Sebastian CĂTĂNOIU ■
În urmă cu câteva zile, două știri din domeniul apărării au fost prezentate de mass-media din România. Una a readus în discuție vulnerabilitățile legate de organizare și funcționare, iar cealaltă, a evidențiat un pas înainte în procesul de înzestrare. Privite separat, ele pot părea simple episoade de presă, analizate împreună, oferă o imagine mai complexă asupra transformărilor prin care trece Armata Română.
Cea ”rece” ne prezenta leșinul unui militar din Garda de Onoare în timpul acordării onorurilor militare la primirea președintei Indiei, la Cotroceni. Colegii și personalul medical au intervenit imediat pentru a îl evacua din zona ceremoniei, care a continuat conform protocolului. E drept că astfel de incidente se pot întâmpla la ceremoniile militare desfășurate în aer liber, pentru că militarii din garda de onoare stau nemișcați perioade îndelungate, adesea în căldură, purtând echipament și respectând o poziție fixă, factori care pot favoriza apariția leșinului, chiar și la persoanele bine pregătite fizic. (foto 1)
Doar că, la vremea ceremoniei temperatura era de vreo 22°C, cerul a fost variabil, cu instabilitate atmosferică. Prin urmare, căldura nu pare să fi fost factorul principal în incidentul în care femeia militar din Garda de Onoare a leșinat. Chiar și la temperaturi moderate, leșinul poate apărea din cauza statului nemișcat pentru o perioadă îndelungată, emoțiilor sau stresului, oboselii, deshidratării sau unei afecțiuni medicale preexistente. În cazul respectiv, autoritățile nu au comunicat public cauza exactă a leșinului, astfel că orice explicație privind motivul concret ar fi speculativă, totuși, cu excepția statului nemișcat, surmontabil prin antrenamente, restul posibilelor cauze țin de aspecte care ar fi trebuit cunoscute de organizatori : starea temporară a militarului în ziua respectivă sau particularități medicale individuale.
Militarul făcea parte din Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”, parte a Forțelor Terestre, unitatea de gardă și ceremonii militare a Armatei României, a cărei misiune principală este asigurarea misiunilor ce implică ceremoniile și onorurile militare la cel mai înalt nivel. Având o structură amplă, alcătuită din patru batalioane și elementele de sprijin, cu peste o mie de militari instruiți, brigada dispune de o bază largă de selecție, pentru misiunile de protocol de nivel înalt. Pentru acestea sunt desemnați militarii care îndeplinesc cele mai ridicate standarde privind disciplina, execuția instrucției de front, condiția fizică, uniformitatea ținutei și comportamentul militar. Regulamentele militare prevăd că personalul destinat detașamentelor de onoare trebuie să fie foarte bine pregătit în instrucția de front, apt din punct de vedere medical și să prezinte o uniformitate cât mai mare, inclusiv din punctul de vedere al înălțimii în formație.
Departe de a reprezenta un motiv de imputare individuală pentru militarul în cauză, un astfel de incident ridică totuși anumite semne de întrebare privind factorii care pot contribui la apariția lui. Experiența arată că evenimentele nedorite care implică militari sau tehnică militară tind să aibă un impact public mai mare atunci când se produc în timpul paradelor, ceremoniilor oficiale sau misiunilor de protocol, tocmai datorită vizibilității ridicate și expunerii mediatice. Tot în 2026 unui militar i s-a făcut rău la ceremonia de Ziua Aviației, chiar lângă șeful Statului Major al Apărării. În 2023, un Humvee a fost scos din formație la repetițiile pentru parada de 1 Decembrie, după ce a început să scoată un nor gros de fum pe Șoseaua Kiseleff, pentru ca în 2021, MApN să anuleze antrenamentele și survolurile planificate de Ziua Aviației. Iar exemplele pot continua… (foto 2)
Vestea ”caldă”, distribuită în paralel, se referea la faptul că ”primele blindate Cobra II produse în România” au ajuns în dotarea Armatei. Blindatul Cobra II este un vehicul tactic 4×4, capabil să transporte până la 10 militari complet echipați, realizat de compania turcă Otokar. Contractul prevede livrarea a 1.059 de vehicule blindate Cobra II, din care 780 de blindate ușoare urmează să fie fabricate în țara noastră, prin asocierea Otokar–Automecanica Mediaș. Știrea că blindatul Cobra II este produs în România trebuie nuanțată. Automecanica Mediaș poate face doar asamblare, integrare, mentenanță instruire tehnică și eventual producție de subansamble, pentru că industria națională de apărare poate produce muniție, componente mecanice sau electronice militare și poate face reparații, dar nu mai are lanțul complet de proiectare-producție pentru un vehicul blindat modern. Comparativ cu perioada comunistă, în anii ’80 România avea mai multă autonomie industrială pentru că reușea să producă tancul TR-85, mașina de luptă a infanteriei MLI-84 și, la fel de important, fabrica necesarele camioane militare și avea capacitate de modernizare internă. Astăzi, România are echipamente mai moderne, dar mai puțină suveranitate industrială: cumpără platforme de bază din exterior și încearcă să recupereze o parte din valoare, prin asamblare și mentenanță. (foto 3)
Această realitate ar trebui suplimentată prin achiziționarea de echipamente de luptă de la un număr limitat de furnizori, care să permită integrarea cât mai repede a producției autohtone. Din păcate România cumpără în etape, pe măsură ce apar fonduri, încercând să rezolve necesități punctuale, fără a avea o strategie pe termen lung privind acoperirea din producția internă a cât mai multor echipamente militare. Chiar dacă standardizarea NATO se referă mai ales la comunicații, muniții și interoperabilitate și nu la folosirea acelorași tipuri de vehicule, în comparație cu armate precum cele din Polonia sau Finlanda, România are o flotă mai eterogenă, în principal din cauza achizițiilor făcute în momente diferite și din surse diferite, pe parcursul unei perioade lungi de modernizare.
Dacă toate programele aflate în derulare se finalizează, Armata Română va opera 3 tipuri de tancuri (TR-85M1, Abrams și…T-55 până la retragere), 2 tipuri de mașini de luptă ale infanteriei (MLI-84M și succesorul ei, posibil sud-coreeana K21), 5 familii de transportoare și vehicule blindate tactice (Piranha V, Cobra II, Humvee, AAV-7 și JLTV). Din punct de vedere logistic, diversitatea crește complexitatea: piese de schimb diferite, instruire separată, lanțuri logistice multiple. Pe de altă parte, există și argumente în favoarea acestei abordări: necesitatea de a nu depinde un singur furnizor și faptul că rareori un singur furnizor poate răspunde mai multor necesități de înzestrare. (de exemplu, un AAV-7 nu înlocuiește un Piranha V, iar un Cobra II nu înlocuiește un Abrams).
Prețul mai scăzut poate reprezenta o oportunitate de moment, însă perspectiva trebuie analizată dincolo de costul inițial de achiziție. Atunci când un program presupune asamblare în România, producție locală de anumite componente, transfer de know-how și dezvoltarea capacității de mentenanță, valoarea sa nu se mai măsoară doar în numărul de vehicule livrate. Experiența acumulată prin programul Piranha V (GDELS-Mowag) arată că o platformă militară poate genera efecte pe termen lung asupra industriei de apărare, asupra pregătirii personalului tehnic și asupra capacității de susținere în exploatare. Din această perspectivă, blindatul ușor produs de GDELS-Mowag, din aceeași familie industrială și cu o filozofie apropiată de Cobra II, merita analizat nu doar prin prisma prețului de achiziție, ci și prin prisma ecosistemului creat în jurul său: producție locală, integrare, mentenanță, disponibilitate operațională și posibilitatea de dezvoltare ulterioară. (foto 4)
La fel cum dotarea cu Piranha V amfibiu (mai vechile MLI 84 au astfel de capacități), necesar în condițiile României, ar fi făcut ca achiziția de vehicule de asalt amfibiu AAV-7 să nu mai fie necesară, mai ales din perspectiva iluzorie a desfășurării de către Armata României de operațiuni amfibii de amploare. Orientarea certă către obuzierele sud-coreene K9 Thunder, ar putea avea ca finalitate și achiziționarea de tancuri provenind de la același producător, astfel încât mare parte din componente să fie compatibile de la un echipament la altul. Pentru variantele provenite din SUA, fie că ne referim la tancurile M1A2 Abrams, amfibiile AAV-7 sau vehiculele tactice din gama Humvee sau JLTV, nu există producție locală, se poate realiza doar mentenanță și exploatare.
Rămânerea în urmă a României din punct de vedere al dotărilor militare se datorează și politicii de modernizare, dusă în detrimentul înlocuirii armamentului uzat din punct de vedere moral. Programul Elbit–Aerostar care a avut ca rezultat aducerea la standardul MiG-21 Lancer nu a fost un eșec tehnic în sine, a fost considerat unul dintre cele mai reușite programe de modernizare a unui avion existent în Europa de Est în anii ’90. Problema a fost că a devenit o soluție menținută prea mult timp, într-un context în care înlocuirea cu o platformă nouă a fost amânată. Un alt exemplu este programul IAR-99 Șoim, conceput ca o soluție națională pentru instruire și pentru asigurarea unei capacități de atac ușor. Deși avionul a avut merite și a demonstrat potențialul industriei aeronautice românești, programul nu a reușit să devină acel proiect strategic care să susțină pe termen lung o industrie aeronautică militară competitivă. Lecția acestor programe este că modernizarea nu poate substitui la nesfârșit înlocuirea. O armată poate câștiga timp prin actualizarea unor sisteme existente, dar nu poate evita la nesfârșit trecerea la o nouă generație de echipamente. Atunci când soluțiile provizorii devin politică permanentă, costul final poate fi pierderea capacității operaționale și industriale.
La sol, autohtonele TR85M1 Bizonul și MLI-84M Jderul își au originea în anticele T55 și BMP-1 și, chiar dacă modernizarea a fost substanțială, în special la motor, suspensie, armament, comunicații și electronică, aceasta le-a făcut considerabil mai capabile decât vehiculele sovietice originale, dar cu siguranță mai puțin performante în comparație cu omoloagele existente în NATO. Să ne amintim că ucrainenii, în primii ani ai conflictului cu Rusia, atunci când situația lor pe front era disperată, au refuzat tancurile T55 oferite, pentru simplul fapt că, în condițiile actuale de ducere a luptelor, acestea erau ineficiente. Dincolo de avioane , tancuri sau rachete, produse cu un grad înalt de sofisticare pe care suntem nevoiți să le achiziționăm, armata noastră folosește în continuare armamentul ușor derivat din AKM. Dintre toate țările NATO doar bulgarii mai utilizează pe scară largă variante AK produse local, celelalte foste țări comuniste au reușit să-și schimbe armele ușoare standard. Cu toate că logistica este cea care câștigă războiele, față de perioada comunistă în care România își producea cu forțe proprii camioane militare (DAC și ROMAN), inclusiv șasiuri pentru lansatoare de rachete APR-40, LAROM și alte sisteme, abia în 2019, MApN a semnat un acord-cadru pentru 2.902 camioane tactice Iveco Defence Vehicles, în configurații 4×4, 6×6, 8×8 și cap tractor 8×8, cu 16 variante diferite (transport trupe, marfă, ambulanță, recuperare, comandă etc.). Pentru executarea contractului a fost deschisă o linie de producție la Petrești (Dâmbovița), unde o parte importantă a vehiculelor sunt asamblate și…doar parțial integrate în România. (foto 5)
Politica de a acoperi nevoile de înzestrare apelând la cât mai mulți furnizori și-a dovedit falimentul atunci când, la intrarea României în războiul împotriva URSS (iunie 1941), aviația militară avea aproximativ 10–15 tipuri principale de avioane de luptă și sprijin, provenite din producție internă, germană, poloneză, britanică și italiană. Dacă s-ar include și avioanele de școală, legătură și transport, numărul tipurilor aflate în inventarul României în 1941 depășea 20 de modele distincte, din diferite generații. Anecdotică sau nu, povestea biplanelor românești care au supraviețuit asediului Odessei, întrucât tabelele uzuale ale antiaerienei sovietice nu acopereau convenabil avioane atât de lente, spune multe despre nivelul de dotare al aviației române, la doi ani de la începerea Războiului Mondial. Din punct de vedere logistic întreținerea unei astfel de flote s-a dovedit a fi un coșmar, întrucât necesita piese de schimb diferite, armament și muniție diferite, instruire și întreținere mai complicate. (foto 6)
Amestecul de tipuri de avioane din dotarea Aeronauticii Regale Române a fost rezultatul unor constrângeri politice, economice și industriale acumulate în anii 1930–1941. România a încercat să-și modernizeze aviația prin achiziții externe și producție sub licență, însă dependența de furnizori străini a creat o structură eterogenă. După dispariția Franței și Poloniei ca surse majore de echipamente, iar apoi izolarea față de Marea Britanie, România a ajuns dependentă de Germania, care furniza în primul rând ceea ce îi convenea strategic. Rezultatul a fost o aviație cu aparate diverse, unele moderne, altele depășite, reflectând limitele unei industrii aflate în dezvoltare și ale unei țări aflate între mari puteri rivale. Într-un anumit sens, dilemele de atunci, dependența de furnizori externi, problemele industriale și presiunile geopolitice, seamănă cu provocările de astăzi.
Cele două știri, aparent divergente, spun de fapt aceeași poveste despre starea actuală a apărării României. Un militar care leșină în timpul unei ceremonii nu este un eșec individual, după cum sosirea unui nou vehicul blindat nu înseamnă automat o transformare a capacității de luptă. Dincolo de imaginea de moment, adevărata măsură a unei armate se află în detalii mai puțin vizibile: nivelul de pregătire al oamenilor, condițiile de instruire, mentenanța tehnicii, disciplina logistică și capacitatea industrială de a susține un efort militar pe termen lung. România traversează o perioadă paradoxală: investește în echipamente moderne, dar încă încearcă să recupereze golurile acumulate după decenii de declin industrial și de subfinanțare. O armată nu este puternică doar pentru că primește avioane, blindate sau sisteme moderne, ci pentru că are personal bine pregătit, infrastructură funcțională și o bază industrială capabilă să îi asigure autonomia necesară.
De aceea, atât știrile „reci”, cât și cele „calde” ar trebui privite ca semnale de analiză, nu doar ca episoade izolate. Un incident la o ceremonie poate indica probleme de organizare, resurse sau pregătire, iar o achiziție de tehnică nouă poate ascunde limitele capacităților interne. Ambele ne arată același lucru: starea Armatei Române este o chestiune care trebuie să ne preocupe constant, nu doar atunci când apare o imagine spectaculoasă la televizor sau o veste de ultimă oră. Într-o perioadă în care securitatea regională este mai fragilă decât în ultimele decenii, întrebarea esențială nu este doar ce echipamente cumpărăm, ci cât de pregătită este România să le folosească, să le întrețină și să le susțină într-un scenariu real de criză, sau ”ca să punem degetul pe rană”, modernizarea tehnicii nu este suficientă fără reformă instituțională, resurse umane adecvate și capacitate industrială autohtonă.
[/responsivevoice]
