Paloma PETRESCU ■
Motto: Poporul care alege să fie condus de politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă ci complice. George Orwell
Parcurgem un timp când nemulțumirile, îngrijorările și frustrările nu mai pot fi ascunse sub politețea limbajului public. Sunt momente în care nu mai este suficient să auzim, să constatăm ori să explicăm de ce „politica e complicată”, pentru că dincolo de toate calculele partizane se naște o întrebare simplă, brutal de simplă: România contează? Și, dacă da, atunci mai trebuie să adăugăm și un supliment existențial:…Dar românii?
Nu, nu mă refer la discursuri electorale, la sloganuri de campanie, și nu, nu mă refer la tremolouri solemne despre „interesul național”, declamate din stranele de stânga, de dreapta, de centru ale parlamentului bicameral. Mă gândesc la situația critică prin care trece România în această perioadă, la criza, care din păcate nu e doar financiară, ci, înainte de toate, morală. Sigur, nu doar România parcurge vremuri mocirloase dar parcă politicienii noștri se folosesc de apa tulburată și luptă doar pentru interesele de partid, pentru creșterea intenției de vot în sondajele de opinie. Pare că folosesc situația critică în care țara e captivă, doar pentru a-și majora vizibilitatea și implicit numărul de susținători.
Poate greșesc și ar trebui să mă gândesc că e posibil ca ei să nu înțeleagă efectele lucrurilor mărunte de care sunt preocupați. Poate nu înțeleg sau nu sunt deranjați că educația, sănătatea, piața muncii, sunt pe o pantă periculos de descendentă. În actualul context internațional, marcat de conflicte armate și economice care evident afectează și economia României, politicienii noștri dovedesc atât de puțină empatie și ințelepciune, încât folosesc conjunctura doar ca să-și crească scorul electoral din perspectiva alegerilor ce urmează în 2028?
Din declarațiile publice ale politicienilor ce se recomandă reprezentanți ai stângii-suveraniste, reiese că Ilie Bolojan e unicul vinovat de situația îngrijorătoare din România. Bine, probabil că are și el partea sa de vină în special pentru că a fost prea lent în aplicarea calendarului reformist din programul de guvernare și prea tolerant în parazitarea procesului legislativ de către PSD. Dar doar despre el vorbim? Pare că scuipatul și aruncatul gunoiului în curtea vecinului au devenit sport național în campionatul politic intern.
Criza, de dimensiunea celei prin care trecem nu a început acum un an, doi… Deficitul nu a crescut de când a fost numit premier Ilie Bolojan, dar nimeni nu-și asumă o cât de mică vină. Poate că Ilie Bolojan ar fi trebuit să-și anunțe demisia de onoare după cele 45 de zile de la căderea guvernului, dar a ales să pună pe primul loc responsabilitatea față de țară. Sau poate ambiția personală? Nu știu.
Suntem în octombrie și nu avem încă un termen pentru rectificarea bugetară; că de! Nu avem guvern cu drapturi depline, țara e la graniță cu războiul, Marea Neagră a devenit zonă strategică de securitate europeană iar NATO a discutat de curând, la București și Constanța, despre rolul României în contextul invaziei la scară a Rusiei în Ucraina și al amenințărilor cu drone, atacuri cibernetice și dezinformare. Într-un asemenea peisaj, stabilitatea politică nu e doar detaliu administrativ, nu mai este timp de lecții remediale la Școala Răbdării de genul „cine cedează primul”, ci e o chestiune de securitate națională și de credibilitate a statului.
De asta mă întreb, cum percep ecosistemul în care trăim, ei politicienii, care de peste cinci luni ne joacă viitorul la ruleta rusească în negocieri pentru funcții, poziții și majorități inepte? Oare ei privesc cu lumea prin ochi compuși, de muscă decerebrată care nu mai reușește să compună totul unitar din informațiile receptate și transmise de fiecare din cele 4000 de omatidii? Dar ce să vezi, România reală chiar nu mai are răbdare ca ei să-și termine negocierile interne, în liniște.
Zboară drone peste noi, pe telefon sunt transmise alerte, dar de protecția românilor se ocupă cineva? Care o fi starea și dotarea adăposturilor ALA? Cum și-ar proteja statul român cetățenii în situații de forță majoră? Vă spun eu, românii sunt total nepregătiți și probabil că majoritatea nici cu știu care este cel mai apropiat adăpost civil pentru adăpost în situații de urgență. De asta mă întreb și dacă, în locul luptei de urzură pentru supremație, dintre partide, nu ar fi util ca politicienii să se consulte, să discute și să găsească soluții pentru cetățeni?
După 161 de zile de la căderea guvernului prin votarea în Parlament a moțiunii de cenzură introdusă de alianța PSD-AUR, țara se află din nou în fața unor consultări politice pentru votarea unui nou guvern condus de un premier fără sprijin partizan, născut dintr-o fantezie a președintelui republicii. În toată această perioadă de timp irosită din cauză de mofturi, orgolii, aroganțe și meschinării politicianiste, orfana Românie trăiește în plasament, în afara răspunderii unui tutore legal. Noroc că românii, încă docilizați de cei 60 de ani de autoritarism bolșevic, toleranți la tot și la toate, își plătesc taxele și impozitele ca să susțină funcționarea statului disfuncțional. Și poate că aceasta este cea mai dureroasă parte a poveștii mele.
Gândesc că pentru un partid pierderea unei funcții în stat poate fi temporară iar pentru un lider politic, decăderea dintr-o demnitate, poate fi recuperată.
Pentru cluburile politice disimulate în partide, când un ciclu electoral se termină imediat începe altul, dar nesiguranța socială a cetățeanului de pe stradă nu e tocmai strategia câștigătoare, ea este chiar viața pe care omul o trăiește. Partidele parlamentare n-au votat niciodată legi incrementale prin care să stipuleze înghețarea totală a prețurilor, tarifelor, inflației și amânarea obligațiilor de plată a facturilor până când stabilesc un acord de majoritate guvernamentală.
Când o firmă nu mai poate suporta costurile, antreprenorul nu poate spune angajaților că „negocierile politice sunt încă în desfășurare”. Când un tânăr decide dacă rămâne în România sau emigrează, el nu așteaptă următorul sondaj de opinie. Pe părintele ce-și trimite copilul la școală, nu-l freacă grija de partidul care și-a adjudecat disputa, îl interesează dacă școala este bună și ce șansă are copilul său la educație.
Asta e diferența dintre politica privită ca joc al puterii și politica înțeleasă ca responsabilitate publică.
România noastră nu mai are timp de jocuri și lupte pentru putere.
Nici economia nu așteaptă. Comisia Europeană estimează că economia României va stagna practic în 2026, cu o creștere de numai 0,1%, în timp ce deficitul bugetar e estimat la 6,2% din PIB, iar în 2027 datoria publică ar urma să crească spre 63,4% din PIB. Comisia Europeană avertizează, de asemenea, că instabilitatea politică internă poate afecta încrederea investitorilor.
Pe doi octombrie, S&P a menținut ratingul României la BBB-, dar cu perspectivă negativă. Agenția avertizează că prelungirea procesului de formare a guvernului poate îngreuna reducerea deficitului și poate amplifica riscurile privind încrederea investitorilor și costurile de finanțare.
Cu alte cuvinte, ceea ce pentru politicieni poate părea încă o etapă a negocierilor este privit din afară ca un risc pentru stabilitatea economică a țării. Și atunci, vinovatul va fi doar Bolojan, sau incapacitatea partidelor politice de a găsi calea, ori soluția negociată măcar temporar, pentru depășirea impasului?
Există un mecanism politic pe care românii îl cunosc cu prisosință: Când lucrurile merg bine, meritul e al celor de la putere, iar când merg prost vinovații sunt predecesorii ori chiar partenerii de guvernare, sau opoziția. Am mai auzit și că Bruxelles-ul e vinovat, contextul internațional, războiul de la graniță, sau greaua moștenire. Rareori auzim un lider politic spunând simplu: „Da, aici am greșit.” Dar și mai rar: „Pentru binele țării, partidul meu renunță la acest avantaj”. Nu-mi amintesc să se fi întâmplat, dar eu sunt optimistă și poate vom auzi și astfel de declarații în viața asta.
Poate că una dintre cele mai mari probleme ale politicii noastre este că se așteaptă onestitate și responsabilitate de la ceilalți, dar acestea sunt acceptate cu dificultate când este vorba despre propria tabără.
Reiau întrebarea mea din titlu și v-o lansez ca temă de reflecție: Cât contează România și românii în această luptă pentru supremație politică?
responsivevoice
