Stoica LASCU ■
Opinii românești despre istorie și mentalități nord-americane, rolul tot mai crescând al Republicii de peste Ocean în rândul Marilor Puteri (II)
În perioada interbelică – până la abolirea Monarhiei, în fapt –, în rîndurile societății românești, ale „intelighenției” sale culturale și tehnice, au existat numeroase luări de atitudine în sprijinul cunoașterii istoriei Statelor Unite, a rolului lor tot mai crescând în rândul Mrilor Puteri, a necesității strîngerii legăturilor bilateriale româno–nord-americane.
Cunoscuți oameni de cultură și din spațiul public (politicieni, economiști, cadre didactice universitare, publiciști) au relevat, pe lângă numeroase conferințe în acest sens, și în articole și note de călătorie, experiențele lor nord-americane, ori au conemnat, pentru publicul larg, realități social-economice și politice ale Marelui Stat de peste Ocean.
La primul sfert de mileniu al Statelor Unite ale Americii, marcat în acest an, o referire la unele dintre acestea – prin câteva extrase din presa vremii...
___________
Politica externă
Pericolul american
De câtva timp statele europene au început să simtă puterea Statelor Unite, cu atâta tărie încât poți vorbi de pericolul american, fără teamă să comiți o exagerație. Statele Unite au fost secolul trecut într’o epocă de formațiune; războiul de secesiune a amânat această fasă și a determinat unificarea tuturor provinciilor într’o mare federațiune.
Printr’un procesus istoric, pretutindeni aceeași fază de cucerire a urmat fazei de organizare și puterile au ajuns azi la acest moment decisiv pentru soarta americanilor, critic pentru ambițiunile europenilor.
Demult apărea în spiritul american idealul care îi conduce, de mult se încerca să se aplice vestita teorie a lui Monroe care voind să pue sub protecția directă sau indirectă a Statelor Unite toate statele din America centrală sau de sud, dădea guvernului din Washington un program bine definit, îi indica maximumul lui de creștere. Evident că mulți ani această teorie a rĕmas o dorință.
Americanii aveau în drumul lor nu numai Puterile, dar încă Spania care de secole juca primul rol în noul continent și deși stăpânirea ei nu era decât nominală, prestigiul și trecutul era o puternică piedică pentru expansiunea Statelor-Unite. Nimicirea dominațiunei spaniole devenea condiția sine qua nona realizare aspirațiunilor expuse în doctrina lui Monroe și de aceea d. Mac Kinley a profitat de afacerile din Cuba pentru a declara războiul din 1898.
Acest războiu e fără îndouială unul din evenimentele cele mai însemnate din ultimii ani, intĕiu fiindcă a decis în favoarea americanilor, lupta pentru supremație, ce de atâta timp avea loc pe noul continent între Statele Unite și Spania, în al douilea rînd fiindcă a dovedit decadența rasei latine și triumful rasei anglosaxone, triumf etnic, care de altminteri a fost cauza isbândei politice și în al treilea rînd fiindcă a pus republica americană în contact direct cu statele europene, a făcut-o să intre în concertul internațional.
Statele Unite este o mare națiune, mare prin întindere, mare prin putere și mai mare încă prin bogăție; acest factor intrând de o dată în concertul puterilor, trebuia să provoace o adevărată perturbare, Anglia, Rusia, Germania, Franța chiar nu puteau să mai calculeze cu aceleași elemente ca în trecut, echilibrul era distrus. America era îngrijitoare nu numai din punctul de vedere politic, dar și din punctul de vedere economic.
Desvoltarea uimitoare a agriculturei, industriei și comerțului american, revoluționa vechea lume economică. Până acum se vorbea de milionarii din New-York și Chicago, se povesteau extraordinarele lor biografii, se rîdea de excentricitatea și de copilăreasca lor exuberență. Într’adever produsele lor erau o concurență neînsemnată pentru Europa; azi, situațiunea se schimbă, producția americanăîntrece cerințele interne, exportațiunea se face pe o scară întinsă, în proporții necunoscute nouă, cu capitaluri fabuloase, cu procedeurî de concurență înspăimîntătoare, într’un cuvînt cu o vitalitate și cu o energie care lovește interesele tuturor. «America suferă de megalomanie», spunea o dată lord Salisbury; iubirea ei pentru tot ce e mare a devenit un pericol de care primul ministru al Angliei suferă mai mult decât ceilalți. Comerțul englez e pretutindeni amenințat, deja concurența germană i-a dat mult de lucru și e ușor de înțeles că o concurență care îi ia aproape tot continentul american și îî paralizează mișcările în Canada, o împinge spre un imperialism comercial.
In oceanul Pacific, câmpul natural al expansiunea coloniale americane, englezii se întâlnesc din nou cu Statele Unite și stăpânirea mărilor le scapă din ce în ce mai mult. In Germania rezultatele desvoltărei americane au fost mai grave, noul imperiu nu are clasa solidă a Marii Britanii pentru a resista. Tariful Dingley și politică protecționistă a d-lui Mac Kinley i-au închis piața cea mai însemnată producând crisele din Leipzig, Dresda și Oberhausen. Dealtminteri, e suficient să reamintim, că în 1890 Germania exporta în Statele Unite pentru 416 milioane și Statele Unite exportau în Germania pentru 405 milioane, că în 1899 Germania nu mai exporta decât pentru 377 milioane, iar Statele Unite pentru 907 milioane.
Celelalte puteri au suferit și ele, așa că toată Europa se sbate azi într’o criză mai mult sau mai puțin acută.
Pe timpul ăsta milionarii americani acumulează milioane, decid de fluctuațiunile bursei, umplu lumea cu ambițiunile lor din nefericire realizabile, iar guvernul american își întărește armata, își formează o mare fiolă, vrea să pue mâna pe canalul de la Nicaragua, cheia ambelor oceane, dictează în America centrală, triumfă în insulele Pacificului, intervine în conflictele republicelor american eca o putere suzerană și tratează diplomația europeană cu tot disprețul celui mai tare.
Ce va opri neîncetata lor desvoltare, nu putem ști. Tot ce rezultă pentru un moment din intervenția lor în concertul puterilor, e apropierea Anglo-Germană. Aceste două națiuni sunt cele mai direct atinse de progresele Statelor Unite. Rusia și Franța sunt, prima prin necivilizația ei, a doua prin excesul ei de civilisațiune, mai puțin atinse. Așa că putem prezice într’un viitor nedepărtat, o apropiere între Statele Unite și dubla alianță. Oricum s’ar grupa puterile, nu e mai puțin adevărat că simptomele ce suferim azi sunt îngrijorătoare o națiune megalonă, chestiunea e mai înaltă, e vorba de ciocnirea între două lumi, între lumea nouă tînĕră, plină de speranțe și de viață și între lumea veche, ajunsă la apogeul ei, destul de obosită de luptă pentru a reclama pacea universală, destul de decepționată pentru a rîde de un entusiasm.
Nu sunt în prezență două state și au două grupări de state, sunt în prezență două civilizațiuni sau mai exact două moduri de a concepe viața, una care a trăit, și alta care vrea să trăiască. Acestea sunt motivele pentru care trebue să vedem în progresele Statelor-Unite, în milionarii lor și chiar în excentricitățile lor, un pericol american.
Ar trebui să’l medităm, să nu’l luăm în rîs. Am adoptat drept armă în contra americanilor, ironia. E o armă slabă, căci nu e decât conștiința unei neputințe, neputința de a combate pe un mai puternic și subterfigiul prin care scapi cu fața curată dintr’o așa critică poziție, sau neputința de a combate absurdul și dorința de a’i arăta deșertăciunea. Ironia e mai slabă încă, când ne reamintim cât e de strâns legată de facultatea de ridiculizare și cât de ușor poți lua una pentru alta.
Cei ce rîd de America, comit acest păcat, uită că o ironie presupune cel puțin o exactă înțelegere a faptelor, că ridiculizarea din potrivă nu e decât o pretențioasă nepricepere. I.G.D. [Duca] Paris, 31 iulie – („Universul”, 5 august 1901).
***
Spiritul comercial american
Ceiace uităm noi, adesea, e că Statele-Unite au fost şi sunt încă, înainte de toate o ţară agricolă. Marea industrie datează de puţină vreme Şi ea s’a născut practică, simplă şi fără prea multă bătae de cap pentru fermă, din nevoia de a aproviziona populaţia agricolă, cu manufactura prea îndepărtată şi prea scumpă a Europii.
Aci stă şi origina protecţionismului escesiv din America. Astăzi, acest protecţionism nu mai are valoare practică, dar e menţinut ca o tradiţie naţională, căci americanii, revoluţionari ca mijloace technice şi ca spirit creator, sunt totuşi foarte conservatori şi foarte naţionalişti, în dorinţa lor de a crea o tradiţie şi de a o menţine.
Spiritul comercial s’a desvoltat aci, ca o urmare a împrejurărilor. Posibilităţile imense pe care le conţinea ţara, au creat mari avuţii, fie prin punerea în valoare a unor întinse teritorii lipsite de preţ până la crearea mijloacelor de comunicaţii, fie prin mărimea afacerilor de aprovizionare internă.
Aceste posibilităţi au atras de pretutindeni oameni de experienţă, care au văzut ce se poate scoate din averile ascunse, în pustiurile nelocuite, şi au creat şi în populaţia locală dorinţa de înălţare, prin avere făcută, creînd ceva, când din comun, şi folosind, într’un mod oarecare, ritmul creşterii avuţii generale.
Fără îndoială că nu toată lumea reuşeşte în America. Dar ceea ce deosebeşte pe Americani de Europeni e că, aci, încercarea bună nu dă greş ci produce milioane de dolari. Statul nu tulbură afacerile. De aceia iniţiativa nu e nevoie să fie generală, ca să fie rentabilă.
Directorul ziarului Newyork Times, d. Ochs, un om de o modestie măreaţă în atotputernicia lui, ne-a arătat fotografii de acum 15-20 de ani, de pe străzile cele mai sbuciumate azi în New-York. În zilele de lucru, ici, şi colo câte un trecător, câte o trăsură sau câte o sanie. Clădiri cu 4-5 etaje, sdrobeau, sub înălţimea lor, căsuţele modeste locuite de particulari sau ocupate de prăvălii şi de biurouri. Astăzi trebue să aştepţi mult ca să poţi trece de pe un trotuar pe altul, în scurtele intervale când poliţia sau semnalele automate opreşte în loc râul nesfârşit de automobile, prin care pietonul rătăcit îşi caută moartea.
Zgârie norii, au apărut ca o nevoe de a utiliza un teren restrâns pentru afaceri mereu în creştere.
O casă cu 5-6 etaje în centru e o risipă, o ruină. Pentru a se pune la adăpost de pagubă, clădirea americană a crescut în sus, dar a crescut paralel cu bogăţia ţării. Nivelul mediu al etajelor, arată nivelul mediu al bogăţii la diferite epoci. Furia dărâmărilor, ce domneşte azi aci, pentru a înlocui case cu 20-30 de etaje prin altele cu 50-60 arată pulsul creşterii bogăţii generale.
Goana aceasta după avuţie a fost încă inteţită de afacerile minunate pe care le-a prilejuit războiul. Nu trebue să credem, însă, că efectele războiului vor înceta şi că America va ajunge, iarăşi, ceea ce era înainte de războiul faţă de Europa.
Noi ştim din cele ce s’au scris despre Statele-Unite, că industria americană e o mare industrie de produse în serie, simple, grosolane, dar eftine şi practice. Epoca aceasta a trecut. Industria de aprovizionare a masselor păstrează acest caracter spre binele general.
Renumele de scumpete a vieţii, aci, e cu totul nejustificat. Locuinţa e scumpă la New-York pentru că e neîndestulătoare, cu toată creşterea în înălţime a clădirilor Dar, nicăeri, nu se poate mânca mai eftin şi mai bine ca la New-York. Cât despre îmbrăcăminte, încălţăminte şi alte mărunţişuri, ca transport, rufărie şi altele, preţurile americane desfid orice comparaţie. Dar asta nu înseamnă că omul cu bani, nu poate găsi lucru scump şi de gust. Dimpotrivă. Scumpetea căutată, se poate găsi în toate domeniile.
America se europenizează, sub acest raport pretutindeni se vede preocuparea de gust, de artă, de fineţă şi elegantă. Şi oricât de aspru ar fi cercetătorul nu poate descoperi acolo unde există pretenţie de lucru bun şi scump, stângăcie sau grosolănie de culoare şi formă. Automobilul american era cunoscut sub forma Fordului tip vechi. Azi el e cel mai elegant şi a impus şi lui Ford nevoia de a uni frumosul cu utilul.
Această preocupare de a produce bine şi frumos, nu mult numai o vezi pretutindeni. În hoteluri, în îmbrăcămintea bărbaţilor şi a femeilor, în vitrine, în forma nouilor brildinguri, în gări, în restaurantele cele mai modeste. E o adevărată nouă obsesiune americană, care răstoarnă tot ce se ştia despre gustul şi viitorul industrii de peste ocean.
Şi e poate pentru noi europenii partea cea mai îngrijitoare. Tot ce produce Europa, cu talent şi spirit creator în domeniul artei şi al ştiinţei, e atras în America, apreciat şi utilizat cum nu poate fi în Europa. Muzeele americane sunt de un gust şi de o bogăţie nebănuită de cei din vechiul continent, care ştiu doar că în America numai marfa şi omul standardizat au căutare-Vom ajunge, în curând, mă considerăm în Europa, ca o condiţie de educaţie ştiinţifică şi artistică studiul la faţa locului a Statelor-Unite.
Acest proces de europenizare a Americii se produce în mod natural, dar sigur.
America se face din ce în ce mai iubită şi mai interesantă nu numai pentru dolarii ei şi pentru ocaziile de a-i face, pe care ea le dă încă spiritelor întreprinzătoare, dar, şi pentru lărgimea câmpului intelectual şi artistic pe care ea îl deschide vechii civilizaţii europene. A. Corteanu – („Argus”, 6 iulie 1929).
***
Opt ani în America
de D. Cuclin
XI
Străzile din ce în ce mai animate. Nu mai pomenim de „rush hours” – orele de năvală – între 8-10 dimineața și între 5-7 seara, când tramvaele, autobuzele, elevated-ele și subwal-ele, sunt literalmente asaltate: orele de ducere la și întoarcere de la lucru, dar în tot timpul zilei. Din zi în zi tot mai multă lume, zglobie, veselă, mișună, se strecoară, gârlă, în sus, în jos, furnicând cu mulțimile cari intră în prăvălii și ies. Cucoane, fete, frumoase – sănătoase – gătite frumos, și nepăsându-le de frumusețea lor nici cât de ciorile cari nu sânt, se lovesc, se scuză, râzând, adesea cu hohote, între ele, cu bărbații, într’o inocență – admirabilă – promiscuitate, de unde umbra păcatului s’a retras cu totul în infern. Este cea mai pură explozie, de toate părțile, a sufletului parcă de veacuri încătușat, a simpatii generalizate, a frățietății; fiecare se regăsește în celălalt, oricât de străin, și-i zâmbește sufletele și se sărută într’o clipă de divină înțelegere a vieții, și apoi dispar unul pentru altul – pe vecie! Nu-i aceasta o minune? Și seara? Mii, zeci de mii de becuri, în lungul și latul străzilor, în anumite regiuni ale orașului, îi creează, cu multele lor culori amestecate, o atmosferă de vis, feerie și rai. Brazi enormi, îmbodobiți, se înalță, maestoși, povestitori sau anunțători ai unei împărății noul și eterne în acelaș timp, etern noul, pentru că infernul pare a se eterniza și uimitoare. Ați înțeles: se apropie Crăciunul!
Cine nu-și cheltuește ultimul cent de Crăciun, un avar, un rău, o brută, un păgân, o arătare funestă, un dușman al omenirii, un anti-crist, un blestemat al lui Dumnezeu, al oamenilor și al vieții, într’un cuvânt, un nenorocit!
De altmintrelea, trebue să înțelegem mentalitatea generală a Americii din acest punct de vedere. Acolo, stricații, gomoșii parveniți, destrăbălați sau vulturii rapaci – hienele – se recrutează dintre venetici, sau din împărăția Under-World-ului, lumii dedesubt lege și societatea dedesubt pământ. Răii, că cheltuesc ori strâng, adună banii pe căi criminale, fără intenția de a’i pune în serviciul marilor necesități culturale, sociale, economice. Dar nu ei formează America. Ei constituesc o minoritate de alimentare a cotidianelor setoase de senzațional. Viața poporului american, însă, e admirabilă, edificatoare. De ce n’am putea-o noi imita? Viața administrativă, e un exemplu de corectitudine, devotament și curaj. Viața politică, e drept, pune în joc mari interese particulare, dar rivalitatea între ele e leală și toată viața Americii o formează tocmai acele mari interese particulare la un loc. Dar ce sânt aceste mari interese particulare? Interese de jaf, jăcmăneală, de terorizare, individuală, colectivă, și, în or ce caz, sterilă, din punctul de vedere al progresului vieții? Nu. Din miliardele de dolari, divers distribuite, pe întreprinderi nu totdeauna asociate, nici un cent nu se eliberează fără socoteală. Ele aparțin întreprinderilor cari, toate la un loc, sânt garanția existenții națiunii. Mai se observă încă unele cazuri când un patron face testament. Și cui credeți că-și lasă, după moarte, nu averea – căci el nu are „avere”, ci întreprinderea? Lui fecioru-său, chiar de a fi el un netrebnic? Nu. Ci, pur și simplu, colaboratorilor lui, co-directorilor, consiliului de administrație, amploiaților, muncitorilor de orice fel, la un loc, cari devin, nu proprietari în bloc ai unei averi, ci factorii răspunzători ai unei întreprinderi. Astfel, pe cale naturală, fără ideologie, nici violență, fără sentimentalism, ci prin forța necesităților generale ale vieții, dar înțelese, americanii au desființat, de fapt, stupida proprietate individuală, înlocuind-o cu proprietatea „întreprinderii”, stâlp al existenții naționale! Că proprietarul – nominal! – este un individ ori o colectivitate, iată ceea ce nu prezintă nici un interes față de sublima realitate a faptului că proprietatea întreprinderii aparține vieții națiunii! Detaliile, iarăși nu importă. Forța lucrurilor – profundele legi ale industrii și comerțului – se vor acomoda și pe ele, întotdeauna, cu starea de fapt deja alcătuită la temelie. Numiți aceasta bolșevism? Americanii sânt împotriva bolșevizmului. Trebue să existe deosebiri în ambele sisteme confruntate, deoarece își manifestează antagonismul. Dar oricari ar fi și asemănările dintre ele, voi afirma, fără să calific, să dau sentință, să sugerez pedeapsă, că Românii, cari înțeleg și nu adoptă, totuși, fie și cu gradatele acomodări de circumstanță, sistemul muncii americane, fac rău țării, omenirii și’și fac rău și lor înși-le.
Dar revenind la Americani. Din ce credeți că trăesc ei? Din venituri? Vă rog să mă ascultați cu toată seriozitatea, că nu mi-am ales aici momentul de glumă, ironie, sau paradoxă. Trăesc deci, Americanii, din venituri? Nu. Din cheltueli!
Nici un american nu dă iama în milioanele lui sau ale altuia. Ci își ia, și dă colaboratorilor lui un minimum, ce-i drept, de existență, dar o existență foarte satisfăcătoare, conform necesităților sociale și tecnicei de ,,business” sociale. Însuși palatul și luxul ,,bos-ului” – stăpânului, nu e un produs al vanității sau al depravării, ci o necesitate a „business”-ului! Și astfel din necesitățile afacerilor sânt satisfăcute și cerințele frumosului. Nicăieri însă nu se descoperă un vestigiu de deșănțare! Dar chiar minimum-ul de existență al fiecăruia trebue distribuit, cheltuit conform capitolelor de buget individual, „pupat”, în întregime. Acest minimum, la un loc, reprezintă miliarde, cari trebuiesc să se întoarcă de unde au venit, dacă se vrea ca să nu se producă o perturbare generală a vieții economice! Și iată explicația unui mister: cum Americanul, cel mai socotit și mai sobru om de pe fața pământului e și cel mai cheltuitor, și cum se face că simte o bucurie a cheltuelii mai mare decât aceea a încasării, o bucurie dublă a cheltuelii, aceea a procurării obiectelor dorite, necesitate, și a contribuirii înapoi la menținerea industriilor unde-și găsesc o posibilitate de lucru! Și iată de ce acela care nu cheltuește un dușman și trădător al poporului! Pentru că contribui la producerea și lărgirea șomajului! Pentru că guvernul, sărac, e neputincios în luarea măsurilor directe pentru încetarea șomajului, și guvernul e sărac nu pentru că n’are și’i trebue bani, ci pentru că țara, America, imensa Americă, e săracă! Și ceea ce constituie, la noi, o crimă a politicianizmului incompetent și sălbatec, neputința de a împlini lipsa de lucru, e, în America, o simplă nenorocire, cu cauze multiple, depinzând de sezon, de an, de fluctuațiile necesităților și ale mentalității, etc., condițiuni pe care nu le putem analiza aici. Ajung, uneori, atât de vitrege timpurile, că necesitățile economice omoară orice sentiment, sau posibilitatea de ascultare a sentimentului de solidaritate intre stăpân și slugă, când un amploiat poate fi concediat, aruncat pe drumuri, după douăzeci de ani de funcționare!
Nu’i vorbă, fiecare își face bugetul foarte riguros, proporționându-și veniturile, în cheltueli, pe capitole: atâta la sută pentru chirie, atâta la sută pentru mâncare, îmbrăcăminte, distracții – educație – caritate, asigurări, economie etc., și nu iese din proporțiile fixate nici cu o iotă. Și ce-i Crăciunul? Cea mai fericită ocazie de a cheltui, de a arunca banii după toate vânturile! Căci tot din banii cheltuiți acum pe plăceri îți va veni pâinea de mâine!
Și cu câtă drăgălășenie se cumpără, cu cât fast se împachetează, cadourile, lucruri adesea de nimic, dar purtătoare de atenții și simțire mare, trimițându-se tuturor ca vestitoarele învierii sufletului! – („Epoca”, 18 decembrie 1930).
***
Probleme culturale
Școala americană
Marele principiu pedagogic pe care se bizue învățământul în America este dezvoltarea inițiativei fiecărui individ, iar scopul nu este să faci elemente tobă de carte, ci oameni pregătiți pentru viață, gata oricând să lupte și să se adapteze împrejurărilor. De aci vine faptul ca luat nivelul cultural în genere, el este mai mic decât în Europa, însă fiecare american în parte este mai apt de a trăi și de a străbate greutățile vieții decât un european.
Asistând la orele așa zise de discuțiuni, ore care se fac după ce s’a sfârșit un subiect mai larg, de exemplu: Războaiele Napoleoniene – rămas uimit de siguranța de sine cu care un copil de 12 ani spune: „dacă aș fi fost Napoleon procedăm astfel”.
În aceste ore de discuțiuni, profesorul asculta părerile pe cari elevii și le schimbă între ei și nu se amestecă decât dacă i se cere o informațiune. Rămâi de multe ori uimit de subiectele pe cari elevii și le aleg singuri și asupra cărora vor să se lămurească.
Am fost într’adevăr foarte mirată când am văzut că elevii de 16 ani își propuseseră pentru o serie de discuțiuni următoarele subiecte: individualism, pesimism, dezvoltarea marilor orașe, popularizare, prohibiționism, popularizarea legilor, care e ultima vârstă pentru căsătorie și prohibiționismul.
Aceasta se petrecea la Lincoln School. Fiecare școală având un mic crez al său, aceasta are ca „motto”, ca scop: „elevul devenit om în societate să poată trăi bine în civilizația modernă”.
Am asistat acolo la mai multe cursuri. De exemplu la un curs de istorie pentru elevii de 16 ani. Erau în clasă 23 de elevi: 15 fete și 8 băeți. Subiectul era: Problema familiei moderne în civilizația modernă. Elevii stabiliseră ca factori determinanți ai aceste probleme: Individualismul și revoluția în industria actuală.
La început subiectul, mi s’a părut foarte pretențios. Asistând însă la discuție, am rămas uimită de maturitatea de cugetare a elevilor și siguranța cu care își afirmau părerile.
Am asistat apoi la o lecție de literatură engleză. Profesorii mi-au spus că, elevii nu au manual de literatură ci studiază despre autori. Fiecare elev își alege un autor, pe care îl studiază și face apoi un raport săptămânal înscris despre ce a lucrat până atunci. Aceste rapoarte se citesc în clasă și se discută asupra lor. La lecția la care am asistat s’a citit un raport despre o lucrare a lui Oscar Wilde și despre o lucrare a lui Bernard Shaw.
Orele sunt: unele de o oră și un sfert, altele de 45 minute, după cum necesită subiectul. Elevii au în școală o imprimerie a lor la care lucrează singuri, scoțând și un jurnal și făcând și cursuri de reportaj.
Apoi au minunate ateliere. Am nimerit după masă – căci am fost trei zile în șir la acea școală – în care elevii de 15-16 ani lucrau în fierărie. Am rămas surprinsă de interesul și voia bună cu care lucrau.
Am fost, apoi într’una din școlile cele mai interesante din câte am văzut în America: Dalton School, care e o școală particulară. Principiul ei este: Prin libertate la progres.
Clădirea acestei școli, în care sunt copii de 2 până la 18 ani, întrece orice am văzut în America în felul acesta. Fiecare etaj are un scop special. Sus pe acoperiș totul este destinat jocurilor pentru cei mici: grădini, locuri de sport. Dedesubt era: „the nursery” unde sunt copii de la 2-5 ani, școală primară, cu săli mari ventilate, unde nu se primesc mai mult de 20 elevi într’o clasă.
Fiecare etaj e în altă culoare. În etajul al 8-lea sunt clase de activitate adaptate la aptitudini speciale ale copiilor, tot felul de ateliere, în care copii lucrează după voia lor, singur rezultatul fiind controlat. În cazul al 7-lea sunt laboratoriile pentru clasele primare.
Etajul al 6-lea zis și cel indian este în întregime destinat studiului istoriei, vieții și artei poporului indian. Totul aci e decorat și lucrat de elevi începând de la 8 ani.
Etajul al 5-lea e „junior school” destinat copiilor dela 10-13 ani, iar al patrulea „senior school” pentru elevii de 13-16 ani. Aci se face pregătirea pentru colegiile universitare. „
În America învățământul este obligatoriu până la 16 ani.
În catul al 3-lea al școlii sunt sălile de mâncare, a căror descriere s’ar putea face în pagini întregi. Copii se servesc acolo singuri într’o ordine desăvârșită…
În etajul al 2-lea sunt camerile de recepție și birourile administrației școalei. În parter este un „hall” mare și sălile pentru vizitele medicale, vizite la care trecea zilnic fiecare copil. În subsol se află piscinile, dușurile și sălile de gimnastică.
Elevii sunt obligați să lucreze singuri, la împodobirea clasei lor, care se schimbă în fiecare an. Ei își aleg de comun acord, un centru de interese. De exemplu în clasă unde am vizitat îndeaproape activitatea lor își aleseseră „Evul Mediu”. Ei lucrau cu toții la o sală și un culoar lung cu uși multe pentru a le transforma în stil gotic, tot sculptat de mâna lor cu o precizie și o artă uimitoare.
Această Dalton School e școală foarte progresistă. Elevul își alege programul, el își alege subiectul, el e răspunzător de munca lui iar profesorul de rezultat. Ei își urmăresc singuri scopul: fie universitatea, sau cariera artistică, jurnalismul. o cultură generală se face chiar și pregătirea pentru viața de societate.
Direcțiunea oferă ceaiuri și mese la care elevii cei mari sunt obligați să răspundă ei fiind gazde. Până la sfârșitul școlii e un program fix pe care trebuie să-l fi făcut toți dar elevul își alege când face acea parte din program care îi e impusă în fiecare an iar cât privește chestiunile de specializare în care talentul elevului și plăcerea lui joacă rolul principal, acesta este lăsat complect la inițiativa elevului.
În școală toți muncesc, selecțiuni se face în mod natural după aptitudini dar lenea se exclude prin emulație. Sunt așa de prinși de angrenajul antrenamentului tuturora încât nu există elev leneș.
Note nu se dau: elevul își face seral o dare de seamă a muncei lui, pedagogul de clasă o face săptămânal, profesorii lunar iar directorii – căci sunt mai mulți – trimit la fiecare 6 săptămâni dările de seamă asupra fiecărui elev părinților acasă. Atena Cottaky-Nicolau – („Epoca”, 9 octombrie 1931).
***
America are cuvântul!
Demersul anglo-francez
Cererea pe care Anglia si Franța au adresat-o Statelor Unite ale Americii, este foarte modestă. Ea nu privește, deocamdată, anularea sau măcar reducerea datoriilor lor de război, ci numai suspendarea plății lor, pentru un termen de stabilit. Dar cererea aceasta, așa modestă cum e, este preludiul acelei mari acțiuni, care a fost inițiată de președintele Hoover și a cărei prima manifestare, a fost conferința dela Lausanne.
Ce va face guvernul american?
Statele Unite se află acum în acea faza de tranziție, care a constituit întotdeauna punctul slab a organizației lor constituționale, altminterea atât de interesantă si de ingenioasă. D. Hoover e încă președinte pentru un timp de două luni și în principiu poate decide ori ce. Dar noul președinte, d. Roosevelt, este ales și o elementară corectitudine politică, ba chiar si interesul continuității unei asemenea politici, impune ca nici o hotărâre să nu fie luată, a cărei execuție ar reveni noului președinte, noului guvern american, despre, care se știe că e inevitabil și, până la un punct oarecare, și cum va fi compus.
Considerentele acestea sunt atât de întemeiate, încât ele au fost ținute în seamă Cu mult înainte ca noul președinte să fi fost ales. Au fost ținute în seamă nu numai de d. Нооver, dar și de Anglia și Franța, cari, de aceia, nu au întreprins imediat după conferința dela Lausanne, demersurile din cari, după cum se știe, au făcut condiție pentru realizarea deciziunilor ce s’au luat la această conferință.
Nimeni nu poate ști, dacă într’adevăr, rezolvarea problemei datoriilor interaliate, va duce, prin. ultimele sale consecințe, la înfrângerea crizei. Noi înclinăm spre părerea, că anularea, fie și parțială a datoriilor de război, este desigur necesară, pentru ca să se poată desfășura acțiunea eficace de combatere a crizei. Dar atât de simple nu sunt lucrurile și criza este tot atât de puțina urmare a problemei datoriilor de război, interguvernamentale, cât este de puțin urmarea exclusivă a dezechilibrului bugetar, care bântuie azi toate statele. S’ar putea spune dimpotrivă și cu mai multa dreptate, că dezechilibrul bugetar e urmarea crizei și că incapacitatea de a face față datoriilor de război, de asemenea, urmare a ei. În rețeaua inextricabilă de cauze și efecte, cari caracterizează criza, este, în tot cazul, extrem de greu să distingi ce fenomen a fost primar, deci cauza și care secundar, deci efect. E vechea dilemă populară, dacă mai întâi a fost oul sau găina, rezolvată de știință, nu însă spre satisfacția rațiunii comune.
Dar indiscutabil este, că datoriile interguvernamentale au contribuit la agravarea crizei, au creiat haosul din care nu vedem încă ieșirea și au creiat atmosfera sufocantă, în care pacea pare tot mai amenințată și toate războaiele, cel social, cel economic, și cel militar, au devenit posibile. Însăși Statele-Unite ale Americii, au recunoscut aceasta. D-lui Hoover îi revine, în ultima linie, onoarea, de a fi inițiat acțiunea, care a dus la anularea datoriilor de război ale Germaniei – căci cele trei miliarde mărci ce mai au de plată, dispar în fața formidabilei sume ce i s’a iertat – d-lui Hoover îi revine și merită, de a fi proclamat că fără această anulare, continentul european merge spre prăpădul definitiv.
Nota Angliei ca și cea a Franței, nu uită să reamintească aceasta. Fără a spune în mod expres, ele lasă să răzbească convingerea celor două guverne, că, prin inițiativa d-lui Hoover, Statele Unite ale Americii, au contractat o obligațiune de onoare. Ele nu pot pretinde, ca foștii aliați din război, să renunțe la datoriile germane, pe cari tratatul de Versailles li le-a recunoscut și în acelaș timp, ca acești aliați să continue a plăti Americii datoriile de război.
Argumentul apare atât de simplu și de just, încât oamenii neinițiați se vor mira că renunțarea de către Statele Unite la datoriile de război nu s’a produs oarecum automatic. Dar criza care s’a abătut asupra Europei, nu a cruțat America. Ba s’ar putea spune că repercusiunile crizei europene asupra noului continent, au fost atât de violente, încât prăbușirea a fost acolo mai mare decât la noi. Din această, cauză însă, bugetul american e și el deficitar, iar guvernul din Washington nu se simte de loc dispus la acte de galantomie.
Bolțile Băncii Franței pline de aur, bogățiile formidabile ale Marei Britanii, apar americanilor ca un argument contra iertării datoriilor de război ale aliaților. Teza lor este: Germania nu poate plăti și atunci e necesar să se șteargă datoriile ei. Dar Anglia și Franța pot plăti. Anuitatea datoriilor lor nu reprezintă nici măcar două la sută din bugetele lor, Anglia a pregătit chiar cele patruzeci de milioane de lire sterline, cari scad la 15 decembrie. De ce atunci să fie iertate?
Evident că argumentația aceasta e simplistă. Cu toată bogăția Angliei și Franței, finanțele acestor ambe țări, lupta cu dificultăți cu atât mai greu de rezolvat, cu cât criza apasă și comprimă toate veniturile. Iar dacă d. Hoover a crezut ca refacerea Europei va fi imposibila cât timp se va cere Germaniei plata reparațiunilor, cauza a haosului economic de pe continentul nostru, apoi e cert că risipirea acestui haos, e tot atâta un interes european, cât și tipul american și ca refacerea Europei însemnează refacerea clientelei europene, fără care nici criza americană nu poate spera într-o îndreptare definitivă.
Iată de ce credem că consfătuirea dintre d-nii Hoover și Roosevelt, va duce la o satisfacere a cererii angro-franceze, așa că conferința economică mondială convocată la Londra va putea lucra în condițiuni și într’o atmosferă care să asigure reușita ei, socotita de mulți ca ar fi începutul sfârșitului crizei. Europa întreagă așteaptă acest rezultat, fiecare din țările ei, fiind direct interesată într’însul. B. Brănișteanu – („Adevěrul”, 17 noiembrie 1932).
***
Intervenția Americii
Principiul fundamental al relaţiilor internaţionale americane – şi care este singurul factor moral responsabil de faptul că Statele Unite nu au făcut parte din Soc. Naţiunilor – e principiul izolării.
Susţinut acest principiu în discursul de adio al preşedintelui Wasinghton şi reluat apoi de preşedinţii Adams şi Jefferson, ideia izolării, se grefează în istoria Americii ca o îndatorire supremă care trebue să se opună temperamentului american, eminamente intervenţionist. America, care este o colecţie de state comerciale pacifice, asigurate în ce priveşte fruntariile lor de două oceane, a crezut că poate să se ţină la distanţă de Europa prin această doctrină a izolării, doctrină a lui Monroe, inspirată din dorinţa de a limita puterile prezidenţiale. Preşedintele Wilson a vrut să asocieze Statele Unite la ideia Societăţii Naţiunilor. Antagonismul personal dintre el şi Henry C. Lodge a făcut ca Statele Unite să nu figureze în asociaţia de state pe care ele înşile o inspirau.
Acelaş lucru se întâmplase sub preşedintele Lincoln, care dispreţuise doctrina violată de expediţia împăratului Maximilian în Mexic. Deasemenea preşedinţii Grant şi Cleveland au făcut din doctrina izolării o etichetă politică. Mai încoace d-nii Roosevelt şi Hoover au redus-o la semnificaţia ei originală, interpretând-o în susul voit de poporul american, numai în cazuri de gravă nevoie.
În realitate izolaţionismul american este o prerogativă prezidenţială în funcţie de criza internă.
Astăzi preşedintele Franklin Roosevelt arată faţă de Europa un interes care corespunde vederilor americane de a conserva eminamente şi solide legături comerciale cu continentul nostru.
În împrejurările actuale oricare alt preşedinte american ar fi făcut probabil la fel, întrucât interesul american comandă o strânsă şi serioasă solidaritate cu pacea din Europa. Buna stare industrială americană este în funcţie de posibilităţile comerciale şi economice ale Statelor Unite din Europa.
Prelungirea războiului actual acordă, este drept Americii o iluzie de prosperitate, dar de fapt este un fenomen cu totul artificial, întrucât se desvoltă în America o industrie de război care nu este și nu poate fi permanentă, în timp ce se minează o industrie de pace foarte costisitoare, o forţă mare de investiţii deja făcute.
Blocada anglo-franceză pe coastele de Nord ale Europei a reuşit să intereseze America la grăbirea unei păci restabilizatoare.
Acesta este motivul pentru care preşedintele Roosevelt dă o interpretare atât de personală principiului izolării, şi doctrinei lui Monroe. Trimisul special al Americii în Europa, cu misiunea de a lua contact atât cu neutrii, cât şi cu beligeranții, răspunde perfect interesului comercial american pe de o parte, iar pe de altă parte, creiază pentru preşedintele Roosevelt o libertate de conduită: libertatea omului bine informat. Aşa trebue interpretată misiunea Sumner Welles în Europa.
Această misiune joacă rolul unui partener.
Ambii beligeranţi îşi pot comunica imboldurile lor, ca unui factor de arbitraj unanim recunoscut. Ţările neutre care suferă în mod pasiv efectele războiului, au deasemenea interesul de a informa şi de a interesa America la limitarea zonei de războiu.
Până în prezent nu putem spune ce efect practic va avea această misiune, dar este clar că ea este încă o eşire din izolare a Americei, asemănătoare misiunilor din Finlanda – şi rezumă pentru noi ideia neclintită, că America nu poate duce o altă politică decât una de complectă solidaritate la pace ca şi la răsboiu, cu Europa. Romulus Dianu – („Curentul”, 14 februarie 1940).
***
Democratul
de Tudor Teodorescu-Braniște
Moartea președintelui Roosevelt îndoliază nu numai Statele Unite ale Americei, ci toate țările libere, toate țările eliberate, toate țările iubitoare de libertate.
Multe și mari au fort însușirile acestui om excepțional. Însăși viața lui, însăși eroica lui luptă cu o boală fără leac, încordarea supremă a voinței care trebuia să domine în permanență suferința și slăbiciunea fizică rămâne ca o poveste ca o magnifică poveste.
A fost un mare conducător, în înțelesul mobil al cuvântului acestuia atât de compromis în anii din urmă.
Un conducător într’o țară de opinie publică, unde totul trebue să se împlinească nu din ordin, ci prin persuasiune.
Să nu uităm că, atunci când Roosevelt a fost chemat la Președinție, la Berlin, la Roma, la Madrid, la Tokio, fascismul proclama cu trufie falimentul democrației. Pentru Hitler, Mussolini, Franco et Comp., nu exista nicio îndoială: războiul acesta trebuia să fie mormântul regimului democrat și să aducă triumful dictaturii fascisto-hitleriste.
Roosevelt a avut misiunea grea de-a organiza, pentru război, pacinica democrație nord-americană.
A făcut-o cu stăruință, cu metodă, cu un rar talent de organizator cu grija permanentă de-a convinge massele populare de necesitatea războiului, ocolind cu abilitate unele dificultăți și înfrângându-le cu voință pe celelalte. Operă de maestru, în realizarea căreia Roosevelt a utilizat toate darurile lui, dela discurs până la seducțiunea personală, dela campania de presă până la munca uriașă pe care o presupunea transformarea Statelor Unite într’un formidabil arsenal.
Dar, în această luptă, ceiace s’a vădit – ca, de altfel, în toată viața publică a marelui Președinte – a fost nestrămutată, fanatica lui convingere în democrație.
Pentru Roosevelt, democrația nu era o formulă. Nu era nici chiar numai o credință. Era un principiu vital, care trebuia să stea la baza așezării oamenilor în societate.
Când dictatorii sângeroși dela Berlin, Roma, Tokio proclamau căderea democrației în război, Roosevelt, în fruntea democrației nord-americane, îi pregătea biruința.
Cu Franklin Roosevelt moare unul din cei mai de seamă înfățișetori ai democrației – („Jurnalul de dimineață”, 15 aprilie 1945).
***
Constituţie şi Independenţă
După sărbătorirea zilei de 4 Iulie
Toată presa noastră într’o unanimitate cu atât mai impresionantă, cu cât a fost mai sinceră, a sărbătorit ziua independenţei americane. Societatea „Amicii Statelor Unite” a organizat şi ea pentru prăznuirea acestei zile, o impresionantă festivitate la Ateneu. Cu această ocazie de ambasador Vasile Stoica, unul dintre cei mai buni cunoscători dela noi ai republicii Americii de Nord, a rostit o cuvântare, care a pus în evidenţă importanţa acestei zile nu numai pentru americani, dar şi pentru iubitorii libertăţii din toate părţile globului şi nu deosebi pentru amiciţia pe care Statele Unite au proclamat şi dovedit că ne poartă.
„Recunoştinţa noastră – a spus d. Stoica – se îndreaptă deopotrivă către Washington, Moscova şi Londra, pentru că „au stabilit drepturile noastre asupra Ardealului aşa cum au fost în ianuarie 1938”. D-sa a subliniat cu modestie, dar preciziune, că prin acţiunea ei condusă de Suveran, prin sacrificiile ei, prin luptele şi victoriile armatelor sale, prin loialitatea ei ţara noastră a meritat deplin acest act de dreptate.
Sala a izbucnit în aplauze după rostirea acestor cuvinte, aplauze cari au subliniat, cu aceeaşi căldură, şi amintirea principiilor cari formează temelia constituţiei Statelor Unite. Aceasta are acolo o semnificaţie şi autoritate cu totul necunoscute chiar şi în ţările europene cele mai strict constituţionale. Preşedintele Wilson a spus odată că politica popoarelor de limba engleză nu a fost niciodată speculativă, ci a fost mereu complectamente practică, utilitaristă. Acţiunile constituţionale ale omului politic englez sunt mai mult acte ale politicei decât emanaţii ale legilor. Dar omul politic american îşi face construcţiile politice ca un jurist. Criteriile cărora trebue să adapteze atitudinea sa, îi sunt fixate de un document pe prescripţiile definitive ale căruia se bazează întreaga clădire a guvernului. Iar acest document, Constituția adică, este pe deasupra, întruparea concretă a unei certe teorii de guvernare, care se întemeiază pe concepția că anume legi, alese de o putere politică în afară de guvern, formează coloanele de bază ale întregului edificiu politic și că nimic ce nu poate fi sprijinit pe acest fundament nu este o politică sigură și legală.
În concepția politică a americanului – a mai spus Wilson – legea este creatorul statelor cari trăisc numai în virtutea acelor avantagii ce se pot deduce din legi. În centrul gândirii omului de stat american, stau neclintite și imperioase principiile înscrise într’o lege fundamentală. Aceasta e noua artă americană de a sorbi viața din litere – arta de a umple politica cu egalitate fără a colora legea prin politică.
Statele Unite au avut parte chiar dela începutul existentei lor independente de doi mari juriști, cari au fost în acelaş timp mari oameni politici: Marshall şi Webster. Noi românii putem şti mai bine decât oricine că, cu abilităţi politicianiste şi cu chiţibuşuri avocățești, politicienii ar fi putut face din cea mai bună Constituție, tot ce ar fi vroit. Cei doi jurişti americani, însă, au făcut altceva. Ei au demonstrat în teorie şi în practică ceea ce a devenit în America un crez general, anume că Constituţia este un produs organic, un instrument al vieții şi totodată o bază a autorităţii. Aşa că după o vorbă lui Wilson, ei au lărgit legea fără a zdruncina structura şi autoritatea Constituţiei şi au îmbogăţit astfel şi arta politicei şi ştiinţa dreptului.
Evoluţia istorică bazată pe principiile declaraţiei indpendenței, pe respectarea Constiuţiei aşa cum ea a formulat-o, a făcut din Statele Unite ceea ce vedem că sunt astăzi. Şi e fără îndoială că între principalele cauze, ale măreţelor progrese pe care le-au realizat Statele Unite, care au făcut din ele una din marile forţe ale lumii, trebue numărate: legalitatea, respectarea sinceră şi complectă a Constituţiei. America a devenit sub imperiul acestei practici strict constituționale, ceea ce vedem că este, liber, netiranizat de prejudecăţi, supus legilor nu fiindcă îl stăpânesc ci fiindcă e conştient că el le mânueşte, ostil oricărui formalism, mai tare în fapte decât în vorbe, plin de putere de care ştie uza la nevoe, până la brutalitate, dar stăpânit de sentimente umane, tolerant şi lesne de câştigat pentru acţiuni mărinimoase. Ce perspective nu ar deschide lumii apropierea şi interpenetrarea uriaşelor puteri anglo-saxone cu uriaşele republici ale Rusiei Sovietice. Asemenea gânduri m’au frământat după ce am părăsit sala Ateneului, în care Orchestra Radio, condusă de maestrul Alfred Alessandrescu, încheiase serbarea cu un concert în care o muzică simfonică americană se încadrase între Haendel și Enescu. B. Brănişteanu – („Adevěrul”, 10 iulie 1946).
[/responsivevoice]
