică. americanii susțineau că granița trece pe Canalul Haro, prin urmare San Juan era americană. În consecință, ambele națiuni au început să colonizeze insula, la început britanicii care prin Compania Hudson’s Bay au înființat o fermă de oi, mai apoi americanii, prin câteva zeci de coloniști veniți din Oregon. Coexistența lor a fost tensionată, dar pașnică, până la incidentul din iunie 1859, când un fermier american a împușcat un porc care îi prăduia recolta de cartofi. Necazul a fost că porcul avea un stăpân, iar acesta era angajat al Companiei. Încercările de a compensa uciderea animalului au eșuat astfel că fermierul american s-a aflat în pericol de a fi arestat de către britanici, ceea ce a inflamat spiritele. (foto 3)
În scurt timp, americanii au trimis trupe pe insulă, iar britanicii și-au poziționat navele de război în apropiere, gata să debarce sau să-și folosească artileria. Până în august, efectivele aflate față în față au tot crescut, pregătite pentru un război declanșat de…moartea unui porc. Norocul a făcut ca ofițerii de pe teren să evite violența, iar superiorii lor au fost conștienți de faptul că un război între cele două mari națiuni ar fi fost nejustificat, motiv pentru care au recurs la cea care încurcase lucrurile…diplomația.
După incidentul din 1859 (rămas în istorie drept Războiul Porcului), tensiunea a rămas, dar ambele părți au evitat confruntarea directă. Americanii și britanicii au menținut posturi militare simbolice pe insulă, dar nicio ciocnire nu a avut loc. Insula San Juan devenise practic un teren neutru ocupat simultan, ceea ce menținea un statut ambiguu. În acel moment, arbitrajul internațional era o practică acceptată pentru soluționarea disputelor teritoriale între marile puteri, astfel că ambele părți au convenit să lase decizia unui arbitru neutru. L-au ales pe Kaiserul Wilhelm I al Germaniei, perceput ca imparțial și respectat ca lider european. Kaiserul a facilitat organizarea unui comitet care, vreme de aproape un an, a analizat hărțile, tratatele și argumentele ambelor părți, decizând în final, în 1872, că linia de graniță este reprezentată de Canalul Haro. Astfel San Juan și celelalte insule din arhipelag au rămas sub control american, insula Vancouver și restul teritoriilor au rămas sub control britanic. Această decizie a fost acceptată de ambele părți, disputa încheindu-se fără niciun conflict militar. Contextul arbitrajului din 1872 e un exemplu clasic de diplomație internațională care poate rezolva diferendele teritoriale fără violență, după decenii de tensiuni mai mult sau mai puțin latente, iar asta ar fi lecția pe care ar putea fi aplicată în aceste vremuri tulburi. (foto 4)
În cele două războaie ale porcului, cel literar și cel istoric,conflictele s-au născut din niște banalități. Un glonț tras asupra unui animal sau o prejudecată despre bătrânețe au transformat domnia rațiunii într-un zid de suspiciune și violență. Din fericire victimele au fost doar literare, în romanul lui Bioy Casares, în episodul istoric oamenii au ales să nu se moară din cauza unei absurdități. Poate că războiul nu va dispărea niciodată din viața noastră, dar recunoașterea absurdității sale ne poate convinge că adevărata maturitate a civilizației nu stă în puterea de a lupta, ci în înțelepciunea de a evita confruntarea, prin rațiune, compasiune și dialog, până la urmă tot forme de curaj, care au avantajul de a nu lăsa lacrimi și cenușă în urmă.
[/responsivevoice]
