Leonard MOCANU ■
În plină dezbatere despre subiecte care fac ocolul pământului în câteva minute, când oamenii se bulucesc în fața televizoarelor să vadă ce minuni a mai debitat Marele Blond de dincolo de Ocean și cum i-au răspuns liderii de pe Bătrânul Continent, când politicieni de pe la noi, individual sau în familie, coboară din mașină să bage șișu-n anvelopele și așa uzate ale cotigii Guvernului, când personaje care n-au condus în viața lor nici măcar o echipă de zugravi, nu au produs un cui, chiar și ruginit, merg să se dea drept România, prostind o nație în față cu diplome scoase la imprimantă, mie-mi arde să scriu despre nimicuri.
Îi auzim adesea pe conaționalii noștri, de aici sau din diaspora, spunând că-și doresc o Românie ca afară. Adică o Românie în care omul muncește, cunoaște valoarea muncii sale, cunoaște valoarea banului pe care îl câștigă, și îl drămuiește până la ultimul cent, cu gândul la o viață mai bună. Din păcate, de multe ori vedem ”diasporeni” care vor o Românie ca afară doar în vorbe și își schimbă comportamentul la drum opus, deîndată ce trec granițele scumpei noastre patrii. În ce-i privește pe cei ce viețuiesc în minunatul spațiu Carpato-Danubiano-Pontic, mulți au pe buze sloganul de mai sus, chiar fără să-i înțeleagă sensul. Mă voi opri în continuare la două aspecte care la noi sunt tratate cu superficialitate și lipsă de respect.
Primul este cel al grijii față de banul propriu (sau al părinților). Dacă în ce privește banul public vom discuta tangențial mai târziu, în ce-l privește pe cel propriu, aici comportamentul unora chiar e de neînțeles. Nu sunt puțini cei care vorbesc cu admirație despre faptul că, în Occident fiind, a venit casierul după ei până în stradă, să le dea centul rest, pe care ei, cu nonșalanță, l-au lăsat pe tejghea. Da, lumea ”acolo” așa e făcută: să știe valoarea banului câștigat cu sudoarea frunții și să-l dea celui căruia îl merită.
Probabil că nu vi s-a întâmplat rareori să așteptați la coadă la casă și să vedeți persoane, de multe ori de condiție modestă, lăsând cu generozitate una sau mai multe ”piese” de metal, rostind cu superioritate acel ”keep change” pe care l-am văzut pe buzele lui Tom Hanks în ”Terminalul”, când făcuse rost de câteva monede să-și cumpere un ”fast-food”, pe care l-a augmentat cu maioneză și muștar rămase din pachetele călătorilor. Am întrebat pe unii dacă sunt convinși că vânzătoarea le-ar face concesii când le lipsesc zece-douăzeci de bani și au ridicat neputincios din umeri.
Îmi amintesc o situație de acum câțiva ani, când casiera unui magazin de bricolaj mi-a rotunjit ”din mers” suma de plată, care se încheia cu 99 de bani. Am atenționat-o că pentru acel ban ‘mneaei muncește câteva secunde, așa cum alții muncesc câteva minute. S-a uitat la mine cu o privire he ”hai dom’le!”, iar când am cerut să achit cu cardul, mi-a zis ”Haideți că oricum achitați cu cardul, nu vă mai…!” Adică ”nu vă mai … pe dumneavoastră”. Anul trecut am văzut un copil care a cerut casierei și ultimul ban din rest și l-am felicitat la ieșire, pentru felul în care s-a comportat, cinstind cum se cuvine munca părinților.
Să fie această generozitate semnul că oamenii câștigă banii prea ușor sau că nu au pătruns încă sensul expresiei ”time is money”? Tot ce este posibil, dar dacă îi vezi cum se lamentează în fața camerelor de televiziune sau a reportofoanelor că TVA-ul a crescut cu 2% (adică cu doi bani la un leu), chiar că ți-e greu să-i mai înțelegi.
Un al doilea aspect pe care doresc să-l dezvolt este cel legat de Poșta Română, instituție onorabilă cândva, căzută într-un declin pe care îl vezi doar dacă vei călca pragul unui oficiu și te vei izbi de mizeria cruntă ce denotă lipsă totală de interes pentru locul de muncă.
”Afară”, dacă vrei să faci un contract, în multe cazuri ți-e de ajuns un simplu act de identitate, dar dacă vrei să-l reziliezi, va trebui să o faci printr-o scrisoare recomandată, expediată doar prin poșta națională, nu prin serviciile de curierat sau prin prezența fizică. Iată o cale prin care guvernanții dau de treabă serviciului național de poștă, care își permite să ofere servicii onorabile, la prețuri competitive.
La noi, diriguitorii și angajații poștei uită, dacă au știut vreodată, menirea lor. Interesant este că instituții ale statului, precum Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Interne, casele de pensii și altele utilizează exclusiv serviciile Poștei Române, plătind sume considerabile, care trec dintr-un buzunar în altul al statului cu o nonșalanță care nu poate fi egalată decât de lipsa de implicare și neglijența lucrătorilor respectivei instituții.
Cam acum o lună, așteptând un plic recomandat de la o instituție a statului, am prevenit factorița, care ne-a asigurat de toată solicitudinea și atenția. Cum cunoștințele își primiseră respectiva corespondență, am revenit cu un telefon, pentru a afla că ”nu a uitat”. La al doilea telefon, după ce aflasem între timp și numărul cu care fusese trimis plicul buclucaș, ni s-a comunicat că a completat un aviz, dar că, neștiind unde să-l lase, l-a pus așa, într-un stâlp de gard, poape-poate ne va agăța de mână, dacă o fi să trecem pe acolo. Asta în condițiile în care imobilul are și cutie poștală și număr chiar deasupra acesteia.
La următoarele apeluri telefonice, prețioasa doamnă nu a mai catadixit să răspundă, motivând ulterior că e abonamentul personal și că nu-l folosește pentru treburi de serviciu. Interesant este că pe colega ei anterioară o apelam tot la același număr ”privat”. La limita răbdării, am mers la oficiul poștal, unde, după ce ne-a repetat istoria, ne-a informat că trimiterea fusese returnată la expeditor. La solicitarea noastră de a indica o dată de returnare, a verificat registrul , împreună cu o colegă (ulterior și cu șeful de oficiu), tocindu-i cu sârg colțurile, dar fără rezultat. Nu tu intrare, nu tu ieșire. Într-un târziu, a găsit o altă ”portiță” și a plecat să verifice plicurile ”din dotarea proprie”. Cum așteptarea devenise stânjenitoare pe de o parte și agasantă pe cealaltă, am plecat, menționând că așteptam o veste, fie ea oricare. Cum vestea nu a venit, a fost nevoie să o apelăm de pe un alt număr, pentru că la cel de pe care sunasem inițial nu răspundea, ca să aflăm că plicul a dispărut în neantul indolenței sale.
Probabil că, dacă cineva și-ar propune un sondaj printre lucrătorii Poștei Române, ar fi greu să găsească două cuvinte bune la un loc. Totuși, această instituție a statului funcționează, primește fonduri, este plătită pentru serviciile pe care angajații săi le fac (sau nu). Să mai spun că la două vizite consecutive la oficiul poștal la câteva zile distanță, același cocoloș de hârtie zăcea într-un colț, după ușă? Sau că, odată ce treci pragul, te simți ca într-un veritabil tunel al timpului, pornind undeva către începuturile serviciilor poștale la nivel mondial?
N-aș vrea să speculez, dar praful gros care se așterne pe imaginea Poștei Române pare într-o corelație direct proporțională cu viteza cu care cresc și prosperă serviciile private de curierat, toate beneficiind de ”expertiza” unor foști diriguitori ai poștei naționale.
Deci, cu țara ”ca afară”, mai va!
[/responsivevoice]
Concluzia: Să-i luăm la poștă pe cei de la Poșta Română!