C.M. VLAICU ■
În anii ’70, Sinagoga Sefardă din Constanța era nu doar un fost lăcaș de cult părăsit și desacralizat, lăsat în degradare, dar și un reper arhitectonic și identitar al orașului. Stilul gotic catalan o individualiza într-un peisaj urban dominat de construcții utilitare, iar valoarea ei pentru localnici a depășit, întotdeauna, funcția religioasă.
Constatând abandonarea funcțională din partea comunității evreiești, statul român a încercat să preia clădirea și să-i ofere o nouă viață – una dintre propuneri fiind transformarea sa în clădire a tinerei filarmonici, ale cărei baze se puneau la Constanța. Construcția avea o acustică remarcabilă și ar fi putut deveni un nucleu al vieții culturale pontice.
Din păcate, la acea vreme Moses Rosen, șef-rabin al Cultului Mozaic din România, președinte al Federației Comunităților Evreiești din România și deputat în Marea Adunare Națională, s-a dovedit mai catolic decât papa în privința ofertei autorităților constănțene de a salva clădirea sinagogii redându-i un destin cultural în locul celui cultic, abandonat. Astfel, în bunul obicei al neamului său înțeleptul evreu a rezolvat solicitarea constănțenilor printr-o dilemă rabinică: “Să se facă filarmonică în incinta fostei sinagogi cu condiția să se cânte doar muzică cultă”, cunoscut fiind faptul că în conformitate cu normele Ministerului Culturii, de la acea vreme, în România, orice ansamblu filarmonic de stat trebuia să aibă în componență și o partidă de taraf.
Evident, solomonicul răspuns a blocat proiectul și din acest conflict de viziuni nu a rezultat conservarea identității, ci degradarea ireversibilă a clădirii finalizată prin demolarea ei de către autorități în 1988, pentru că punea în pericol circulația publică. Și astfel, sinagoga de rit sefard din Constanța a devenit un simbol al incapacității de adaptare, un patrimoniu pierdut nu din lipsă de valoare, ci din lipsă de compromis într-o negociere de idei și de viziuni între părțile interesate.
La câteva decenii distanță, Constanța pare să repete, sub o altă formă, același tipar.
În anii 2000, un teren de aproximativ 6.000 mp din Parcul Casei de Cultură a fost cedat Arhiepiscopiei Tomisului, care, în jurul anului 2007, a început, târâș-grăpiș edificarea unei „Catedrale a Eroilor” – edificiu de circa 1.300 mp, în plan de cruce, cu balcoane interioare și spații ample.
Proiectul a generat imediat controverse și litigii. Organizații civice și administrația locală au contestat de-a lungul timpului, în diverse etape ale disputei, atât legalitatea utilizării terenului, cât și impactul asupra spațiului verde, inadecvarea poziționării și sensul amplasării sale lângă un alt edificiu de cult aflat la mai puțin de 50 de metri distanță, iar autorizația de construire a fost suspendată în instanță, lucrările stagnând ani la rând.
După aproape două decenii, în 2024, după un lung parcurs juridic în care contestatarii și-au sleit puterile, Arhiepiscopia a recâștigat dreptul de administrare asupra terenului. Ulterior, prin Autorizația de Construire nr. 63 din 22 ianuarie 2025, s-a aprobat continuarea lucrărilor începute anterior. Prin această nouă autorizație nu este agreat un proiect nou, adaptat sau recalibrat, ci este reluat același concept din 2019. Dimensiunea, funcțiunea și impactul rămân neschimbate în ciuda celor două decenii de dispute.
Această continuitate arată că dezbaterea publică nu a produs nicio învățătură reală și că asistăm, din nou, la reluarea unei decizii contestate, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Deși blazarea se răspândește mai ușor decât dialogul constructiv, nu ar strica să privim la această construcție, deocamdată încă abandonată, ca la un spațiu ideal pentru evaluarea și, poate, chiar valorificarea alternativelor. Iar alternativa nu presupune abandon, ci transformare inteligentă.
Dacă acest spațiu ar fi regândit nu ca un punct de conflict și încăpățânare, ci ca un loc de convergență? Dacă arhiepiscopia ar alege o soluție deschisă, evitând rigiditatea care a condamnat odinioară Sinagoga Sefardă?
Imaginați-vă un spațiu în care cultura, spiritualitatea și natura coexistă: un centru multifuncțional, administrat în parteneriat cu Colegiul Național de Arte „Regina Maria”, destinat concertelor, inclusiv religioase, expozițiilor și evenimentelor educaționale. Un loc care valorifică punctele comune dintre artă și credință: armonia, disciplina, frumusețea, excelența.
Un astfel de spațiu ar putea deveni pol cultural autentic al orașului, un echivalent modern al marilor repere simbolice, precum Cazinoul sau Ateneul. Cu o arhitectură atent integrată în peisaj: mozaicuri, picturi murale, pereți vegetali, cupole vitrate, instrumente de înaltă calitate. Un loc în care publicul să asculte Corala Armonia, Maria Coman, Alexandru Tomescu și alți artiști și tinerii olimpici ai Colegiului, într-un cadru care să inspire și să educe pentru decență și artă, bun-simț și reculegere.
Mai mult decât atât, proiectul ar putea deveni un exemplu de reconciliere urbană: o colaborare reală între arhiepiscopie, organizațiile de mediu, instituțiile de învățământ, locuitorii zonei și administrația publică. Fiecare parte poate contribui, fiecare ar câștiga, iar rezultatul ar fi un spațiu cu identitate clară și valoare durabilă.
Constanța se află, din nou, într-un moment de alegere. Istoria Sinagogii Sefarde ne arată ce se întâmplă atunci când rigiditatea domină dialogul. Proiectul Catedralei Eroilor poate deveni fie o nouă sursă de diviziune, fie o oportunitate de reinventare. Diferența nu stă în ziduri, ci în viziune.
Un oraș nu este definit doar de ceea ce construiește, ci de felul în care reușește să armonizeze trecutul, prezentul și viitorul. Iar uneori, cea mai puternică formă de respect pentru tradiție nu este conservarea rigidă, ci capacitatea de a o transforma într-un bun comun viu, relevant și deschis tuturor.
[/responsivevoice]
