Paloma PETRESCU ■
Motto: Unirea face puterea — să o zicem, să o scriem, dar să o și înțelegem și să o simțim. Această unire e temelie pentru neamul românesc. Mihai Eminescu
Prima Unire a românilor din voință populară și ideal național
Mica Unire a Principatelor Române, realizată la 24 ianuarie 1859 prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și al Țării Românești, reprezintă unul dintre cele mai importante momente din istoria românilor. Acest act istoric a fost expresia clară a voinței naționale, susținută de popor și reflectată puternic în literatura vremii.
Literatura – vocea idealului unirii
În secolul al XIX-lea, scriitorii români au avut un rol esențial în formarea conștiinței naționale. Poezia, publicistica și discursul istoric au devenit mijloace prin care idealul unirii a fost transmis, susținut și întărit.
Cel mai reprezentativ exemplu este Vasile Alecsandri, supranumit pe bună dreptate poetul Unirii. În poezia „Hora Unirii”, el surprinde entuziasmul colectiv și ideea de fraternitate națională:
„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!”
Aceste versuri au depășit statutul de text literar, devenind un adevărat manifest al unității, al voinței populare, păstrat chiar și azi în memoria românilor.
Voința poporului fundamentul unirii, în poezia patriotică și memoria istorică
Ideea că Unirea a fost opera națiunii, nu doar a elitei politice, este subliniată clar de Mihail Kogălniceanu, om de stat, istoric și publicist al epocii. În celebrul său discurs rostit în fața lui Alexandru Ioan Cuza, el afirma:
„Unirea, națiunea a făcut-o.”
Această afirmație sintetizează spiritul anului 1859: presiunea opiniei publice, dorința și solidaritatea românilor au făcut posibilă dubla alegere a lui Cuza, o soluție ingenioasă, în contextul constrângerile vremii, trebuie să recunoaștem.
Alți scriitori ai epocii au contribuit la consolidarea idealului unirii prin evocarea trecutului și a valorilor comune. Grigore Alexandrescu, în poezia „Umbra lui Mircea la Cozia”, atrage atenția asupra decăderii și nevoii de renaștere națională:
„Viitor de aur țara noastră are,
Și prevăd prin secole a ei înălțare.”
Deși scris înainte de 1859, mesajul poeziei anticipează necesitatea unității și a progresului, a idealului unei națiuni, care căuta unitate.
La rândul său, Dimitrie Bolintineanu, prin poeziile sale patriotice, a cultivat sentimentul demnității naționale și al sacrificiului pentru țară, contribuind la formarea unei mentalități favorabile Unirii. “Dacă vrei să fii român, fii român până la moarte” ,
un îndemn care sintetizează idealul generației pașoptiste și spiritul ce a făcut posibilă Mica Unire din 1859.
Unirea și începutul modernizării prin educație
Mica Unire a creat cadrul necesar pentru reforme profunde, iar una dintre cele mai importante a fost cea din domeniul educației. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin Legea instrucțiunii publice din 1864, învățământul primar a devenit obligatoriu și gratuit, un pas esențial spre modernizarea societății.
Scriitori precum Ion Heliade Rădulescu și B.P. Hasdeu susținuseră anterior importanța educației și a unității limbii române, pregătind din punct de vedere cultural momentul crucial al Micii Uniri. Pentru acești intelectuali, cultura și școala erau temelia statului modern. Să nu-i uităm pe acești mari oameni de cultură, indiferent dacă programa de limba și literatura română va avea sau nu o structură diacronică.
Anul acesta este a 168-a zi de 24 ianuarie în care rememorăm evenimente care au marcat evoluția României ca stat unitar, prin actul de voință susținut de românii din Moldova și Țara românească. Scriitorii români ai secolului al XIX-lea au transformat idealul unirii într-o convingere colectivă, dându-i glas prin versuri, discursuri și texte istorice. Astfel, literatura a devenit parte integrantă a procesului de construire a României moderne.
Unirea celor două formațiuni statale suzerane Imperiului Otoman, Țara Moldovei cu Țara Românească sub auspiciile Principatelor Române, ne amintește că marile schimbări din istoria noastră nu s-au născut din discriminare, ci din incluziune și apropiere între oameni, idei, între vis și acțiune. În 1859, Unirea a fost posibilă pentru că vocea poporului a fost auzită și respectată. Și astăzi, nevoia de dialog și de încredere este prezentă, dar nevăzută, neauzită, sau, cel puțin, așa pare.
În 1866 a fost fondată Academia Română, la scurt timp după realizarea Micii Uniri și în contextul reformelor inițiate de Alexandru Ioan Cuza. Academia Română a fost gândită ca o instituție a unității de limbă, cultură și gândire românească. Ea reprezintă expresia instituțională a acelei „uniri de idei” fără de care un stat modern nu poate exista.
În acest spirit, Academia Română îmi doresc să fie mai mult decât o instituție a excelenței, să fie o prezență vie, caldă, care să vorbească românilor despre istoria și cultura lor, nu de sus, din turnul de fildeș, ci alături de ei, pentru ei. A vorbi simplu despre lucruri profunde nu înseamnă a le diminua valoarea, ci a le reda sensul firesc, uman. Cultura nu trebuie apărată prin ziduri, ci împărtășită cu generozitate.
Românii, mai ales generațiile tinere, au nevoie să simtă că istoria lor le aparține, că valorile naționale nu sunt relicve ale trecutului, ci resurse de speranță și coeziune. O Academie care se apropie de oameni, care explică, ascultă și încurajează, poate deveni un liant al unei societăți adesea fragmentate, un reper de echilibru într-o lume în permanentă alergare și tensionată.
Așa cum Unirea din 1859 a fost rodul unei solidarități profunde, și România de azi poate merge înainte prin mai multă înțelegere, mai puțină agresivitate și mai multă unitate de idei bune, constructive, nu doar idei ale unui grup restrâns.
Când instituțiile culturale își deschid porțile și inimile, Unirea nu mai rămâne doar o lecție de istorie, ci devine un mod de a fi împreună.
[/responsivevoice]
